comori.org
comori.org

Capitolul 4

J. N. Darby

Avraam, îndreptăţit prin credinţă, nu prin fapte

Intrăm acum într-un alt aspect al îndreptăţirii, dar care de asemenea dovedeşte păcatele; nu este tratat încă aspectul aşezării noastre într-un loc nou – acela al învierii, în legătură cu îndreptăţirea şi ca o consecinţă a acesteia.

În relaţia cu iudeii, şi chiar cu chestiunea îndreptăţirii, exista, pe lângă lege, o altă consideraţie de mare greutate, fie în ce-i priveşte pe iudei, fie lucrările lui Dumnezeu în general. Ce putem spune despre Avraam, chemat de Dumnezeu să fie tulpina, tatăl celor credincioşi? Deci, după ce a arătat relaţia dintre credinţă şi lege în contextul introducerii dreptăţii lui Dumnezeu, apostolul se ocupă acum de chestiunea temeiului pe care Avraam a fost aşezat, ca fiind plăcut lui Dumnezeu, în dreptate. Căci iudeul ar fi putut să admită falimentul lui personal sub lege, însă totodată să pretindă privilegii ca fiind descendent al lui Avraam. Dacă îl privim pe acesta din urmă din punct de vedere al cărnii (adică în legătură cu privilegiile care erau transmise de la el ca moştenire pentru copiii săi) şi ne luăm locul în linia descendentă pentru a ne bucura de aceste privilegii, pe ce principiu ne aşază acest lucru? Pe acelaşi principiu al credinţei. El ar fi avut ceva cu care să se laude dacă ar fi fost îndreptăţit prin fapte; însă înaintea lui Dumnezeu lucrurile nu au stat aşa. Căci Scripturile spun: „Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi i s-a socotit ca dreptate. Însă celui care lucrează, plata nu i se socoteşte după har, ci după datorie; dar celui care nu lucrează, ci crede în Cel care-l îndreptăţeşte pe cel neevlavios, credinţa lui i se socoteşte ca dreptate“ (versetele 3-5). Căci astfel, de fapt, el Îl slăveşte pe Dumnezeu în felul în care Acesta doreşte să fie slăvit şi potrivit cu revelaţia pe care El a oferit-o despre Sine Însuşi în Hristos.

Mărturia lui David cu privirea la iertarea păcătoşilor

Astfel mărturia dată de cazul lui Avraam este pentru îndreptăţirea prin credinţă. David sprijină şi el această mărturie şi vorbeşte despre fericirea omului căruia dreptatea îi este socotită fără fapte (versetele 6-8). Cel ale cărui fărădelegi sunt iertate, ale cărui păcate sunt acoperite şi căruia Domnul nu-i ţine în seamă păcatul – acesta este omul pe care David îl numeşte fericit. Însă acest lucru presupune că omul este păcătos şi lipsit de dreptate în el însuşi. Este vorba de ce este Dumnezeu în har pentru un astfel de om, nu de ceea ce este el pentru Dumnezeu. Fericirea lui consta în faptul că Dumnezeu nu-i ţinea în seamă (nu îi imputa) păcatele pe care le comisese, nu că el ar fi fost drept în sine însuşi înaintea lui Dumnezeu. Dreptatea pentru om se găsea în harul lui Dumnezeu. Aici ea este identificată cu neţinerea în seamă (neimputarea) a păcatelor omului care este vinovat prin comiterea lor. Niciun păcat nu este ţinut în seamă.

Avraam, socotit drept şi primind promisiunile prin credinţă

Era această dreptate doar pentru circumcişi? (versetul 9). Teza noastră este că Dumnezeu l-a socotit pe Avraam drept prin intermediul credinţei. Era el însă circumcis când a avut loc acest eveniment? Nu; era necircumcis. Prin urmare, dreptatea este prin credinţă, iar pentru cei necircumcişi, tot prin credinţă – o mărturie zdrobitoare pentru iudeu, deoarece Avraam era pentru el măreţul ideal la care făceau referire toate ideile lui cu privire la virtute şi la privilegii. Circumcizia era doar o pecete a dreptăţii prin credinţă pe care Avraam a avut-o pe când era necircumcis, ca să poată fi tatăl tuturor credincioşilor care sunt în aceeaşi stare de necircumcizie, pentru ca dreptatea să le poată fi socotită şi lor; şi să poată fi tatăl circumciziei – adică primul model al unui popor pus cu adevărat deoparte pentru Dumnezeu – nu numai cu privire la cei circumcişi, ci şi la toţi cei care aveau să calce pe urmele credinţei sale pe când era necircumcis. Căci, la urma urmelor, făgăduinţa că va fi moştenitor al lumii n-a fost făcută lui Avraam sau seminţei lui pe temeiul legii, ci pe acela al dreptăţii prin credinţă. Căci, dacă cei ce sunt pe principiul legii sunt moştenitori, atunci credinţa prin care Avraam a primit moştenirea este zadarnică, şi făgăduinţa însăşi este anulată*; căci, dimpotrivă, legea lucrează mânie, iar acesta este un lucru foarte diferit de acela de a te bucura de o făgăduinţă – căci unde nu este lege, nu este nici călcare de lege. Observaţi că nu spune că nu este păcat, ci că nu este nicio poruncă pe care oamenii să o încalce. Iar când legea este dată unui păcătos, în mod necesar mânia este consecinţa ei.


* Cititorul atent al epistolelor lui Pavel trebuie să ţină seama de felul cum foloseşte apostolul cuvântul „căci“. În foarte multe cazuri, cuvântul nu exprimă o deducţie sau o concluzie, ci îndreaptă discuţia către vreun subiect colateral care, în mintea apostolului, duce la aceeaşi concluzie; sau exprimă un principiu general mai adânc, care stă la baza argumentului şi care lărgeşte sfera de viziune asupra lucrurilor legate de el.

Aceasta este partea negativă a subiectului. Apostolul arată că, în ce-i priveşte pe iudei, moştenirea nu poate fi pe principiul legii, fără ca astfel Avraam să fie dat la o parte, căci lui moştenirea i-a fost dată prin făgăduinţă, iar aceasta implica faptul că a fost prin credinţă; căci noi credem o făgăduinţă, nu împlinim noi înşine una care ne-a fost făcută. În consecinţă, dreptatea lui Avram a fost – conform Scripturii – prin aceeaşi credinţă. Ea i-a fost socotită ca dreptate.

Principiul dreptăţii prin credinţă admite neamurile la fel ca şi pe iudei

Acest principiu făcea loc şi neamurilor; însă aici este afirmat cu privire la iudei, sau mai degrabă cu privire la căile lui Dumnezeu, în aşa măsură încât să excludă legea ca mijloc de obţinere a moştenirii lui Dumnezeu. Consecinţa cu privire la neamurile care au crezut în evanghelie se află exprimată în versetul 16: „De aceea moştenirea este din credinţă, ca să fie potrivit harului, pentru ca promisiunea să fie sigură pentru toată sămânţa, nu numai pentru aceea din lege, ci şi pentru aceea din credinţa lui Avraam, care este tată al nostru, al tuturor (după cum este scris: „Te-am rânduit tată al multor naţiuni“)“.

Astfel este stabilit acest principiu important. Moştenirea este prin credinţă, este înainte de a fi dată legea şi nu are nimic de-a face cu legea*; iar făgăduinţa este făcută omului în starea de necircumcizie, iar el este îndreptăţit crezând în ea.


* Literal, „aparte de lege“, care nu are nimic a face cu ea.

Credinţa în Dumnezeu, care L-a înviat pe Isus dintre cei morţi

Un alt element este acum introdus. Omeneşte vorbind, împlinirea făgăduinţei era imposibilă, căci şi Avraam şi Sara erau ca şi morţi, iar făgăduinţa trebuia crezută împotriva oricărei nădejdi, având sprijinul pe atotputernicia lui Dumnezeu care învie morţii şi care cheamă lucrurile care nu sunt ca şi cum ar fi. Aceasta a fost credinţa lui Avraam. El a crezut făgăduinţa că va fi tatăl multor popoare, fiindcă Dumnezeu vorbise, şi a contat pe puterea Lui, slăvindu-L astfel, fără să se uite la împrejurări şi fără să pună la îndoială nimic din ceea ce Dumnezeu spusese. Prin urmare, acest lucru i-a fost socotit ca dreptate (versetele 20-22). El L-a slăvit pe Dumnezeu potrivit cu ceea ce era El. Acest lucru însă n-a fost scris doar pentru el, ci aceeaşi credinţă ne va fi şi nouă socotită ca dreptate – credinţa în Dumnezeu care L-a înviat pe Isus dintre cei morţi. Nu avem aici credinţa în Isus, ci în Acela care a intervenit cu putere în sfera morţii, unde Isus zăcea din pricina păcatelor noastre, şi L-a scos de acolo prin puterea Sa, putere care a reprezentat acţiunea în forţă a dragostei lui Dumnezeu, care L-a scos de sub toate consecinţele păcatelor noastre, după ce suferise deja toată pedeapsa pentru ele. Astfel, crezând în Dumnezeul care a făcut aceasta, beneficiem de întreaga întindere a lucrării Sale, de harul şi de puterea demonstrate în ea; şi Îl cunoaştem astfel pe Dumnezeu. Dumnezeul nostru este Dumnezeul care a făcut acest lucru. El Însuşi L-a înviat pe Isus dintre cei morţi, care a fost dat pentru greşelile noastre şi care a înviat pentru îndreptăţirea noastră. Păcatele noastre fuseseră deja asupra Lui. Intervenţia activă a lui Dumnezeu L-a eliberat din moartea în care intrase din pricină că le purtase. Nu este doar o înviere a morţilor, ci dintre cei morţi – intervenţia lui Dumnezeu în dreptate pentru a-L aduce înapoi pe Acela care-L slăvise. Crezând într-un aşa Dumnezeu, înţelegem că El Însuşi este Acela care, înviindu-L pe Hristos dintre cei morţi, ne-a eliberat de toate consecinţele păcatelor noastre; fiindcă El L-a adus înapoi cu o putere eliberatoare pe Acela care S-a supus acestor consecinţe de dragul nostru.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *