În cele din urmă, anii de foamete se apropie de sfârşit şi din nou cuvântul Domnului vine la Ilie, spunând: “Du-te şi arată-te lui Ahab; şi voi trimite ploaie pe faţa pământului”. La începutul anilor de secetă, Domnul îi spusese lui Ilie: “Pleacă de aici şi ascunde-te”; acum, cuvântul este “Du-te şi arată-te”. Este un timp în care să ne ascundem şi un timp în care să ne arătăm; un timp pentru a proclama cuvântul Domnului de pe acoperişuri şi un timp în care să ne retragem “deoparte într-un loc pustiu” şi să ne odihnim. Un timp să trecem prin ţară „ca necunoscuţi” şi un timp să fim împreună cu mulţimea ca fiind „bine-cunoscuţi” (2. Corinteni 6:9
). Astfel de schimbări sunt partea obişnuită a slujitorilor Domnului. Ioan Botezătorul, în timpul său, a fost în deşert „ca necunoscut” până în ziua arătării sale lui Israel ca „bine-cunoscut”, numai pentru a se retrage din nou dinaintea privirii oamenilor în prezenţa Aceluia despre care putea spune: „El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez”. Acest har, care ştie când să iasă în faţă şi când să se retragă, îşi găseşte expresia cea mai desăvârşită în chiar drumul Domnului. El poate strânge o cetate întreagă la uşa locuinţei Sale, ca Unul care este „bine-cunoscut”, dar, sculându-Se cu mult înaintea zilei, El poate pleca într-un loc pustiu, „ca necunoscut”.
Dar astfel de schimbări pe drumul slujitorului, dacă sunt întâmpinate cu o ascultare imediată, cer gânduri smerite despre sine şi o mare încredere în Dumnezeu. Această calitate înaltă a credinţei nu îi lipsea lui Ilie. Fără nici cea mai mică obiecţie, el „s-a dus să se arate lui Ahab”. Instruirea lui în taină l-a făcut potrivit pentru cerinţele momentului. În ochii împăratului, Ilie era un om în afara legii, unul care nenorocea pe Israel, iar a se înfăţişa pe sine însuşi înaintea monarhului ar fi fost nebunie în lumina logicii omeneşti. Nu ar fi putut Dumnezeu să aducă ploaia pe pământ fără a-l mai expune pe slujitorul Său mâniei împăratului? Cu siguranţă că ar fi putut, dar aceasta nu ar fi fost nicidecum potrivit cu împrejurarea. Ploaia fusese oprită la cuvântul lui Ilie în faţa împăratului, iar venirea ploii trebuia, de asemenea, să depindă de intervenţia profetuluilui Dumnezeu înaintea împăratului. Dacă ploaia s-ar fi întors separat de mărturia publică a lui Ilie, atunci acesta, dintr-o dată, ar fi fost considerat ca un fals profet şi un lăudăros, sau, chiar mai rău, eliberarea ar fi fost atribuită de către profeţii lui Baal idolului lor.
Nu avem nicio îndoială despre starea morală a împăratului. În timp ce Ilie călătorea dinspre Sarepta, la cuvântul Domnului şi pentru gloria Domnului, împăratul face o călătorie determinată de un egoism absolut şi neavând alt scop mai înalt decât acela de a-şi păstâra caii. Timp de trei ani şi jumătate nu căzuse nici ploaie, nici rouă – era foamete grozavă în ţară – împăratul şi poporul dovedesc că este „rău şi amar” să Îl părăseşti pe Domnul Dumnezeu şi să te închini idolilor. Dar împăratul? Oare această grozavă calamitate i-a înmuiat inima, a lucrat oare pocăinţă înaintea Domnului? Călătoreşte el prin împărăţia sa căutând să aline durerea poporului înfometat şi îndemnându-i pe toţi să strige către Dumnezeu? Vai! Gândurile lui sunt preocupate de caii şi de catârii săi, decât de poporul înfometat; şi departe de a-l căuta pe Dumnezeu, se mulţumeşte să caute iarbă.
Un bărbat slab, egoist şi îngăduitor faţă de sine, condus de o femeie hotărâtă şi idolatră, el a devenit conducătorul apostaziei şi duşmanul declarat al omului lui Dumnezeu. Iar acum, nefiind înduplecat de pedeapsa grozavă a secetei şi a foamei, suferinţa generală îl găseşte ocupându-se tot cu viaţa sa egoistă şi frivolă, indiferent atât la necazurile poporului său, cât şi la cerinţele lui Dumnezeu. Aceasta este imaginea depravării umane înfăţişată prin acest împărat.
