comori.org
comori.org

7. Izabela: fuga în pustie

Hamilton Smith

Ilie făcuse „buna mărturisire” înaintea împăratului nelegiuit şi a naţiunii idolatre; acum el este chemat să întâmpine o împotrivire de un cu totul alt caracter, aceea a nelegiuitei Izabela. Împăratul era egoist şi nepăsător, căutând doar satisfacerea poftelor şi dorinţelor sale; faţă de religie era destul de indiferent. Izabela, din contră, era o femeie deosebit de energică, o fanatică religioasă, practicând idolatria cu un zel neobosit, protejându-i pe preoţii lui Baal şi persecutându-i pe slujitorii Domnului. Pentru a-şi atinge scopurile religioase, ea căuta să se folosească de forţa administrativă şi regală a mai slabului ei soţ.

De aceea, Izabela este folosită de Duhul lui Dumnezeu ca o imagine a unui sistem religios stricat, manipulat de Satan, urmându-şi drumul său propriu cu un zel intens şi persistent, persecutând întotdeauna sau străduindu-se să îi seducă pe slujitorii lui Dumnezeu şi căutând să folosească autorităţile lumii pentru a-şi atinge scopurile. Şi, la fel cum Izabela căuta să-i satisfacă poftele şi capriciile lui Ahab pentru a-l aduce cu totul sub puterea ei, tot la fel şi sistemul papal, a cărui imagine este Izabela, a căutat de-a lungul secolelor să satisfacă poftele împăraţilor şi ale oamenilor de stat, precum şi ale maselor, trecându-le cu vederea lăcomia, capriciile şi mândria pentru a aduce atât statele, cât şi indivizii sub puterea ei. După cum alianţa dintre Ahab şi această femeie stricată a avut ca rezultat un aşa mare necaz în Israel, tot la fel şi unirea dintre Biserică şi Stat a dus la ruina instituţiei care mărturiseşte a fi Biserica lui Dumnezeu pe pământ astăzi (Apocalipsa 2:20-23 ).

Acum deci Ilie trebuie să înfrunte persecuţia înverşunată a acestei femei îngrozitoare. Curajul său dispare în faţa ameninţării ei de răzbunare şi astfel el fuge să îşi scape viaţa. Trecând prin ţinutul lui Iuda, el ajunge la Beer-Şeba, în sud, la marginea pustiului. Până acum, el a acţionat la cuvântul Domnului, aşa după cum a spus pe Muntele Carmel, “după cuvântul Tău am făcut toate aceste lucruri”. Însă, în această călătorie el nu a plecat la îndrumarea cuvântului Domnului, ci mai degrabă la cuvântul ameninţător al unei femei. Pentru moment, Ilie îi permisese idolatrei şi puternicei Izabela să intervină între el şi Dumnezeu. Astfel se întâmplă că omul care a stat pentru Dumnezeu înaintea împăratului, a falşilor profeţi şi a întregului Israel, fuge acum dinaintea ameninţării unei femei. Pe bună dreptate, Iacov poate spune că era un om cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi. În toată această situaţie, Ilie nu se gândeşte la Dumnezeu sau la poporul lui Dumnezeu, ci numai la el. Dumnezeu îl condusese pe Ilie într-un loc al mărturiei publice, dar, pentru moment, credinţa lui tremură înaintea împotrivirii pe care acest loc o atrage. El abandonează calea credinţei şi merge prin vedere. Citim “Când a văzut el lucrul acesta, s-a ridicat şi a plecat ca să-şi salveze viaţa”. Până acum Ilie fusese susţinut în situaţiile grele la care luase parte prin vederea clară a credinţei într-un Dumnezeu viu, dar în acest nou necaz credinţa lui slabă pierde din vedere pe Dumnezeul cel viu şi vede doar o femeie violentă. În faţa ameninţării cu moartea, toate s-au şters din mintea lui - Dumnezeul care îl condusese şi îl păzise, făina care nu se terminase, untdelemnul care nu se sfârşise, puterea lui Dumnezeu care înviase morţii, care coborâse foc din cer şi care trimisese ploaia. Pentru o clipă totul este uitat şi profetul nu mai vede decât o femeie înfuriată şi perspectiva iminentă a unei morţi violente. “Când a văzut el lucrul acesta, s-a ridicat şi a plecat ca să-şi salveze viaţa”. În timpul său, Petru, “văzând vântul puternic s-a temut” şi a început să se scufunde. Umblând prin vedere, cel mai mare dintre apostoli se scufundă, iar cel mai mare dintre profeţi fuge. Privind la lucrurile vizibile, omul lui Dumnezeu este mai slab decât un om din lume. Numai când umblăm prin credinţa care Îl vede pe Cel nevăzut vom rezista în mijlocul dificultăţilor din ce în ce mai mari şi a împrejurărilor înfricoşătoare ale timpului în care trăim.