În acest punct ne este adus înainte un personaj foarte diferit. Obadia era un om care se temea foarte mult de Domnul şi care făcuse o faptă remarcabilă pentru profeţii Domnului, dar care totuşi, destul de ciudat, este conducătorul casei împăratului. Ce anomalie ca un om temător de Domnul să fie găsit într-o legătură strânsă cu împăratul apostat! Cum spunea cineva: „Problema nu era că Obadia comitea uneori acte de trădare sau că viaţa lui morală era uneori pătată; întreaga lui viaţă îl arată ca pe un om cu principii amestecate”.
Atât Ilie, cât şi Obadia erau sfinţi ai lui Dumnezeu, dar întâlnirea lor este caracterizată mai degrabă de reţinere, decât de părtăşia sfinţilor. Obadia este respectuos şi împăciuitor, Ilie este rece şi distant. Ce părtăşie putea fi între străinul lui Dumnezeu şi slujitorul lui Ahab? Altcineva a remarcat corect: „Nu putem să slujim lumii şi să continuăm să facem aceasta ascunzându-ne unii de alţii, pentru ca apoi să presupunem că ne putem întâlni ca sfinţi şi ne putem bucura de o părtăşie preţioasă”.
Obadia încearcă să scape dintr-o misiune care, în ochii lui, este plină de pericole. „Cu ce”, exclamă el, „am păcătuit eu, ca să dai pe robul tău în mâna lui Ahab?”. Dar Ilie nu spusese nimic despre păcat. Iar apoi, Obadia îşi aduce ca justificare faptele lui bune. Nu auzise oare Ilie despre bunătatea lui arătată în trecut faţă de profeţii Domnului? Însă aici nu era vorba de fapte rele sau bune; sursa tuturor problemelor lui Obadia era poziţia greşită în care se afla. El se înjugase la un jug nepotrivit.
Duhul lui Dumnezeu foloseşte acest prilej pentru a înfăţişa consecinţele serioase ale jugului nepotrivit dintre dreptate şi nedreptate, lumină şi întuneric, Hristos şi Belial, credincios şi necredincios (2. Corinteni 6:14-18 ).
1. Obadia primeşte porunci din partea împăratului apostat. Ilie primeşte îndrumări din partea Domnului şi merge şi se poartă potrivit cu poruncile Domnului. Obadia, cu toate că se temea într-adevăr de Domnul, totuşi nu este folosit în slujba Domnului şi nu primeşte îndrumări din partea Domnului. Ahab este stăpânul lui, pe Ahab trebuie el să îl slujească şi de la Ahab îşi primeşte ordinele. Astfel, în această vreme de calamitate naturală, el îşi iroseşte timpul în munca neînsemnată de a căuta iarbă pentru animalele stăpânului său.
2. El trăieşte la un nivel spiritual scăzut. În timp ce se ocupa de treburile stăpânului său, „iată, l-a întâmpinat Ilie”. În prezenţa profetului, Obadia cade cu faţa la pământ adresându-i-se cu „domnul meu Ilie”, arătând prin aceasta că este conştient de nivelul scăzut la care el trăieşte. Obadia trăieşte poate în palatele împăraţilor; Ilie în locurile singuratice ale pământului, fiind tovarăşul văduvelor şi al orfanilor; cu toate acestea, Obadia ştie foarte bine că Ilie îi e superior. Poziţiile înalte ale acestei lumi pot aduce cu ele slăvi pământeşti, dar nu pot transmite demnitate spirituală. Ilie nici măcar nu se adresează lui Obadia ca unui slujitor al Domnului. Pentru el, Obadia este doar un slujitor al împăratului nelegiuit: „Du-te şi spune-i domnului tău «Iată pe Ilie!»”.
3. Răspunsul trist al lui Obadia arată clar că el trăieşte în frică laşă faţă de împărat. Slujitorul unui stăpân egoist, el se dă înapoi de la o misiune care ar putea atrage mânia şi răzbunarea sa imediată.
4. Nu numai că această asociere imorală îl face pe Obadia să trăiască în teamă de împărat, dar îi distruge şi încrederea în Dumnezeu. El recunoaşte că Duhul Domnului îl va păzi pe Ilie de răzbunarea împăratului, dar pentru el însuşi nu are credinţă pentru a se bizui pe protecţia lui Dumnezeu. O poziţie greşită şi o conştiinţă tulburată i-au răpit orice încredere în Domnul.
5. Lipsindu-i încrederea în Domnul, el nu este gata să fie folosit de Domnul. El se dă înapoi de la o misiune în care poate vedea pericol şi poate chiar moarte. De trei ori repetă că Ahab îl va omorî. Caută să fie scutit de slujbă, aducând ca argument răutatea împăratului, pe de o parte, şi bunătatea lui, pe de altă parte.
Cât de diferită este atitudinea lui Ilie. Umblând în separare de rău, el este umplut cu îndrăzneală sfântă. Totuşi această încredere nu era în el sau în umblararea sa despărţită de rău, ci în Dumnezeul cel viu. El îi poate spune lui Obadia: “Viu este Domnul oştirilor, înaintea căruia stau, că astăzi mă voi arăta lui negreşit”. Cât de serios! Ilie este obligat să se adreseze unui sfânt al lui Dumnezeu cu aceleaşi cuvinte pe care le-a adresat împăratului apostat ( 17:1, 18 :15). Obadia, stând înaintea împăratului, este umplut cu frica morţii; Ilie, stând înaintea Dumnezeului cel viu, este umplut cu pace şi încredere sfântă. În credinţa în Dumnezeul cel viu el l-a avertizat pe împărat despre seceta care urma să vină; prin credinţa în Dumnezeul cel viu el fusese susţinut în secret în timpul anilor de secetă; prin credinţa în Dumnezeul cel viu el poate să îl înfrunte încă o dată pe împărat, spunând fără nici urmă de teamă “astăzi mă voi arăta lui negreşit”.
Obadia nu trecuse printr-o astfel de instruire. Calea lui fusese mai degrabă una a liniştii decât a credinţei. El a mers locurile aglomerate ale cetăţii, fiind conducătorul oficial la curtea împăratului, şi nu în locurile izolate ale pământului, precum slujitorul Domnului. Sfera lui de activitate a fost mai degrabă palatul împăratului decât casa umilă a văduvei.
În ochii omului firesc, cât de dorit este poziţia lui Obadia cu liniştea, bogăţia şi poziţia ei socială înaltă şi cât de neplăcută este calea umilă a lui Ilie cu sărăcia şi lipsurile ei. Dar credinţa socoteşte ocara lui Hristos mai mare decât bogăţiile Egiptului. Ilie a găsit bogăţii cu mult mai mari în mijlocul sărăciei din casa văduvei decât cele de care s-a bucurat Obadia în mijlocul splendorilor din palatul împăratului. Nu am putea spune oare că, la Sarepta, au fost descoperite înaintea ochilor profetului “bogăţiile de nepătruns ale lui Hristos” – făina care nu se termină, untdelemnul care nu se sfârşeşte şi Dumnezeul care înviază morţii?. Obadia nu a avut parte de astfel de binecuvântări. Într-adevăr, el a scăpat de ocara lui Hristos, dar el a pierdut şi bogăţiile de nepătruns ale lui Hristos. El a scăpat de încercarea credinţei şi a pierdut răsplata credinţei.
Despre Moise s-a putut spune: “Prin credinţă a părăsit Egiptul, netemându-se de mânia împăratului, pentru că a stăruit, ca văzându-L pe Cel nevăzut”. Deci, aici, putem spune cu siguranţă şi despre Ilie că el a întors spatele lumii din timpul său, netemându-se de mânia împăratului şi, cu vederea din partea Dumnezeului cel viu, a stăruit ca văzându-L pe Cel nevăzut. Toate acestea lipseau în Obadia. Poate că se temea de Dumnezeu în secret, dar se temea de împărat în public. El nu se disociase niciodată de lume şi nu avea o viziune a Dumnezeului cel viu.
Departe de lume, în sfântă izolare pentru Dumnezeu, prorocul Ilie este în legătură cu cerul şi vede, descoperite înaintea ochilor săi, minunile harului şi puterea lui Dumnezeu. Faţă de aceste minuni cereşti, Obadia este complet străin: unit cu lumea şi asociat cu împăratul apostat, el poate fi atent doar la lucruri pământeşti şi astfel, în timp ce Ilie caută gloria lui Dumnezeu şi binecuvântarea lui Israel, Obadia caută iarbă pentru cai şi catâri.
După ce Obadia transmite mesajul lui Ilie, nu se mai reţine nimic despre el, în timp ce Ilie merge mai departe înspre alte onoruri ca martor al Dumnezeului cel viu, pentru a primi, în final, o trecere în glorie într-un car de foc.