A plecat ca să-şi salveze viaţa” (sau “a plecat pentru viaţa sa”). Nu pentru Dumnezeu, sau pentru poporul lui Dumnezeu sau pentru mărturia lui Dumnezeu – ci el a plecat pentru viaţa sa. Avându-se doar pe sine în vedere, el a fugit cât de repede posibil din locul mărturiei. El părăseşte ţara făgăduinţei, întoarce spatele poporului lui Dumnezeu şi fuge la Beer-Şeba.

Vai! În timpul unui necaz, cât de repede şi noi uităm tot ceea ce Domnul a fost pentru noi în trecut! Drumul pe care ne-a condus, harul care ne-a păstrat, inima care ne-a iubit, mâna care ne-a susţinut, cuvântul care ne-a călăuzit, toate sunt uitate în faţa unui necaz care este atât de real pentru ochii noştri şi pentru instinctul nostru. Vedem necazul şi Îl pierdem din vedere pe Dumnezeu. în loc să stăm înaintea unui Dumnezeu viu, noi fugim dinaintea unui necaz trecător. Mai degrabă căutăm să scăpăm de necaz decât să căutăm harul lui Dumnezeu pentru a ne susţine în necaz şi pentru a învăţa dorinţa lui Dumnezeu prin el. Ajuns la Beer-Şeba, Ilie şi-a lăsat slujitorul acolo şi a plecat cale de o zi în pustie. În acest loc pustiu, el se consacră rugăciunii. Dar cât de diferită este această rugăciune de cererile lui anterioare! Înainte el se rugase pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru binecuvântarea naţiunii; acum “el a cerut pentru el”. Şi ce fel de cerere! El zice “Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, pentru că nu sunt mai bun decât părinţii mei”. Se are numai pe el înaintea ochilor. Fuga de Izabela şi rugăciunea sa din pustie sunt pline de sine. Pentru “viaţa sa” fuge el, pentru “el însuşi” se roagă.

Toate acestea vorbesc despre marea deznădejde a profetului. El văzuse măreaţa manifestare a puterii Domnului pe Muntele Carmel, văzuse poporul căzând cu feţele la pământ şi recunoscând că “Domnul, El este Dumnezeu”. El executase judecata profeţilor lui Baal, văzuse venirea ploii ca răspuns la rugăciunea sa şi, fără îndoială,  aştepta o mare înviorare a închinării lui Dumnezeu şi a binecuvântării lui Israel prin intermediul slujbei sale. Aparent, nu s-a întâmplat nimic. Ilie nu era pregătit pentru asta. El s-a gândit că era mai bun decât părinţii săi şi că în urma slujbei sale puternice va exista o întoarcere adevărată şi generalizată către Domnul, dar aceasta nu s-a întâmplat. Anii de foamete, nimicirea profeţilor lui Baal, ploaia din cer, totul părea să fi fost în zadar; atât de mult în zadar, încât Ilie – omul care fusese pentru Dumnezeu – trebuie să fugă pentru viaţa sa. Bietul Ilie, el putea să îl înfrunte pe împărat, pe profeţii lui Baal şi întregul Israel, dar nu era pregătit să înfrunte eşecul misiunii sale. Efortul său suprem de a rechema poporul lui Dumnezeu fusese în zadar. Nu mai era nimic de făcut, viaţa sa era un eşec. Aşadar, cel mai fericit lucru ar fi să moară. Astfel el ar putea găsi odihnă din osteneala sa fără rost şi din lupta în zadar.

Cât de minunat să te întorci de la slujitor către Stăpânul desăvârşit şi să vezi desăvârşirea Sa infinită strălucind în ziua respingerii Sale. După toate minunile harului Său, cuvintele dragostei Sale, faptele puterii Sale, El este dispreţuit şi respins, numit un om lacom şi beţiv; se ţine sfat pentru a-L omorî. În acel moment de respingere totală şi de aparent eşec al întregii Sale slujbe, El Se întoarce către Tatăl şi poate spune “Te laud, Tată… Da,Tată, pentru că aşa a fost plăcut înaintea Ta”.

Ilie nu a murit atunci şi nu a murit niciodată. Dumnezeu avea un alt plan cu slujitorul Său preaiubit. Nu făcea parte din acel plan să îl lase pe slujitorul Său să plece din această lume ca un slujitor dezamăgit, aflat sub un nor de depresie, murind în singurătatea unui deşert. Drumul său către cer trebuie să fie foarte diferit. Carul lui Dumnezeu aşteaptă timpul lui Dumnezeu pentru a-l duce în cer cu glorie şi onoare. Între timp, el este obiectul grijii tandre a lui Dumnezeu. El dă somn preaiubitului Său; îngerii trebuie să îl slujească; îi va fi asigurată hrana, iar setea îi va fi potolită.

Câtă vreme are credinţă, îl hrănesc corbii şi îl întreţine văduva; când este în depresie, îngerii îl slujesc şi Dumnezeu Însuşi îl hrăneşte. Ce Dumnezeu avem, care se îngrijeşte de noi! “Îndurările Lui nu se sfârşesc”. “Iar dacă întristează, El va avea milă, după mulţimea îndurărilor Sale” (Plângerile lui Ieremia 3:22, 32 ). Şi aceasta a fost experienţa lui Ilie; trezit de înger, el “s-a uitat şi, iată, la capul său era o azimă coaptă pe pietre fierbinţi şi un ulcior cu apă”. Mai mult, Domnul din timpul lui Ilie este Isus Cel din evanghelii; în împrejurări asemănătoare, ucenicii rătăcitori se îndepărtează să pescuiască toată noaptea şi nu prind nimic, doar pentru a-L găsi dimineaţa pe Domnul gloriei care Se îngrijeşte de nevoile slujitorilor Săi pregătindu-le peşte pe jăratic şi pâine, adresându-le invitaţia plină de dragoste: “Veniţi, mâncaţi!

Tot aşa este şi cu noi. Credinţa noastră poate scădea; poate devenim descurajaţi din cauza unui aparent eşec al întregii noastre slujbe şi în momentele noastre de depresie şi dezamăgire poate că suntem descurajaţi şi plini de amărăciune, poate că rugăm în mod nechibzuit şi chiar murmurăm cu privire la soarta noastră grea, deşi grija tandră a lui Dumnezeu nu încetează niciodată; îndurările Lui niciodată nu ajung la capăt. Pe bună dreptate am putea cânta:

Speranţă a oricărei inimi mâhnite,
Bucurie a tuturor celor blânzi,
Cât de iertător eşti cu cei ce cad
Cât de bun cu cei care caută!”

Slujitorul Său fiind înviorat cu somn şi hrană, Domnul îi dă noi îndrumări. El află că este într-o călătorie, dar, spune Domnul, “drumul tău este foarte lung”. Ce fel de călătorie a avut Ilie prin această lume! Cherit, Sarepta, Carmel, Horeb marchează etapele călătoriei sale, iar carul cu foc e aproape să încheie acest drum în putere şi glorie; însă fiecare etapă a fost “foarte lungă” pentru Ilie. Puterea divină desfăşurată, curajul şi credinţa care i se cereau, împotrivirea ce trebuia întâmpinată, lipsurile ce trebuiau îndurate – toate erau prea mari pentru un om cu acealaşi slăbiciuni ca şi noi. Dacă pentru o clipă Ilie Îl pierde din vedede pe Dumnezeul cel viu, dacă eşuează în a umbla în dependenţă zilnică de Dumnezeu, imediat el va afla că nu este mai bun decât părinţii săi şi că acea călătorie este “prea lungă” pentru el.

Este bine pentru noi, ca şi creştini, când vedem că odihna noastră nu este aici. Şi noi suntem într-o călătorie care sfârşeşte în glorie, dar o călătorie în care avem de întâmpinat necazuri, de biruit dificultăţi, de dat mărturie şi de înfruntat împotrivire. Şi pentru noi, putem spune că drumul este “prea lung” şi că suntem prea mici pentru această călătorie.

Dar dacă această călătorie era prea lungă pentru Ilie, nu era prea lungă şi pentru Dumnezeul lui Ilie. Cu o dragoste plină de grijă, Dumnezeu îi dă slujitorului Său tot ce trebuie; şi “cu puterea mâncării aceleia” – mâncare pe care Dumnezeu a dat-o – el a mers în călătoria sa timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi până la Horeb, muntele lui Dumnezeu.

Cu Dumnezeu toate lucrurile sunt posibile. Când privim la lungimea călătoriei şi la micimea noastră, putem striga: “Cine este suficient pentru acestea?” (2. Corinteni 2:16 ). Dar, dintr-odată vine răspunsul: “Harul Meu îţi este de ajuns; pentru că puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune”. Şi astfel, dacă întregul har şi puterea Hristosului cel înviat sunt la dispoziţia noastră, putem astfel să alergăm spre ţintă, întăriţi “în harul care este în Hristos Isus” (2. Timotei 2:1 ).

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *