comori.org
comori.org

Capitolul 5

J. N. Darby

Pacea cu Dumnezeu; diferenţa dintre credinţa lui Avraam şi cea a noastră

Astfel, fiind îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu. Remarcaţi aici de asemenea diferenţa dintre credinţa lui Avraam şi cea a noastră. El a crezut că Dumnezeu poate împlini ceea ce a promis. Noi suntem chemaţi să credem ceea ce El a împlinit deja. Credinţa în cuvântul lui Dumnezeu, credinţa în puterea Lui manifestată în înviere, este cea care ne-a înălţat deasupra tuturor efectelor păcatelor noastre1. Ea se odihneşte pe puterea lui Dumnezeu care a lucrat această eliberare pentru noi şi care ne-a îndreptăţit. Hristos a fost dat pentru greşelile noastre şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră2.


1 Bineînţeles că trupurile noastre nu sunt încă înnoite.

2 Resping cu totul interpretarea „pentru că am fost îndreptăţiţi“. Nu aceasta este forţa cuvântului în greacă, iar excluderea credinţei din procesul îndreptăţirii contrazice începutul capitolului 5.

Efectul acestor adevăruri glorioase primite prin credinţă: ne bucurăm de favoarea lui Dumnezeu

Apostolul stabilise deja marile principii. El se ocupă acum de sursa şi de aplicaţia lor (adică de aplicaţia lor la starea sufletului, cu acţiune asupra simţămintelor lui). Ne aşază înainte efectul acestor adevăruri atunci când sunt primite prin credinţă, prin puterea Duhului Sfânt. Lucrarea este săvârşită, credinciosul beneficiază de ea şi este îndreptăţit. Fiind îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, ne aflăm într-o poziţie de har şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu. Credem într-un Dumnezeu care a intervenit cu putere pentru a-L învia pe Hristos dintre cei morţi, după ce El ne-a purtat greşelile, şi care, odată înviat, este martorul veşnic că păcatele noastre sunt înlăturate şi că singurul Dumnezeu adevărat este Cel care a făcut lucrul acesta în dragoste. Ca urmare, am pace cu El; toate păcatele mele sunt şterse – anulate – prin lucrarea lui Hristos; inima mea, despovărată de acum, Îl cunoaşte pe Dumnezeul Mântuitor. Mă aflu în prezent în această stare de har, sau de favoare, care este mai de preţ decât viaţa. Prin Hristos, intrat fiind în prezenţa Lui, mă bucur încă de pe acum de favoarea Sa, într-o stare de har prezentă. Toate roadele omului vechi sunt îndepărtate dinaintea lui Dumnezeu prin moartea lui Hristos. Nu se mai poate pune problema păcatelor mele între mine şi Dumnezeu. El nu are nimic să-mi impute – totul a fost rezolvat în moartea şi în învierea lui Hristos. Acum sunt în prezenţa Lui şi mă bucur de favoarea Sa. Harul este cel care caracterizează relaţia mea prezentă cu Dumnezeu. Mai mult, acum mă bucur în nădejdea gloriei lui Dumnezeu, păcatele mele fiind îndepărtate conform cerinţelor acestei glorii şi Hristos fiind înviat dintre cei morţi, după ce a satisfăcut toată această glorie. Aceasta este o nădejde deplină şi bine întemeiată, care îmi dă certitudinea că voi fi primit în această glorie, fără a mi se refuza vreodată accesul la ea. Totul este în legătură cu Dumnezeu Însuşi şi în conformitate cu perfecţiunile Lui; favoarea de care mă bucur este favoarea lui Dumnezeu, şi mă bucur şi în nădejdea slavei Lui. Totul ţine de puterea Lui desfăşurată în înviere: pacea cu Dumnezeu care este deja stabilită, apoi favoarea Lui prezentă şi, în al treilea rând, nădejdea slavei.

Îndreptăţirea şi pacea: două lucruri distincte; eficacitatea harului lui Dumnezeu

Remarcaţi aici că îndreptăţirea nu este acelaşi lucru cu pacea. „Fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace“. Îndreptăţirea reprezintă starea mea reală înaintea lui Dumnezeu, în virtutea lucrării lui Hristos, a morţii şi a învierii Lui. Credinţa, cunoscându-L astfel pe Dumnezeu, are pace cu El; însă acesta este un rezultat al îndreptăţirii, la fel ca faptul că ne bucurăm în prezent de harul în care ne aflăm. Credinţa crede în Dumnezeul care a făcut acest lucru şi care – exercitându-Şi puterea în dragoste şi în dreptate – L-a înviat dintre cei morţi pe Acela care a purtat păcatele mele, după ce le-a îndepărtat complet şi L-a proslăvit pe Dumnezeu prin acest lucru. De asemenea, pe acelaşi temei, „prin El“, avem intrare în deplina favoare a lui Dumnezeu în care stăm. Şi care este rezultatul? Este gloria; ne bucurăm în nădejdea gloriei lui Dumnezeu. Dumnezeu este izvorul şi împlinitorul tuturor acestor lucruri. Este evanghelia lui Dumnezeu, puterea Lui în mântuire, dreptatea lui Dumnezeu, şi în slava Lui suntem introduşi în nădejde. În ce ne priveşte, astfel se prezintă eficacitatea acestui har: este pace, har sau favoare, glorie. Putem spune: „Avem totul: trecutul, prezentul şi viitorul sunt rezolvate“.

Bucurie şi glorie în necaz

Totuşi, avem chiar mai mult decât atât. Întâi, experienţa practică. Aici pe pământ trecem prin necazuri; însă ne bucurăm în ele, căci ne exersează inima, ne detaşează de această lume, ne supun voinţa, înlătură lucrurile naturale ale inimii şi o purifică de acele lucruri care ne întunecă nădejdea, ca astfel să ne alipim tot mai mult de Dumnezeu în toate lucrurile; lucruri care, la urma urmei, sunt în totul dirijate de Acela a Cărui credincioşie şi al Cărui har lucrează toate acestea pentru noi. Învăţăm mai bine că scena în care ne mişcăm este trecătoare şi schimbătoare, şi este doar un loc al încercării, nu adevărata noastră sferă de viaţă. Astfel că nădejdea, întemeiată pe lucrarea lui Hristos, devine mai clară, mai eliberată de amestecul cu ceea ce ţine de om aici jos; discernem mai clar lucrurile care sunt nevăzute şi veşnice, iar legăturile sufletului cu perspectiva dinaintea noastră sunt mai complete şi mai totale. Experienţa, care poate să descurajeze firea, lucrează nădejde, deoarece, orice s-ar întâmpla, noi avem cheia tuturor lucrurilor, fiindcă dragostea lui Dumnezeu care ne-a dăruit această nădejde, făcută mai limpede prin aceste experienţe, este turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat, care este Dumnezeul dragostei care locuieşte în noi.

Ceea ce Dumnezeu a făcut în afara noastră

Nu este mai puţin adevărat însă că, în timp ce ne oferă această temelie interioară a bucuriei, Duhul Sfânt este atent s-o pună în legătură cu Dumnezeu şi cu ceea ce El a făcut în afara noastră, pe când eram noi încă păcătoşi, pentru ca astfel sufletul să fie întemeiat pe ceea ce este în El, nu pe ceea ce este în noi înşine. Această dragoste este în noi, într-adevăr; ea explică cu delicateţe totul; însă dragostea aflată acolo prin prezenţa Duhului Sfânt este dragostea lui Dumnezeu, dovedită prin faptul că pe vremea când noi eram lipsiţi de orice putere, la timpul cuvenit, Hristos a murit pentru cei nelegiuiţi. Timpul cuvenit a fost atunci când omul fusese dovedit a fi nelegiuit şi fără puterea de a ieşi din această stare, măcar că Dumnezeu, sub lege, îi arăta calea. Omul se poate devota atunci când are un motiv adecvat; Dumnezeu Şi-a arătat dragostea care Îi era caracteristică Lui*, prin aceea că, atunci când nu exista în noi niciun motiv pentru El ca să ne iubească, când nu eram altceva decât nişte păcătoşi, Hristos a murit pentru noi! Sursa a fost în El Însuşi sau mai degrabă a fost El Însuşi. Ce bucurie să ştim că avem toate aceste lucruri de la El şi că motivul este în El!


* Cuvântul este accentuat în original – „a Lui Însuşi“.

Dragostea lui Dumnezeu cu privire la trecutul, prezentul şi viitorul nostru

Deci, dacă Dumnezeu ne-a împăcat cu Sine potrivit dorinţei inimii Lui, pe când Îi eram vrăjmaşi, cu atât mai mult acum, că suntem îndreptăţiţi, va duce totul până la capăt şi vom fi mântuiţi de mânie prin Hristos. Prin urmare, Pavel adaugă, vorbind despre mijloace, „Dacă am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său“, adică prin ceea ce a fost, dacă am putea spune aşa, slăbiciunea Sa, „cu mult mai mult, fiind împăcaţi, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui“, prin acea energie în care El trăieşte în veci. Astfel, dragostea lui Dumnezeu face pace cu privire la ceea ce noi am fost şi ne dă siguranţa în ce priveşte viitorul, făcându-ne cu totul fericiţi în prezent. Toate aceste binecuvântări ne sunt asigurate numai prin ceea ce este Dumnezeu. El este dragoste – este plin de grijă pentru noi, plin de înţelepciune.

Al doilea „nu numai

Mai există însă un al doilea „nu numai“, după ce starea noastră (pace, har şi slavă – ce părea o completă mântuire, şi este completă) a fost stabilită. „Nu numai“ că ne lăudăm în necazuri, dar ne lăudăm şi în Dumnezeu. Ne glorificăm în El. Aceasta este cea de-a doua parte a binecuvântatei experienţe creştine, a bucuriei care rezultă din cunoaşterea dragostei lui Dumnezeu în Hristos şi a împăcării noastre cu El. Prima parte este că mă laud în necazuri din pricina efectului lor, cunoscând dragostea divină. Cea de-a doua este dragostea lui Dumnezeu Însuşi în mine, dragoste care nu şi-a avut motivul decât în El, şi despre care a dat o dovadă completă printr-o lucrare săvârşită cu totul în afara noastră. Cunoscând-o, ne lăudăm nu numai în mântuirea noastră sau în necazuri, ci, cunoscând un astfel de Dumnezeu Mântuitor (un Dumnezeu care L-a înviat pe Isus dintre cei morţi şi ne-a mântuit în dragostea Sa), ne lăudăm în El. Este cea mai înaltă bucurie pe care o putem avea.

Lucrarea glorioasă a lui Hristos; păcatul şi starea prezentă a omului

Astfel se încheie această secţiune a epistolei în care, prin ispăşirea făcută de Hristos, îndepărtarea păcatelor noastre şi dragostea lui Dumnezeu Însuşi au fost pe deplin revelate şi demonstrate. Pacea, harul, nădejdea slavei, toate au fost făcute posibile prin dragostea pură a lui Dumnezeu manifestată în moartea lui Hristos pentru cei păcătoşi. Totul este de la Dumnezeu şi, prin urmare, este perfect. Nu este o chestiune de experienţă, oricâtă bucurie ar decurge din ea, ci este vorba de lucrarea lui Dumnezeu Însuşi, pornită din Sine Însuşi, descoperindu-Se astfel în esenţa Lui. Până la acest punct a fost tratată problema păcatelor şi a vinei personale. Acum urmează păcatul şi starea rasei umane. Favoarea completă a lui Dumnezeu faţă de noi a fost evidenţiată într-un chip minunat, începând cu noi ca păcătoşi şi mergând până la lauda noastră în Dumnezeu.

După ce ne-au fost prezentate temelia şi izvorul mântuirii noastre – totul bazându-se pe Dumnezeu, prin moartea lui Hristos, care a avut de-a face cu aceia care nu erau altceva decât nişte păcătoşi lipsiţi de orice putere – chestiunea păcatelor noastre, acea chestiune care privea faptul că fiecare om trebuia să fie judecat potrivit cu ceea ce făcuse, nu mai este adusă în discuţie. Fără lege, sau sub ea, toţi erau păcătoşi; o ispăşire (sau un scaun de îndurare) a fost pregătită prin sângele preţios al lui Hristos, s-a făcut pace pentru cel vinovat, iar Dumnezeu a fost descoperit în dragoste. Acest lucru însă ne duce mai departe. Este vorba de Dumnezeu şi de om aşa cum este el în prezent: păcătos. Acum se vorbeşte despre starea omului; iudeul nu avea niciun privilegiu aici, nu avea nimic cu care să se laude. El nu putea spune: păcatul a venit prin noi şi prin legea dată nouă. Este vorba acum de om, de păcat şi de har. Apostolul abordează această problemă fundamentală şi esenţială – nu păcatele şi vina care aduceau judecata dacă nu exista pocăinţă, ci starea prezentă a omului.

Starea rasei umane, nu doar faptele indivizilor

Omul nu se poate lăuda cu nimic, nici în privinţa faptelor sale, nici a stării în care se găseşte. Dumnezeul harului Se află înaintea ochilor noştri, acţionând cu privire la păcat atunci când nu exista nimic altceva afară de păcat; iar după ce legea a fost introdusă, ea nu a făcut altceva decât să agraveze starea de lucruri, din cauza încălcării ei. Păcatul a venit printr-un singur om, iar prin păcat, moartea. Acest lucru ne conduce către starea rasei umane, nu doar către faptele indivizilor. Această stare se caracterizează prin depărtarea de Dumnezeu şi printr-o natură rea. Toţi oamenii sunt la fel în această privinţă, deşi cu siguranţă fiecare a adăugat la această stare propria vină şi propriile păcate. Păcatul a venit prin unul singur, iar prin păcat, moartea. Şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi au păcătuit. Pentru că păcatul era în lume şi înainte de lege. Nici legea însă nu a adăugat ceva în avantajul omului; ea i-a imputat1 păcatul prin faptul că i-a dat cunoştinţa lui şi apoi l-a interzis. Totuşi, deşi nu existase nicio imputare (ţinere în seamă) potrivit cu cârmuirea lui Dumnezeu, în virtutea unei reguli impuse şi cunoscute, moartea a domnit – o dovadă constantă a păcatului (mai mult, istoria din Geneza făcea acest lucru incontestabil, chiar pentru iudei) – peste cei care nu încălcaseră un legământ bazat pe o poruncă dată, aşa cum făcuse Adam2; iar cu iudeii s-a întâmplat la fel, după ce a fost dată legea. Oamenii, între Adam şi Moise, atunci când nu a existat o poruncă concretă sau o lege, aşa cum a fost înainte şi după acest interval, au murit şi ei – păcatul domnea.


1 Cuvântul „imputat“ (socotit, ţinut în seamă) în acest pasaj (Romani 5:13 ) nu este acelaşi ca în expresiile „dreptate imputată“ şi „credinţă socotită ca dreptate“. El semnifică o faptă sau o sumă de bani pusă în contul cuiva, nu caracterizarea acelei persoane.

2 Acesta este un citat din Osea 6:7 , care-i acuză pe iudei că au făcut acelaşi lucru ca Adam. „Ca Adam, ei au călcat legământul“.

Cei doi capi de rasă umană

Trebuie să observăm că, de la începutul versetului 12 şi până la începutul versetului 17, este o paranteză în care, ca şi în alte cazuri similare, este dezvoltată ideea care tocmai a fost prezentată. În această paranteză, apostolul, după ce l-a prezentat pe Adam ca pe imaginea Celui ce avea să vină (Hristos), argumentează faptul că natura darului nu poate fi inferioară celei a răului. Dacă păcatul primului om nu a fost limitat în efectele lui la cel care l-a comis, ci s-a extins către toţi cei care, ca rasă, au fost legaţi de el, cu mult mai mult harul care este prin Unul singur, Isus Hristos, nu se limitează la El, ci de asemenea îi cuprinde pe cei în legătură cu El. O singură greşeală a adus moartea, însă harul iartă o mulţime de greşeli. Ca efect al păcatului, moartea a domnit; însă, prin har, nu numai viaţa va domni, ci şi noi vom domni în viaţă prin acel Unul singur, potrivit cu belşugul de har.

În versetul 18, argumentul general este reluat într-un mod foarte abstract. „Cum printr-o singură greşeală“, spune el, „a venit condamnarea peste toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură faptă de dreptate a venit către toţi oamenii o îndreptăţire a vieţii“. Acesta este scopul acţiunii în sine. Acum urmează aplicaţia: căci după cum prin neascultarea unui (singur) om, mulţi sunt făcuţi păcătoşi, tot aşa prin ascultarea unuia (singur), mulţi sunt făcuţi drepţi. Este acelaşi gând că fapta unuia nu este limitată, în ce priveşte efectele, la graniţele propriei lui persoane. Ea afectează pe mulţi alţii, aducându-i sub consecinţele ei. Este spus „către toţi“ (versetul 18) atunci când se vorbeşte de întinderea potenţială a acţiunii, şi „cei mulţi“ (versetul 19), atunci când este vorba de efectul definitiv cu privire la oameni; adică „cei mulţi“ care sunt conectaţi (puşi în legătură) cu cel ce a făcut fapta*.


* Aceeaşi distincţie, între întinderea potenţială şi efectul definitiv, o găsim în legătură cu dreptatea lui Dumnezeu, atunci când apostolul vorbeşte despre eficacitatea sângelui. Numai că acolo (Romani 3:22 ) el arată cine sunt cei mulţi, deoarece lucrarea este prezentată ca obiect al credinţei, eficacitatea ei fiind doar subînţeleasă: „dreptatea lui Dumnezeu, prin credinţa în Isus Hristos, către toţi şi peste toţi credincioşii“. În textul de care ne ocupăm, „greşeala lui Adam“ sau „fapta de dreptate“ sunt „către toţi“ (versetul 18), apoi „cei mulţi“ sunt fie făcuţi păcătoşi prin neascultarea unuia singur, fie făcuţi drepţi prin ascultarea lui Hristos (versetul 19).

Neascultarea lui Adam; păcatele şi păcatul – două lucruri distincte; domnia păcatului şi cea a harului

Aceasta deci este o chestiune separată de lege, cu toate că legea poate agrava răul. Este vorba de efectele faptei lui Adam şi a celei a lui Hristos, nu de purtarea indivizilor, la care în mod evident face referire legea. Prin neascultarea unuia singur, cei mulţi (toţi oamenii) au fost făcuţi păcătoşi, nu prin propriile lor păcate. Fiecare îşi are păcatele lui, însă aici este vorba de o stare de păcat comună tuturor. Atunci, la ce folosea legea? Ea a apărut ca ceva adăugat, având rolul de a înmulţi greşeala*. Însă nu numai unde greşeala s-a înmulţit, ci unde păcatul s-a înmulţit – căci sub lege şi fără lege el s-a înmulţit – harul s-a înmulţit şi mai mult; pentru ca, după cum păcatul a stăpânit prin moarte, tot aşa şi harul să stăpânească prin dreptate, dând viaţa veşnică prin Isus Hristos, Domnul nostru. Dacă în locul unde domneşte păcatul ar fi domnit dreptatea, rezultatul ar fi fost condamnarea întregii lumi. Harul este cel care domneşte – dragostea suverană a lui Dumnezeu. Dreptatea se află la acelaşi nivel cu răul, atunci când are de-a face cu el, din simplul motiv că este dreptate; însă Dumnezeu este deasupra răului şi acţionează – şi poate face aceasta, are dreptul de a acţiona – potrivit cu propria Lui natură; iar El este dragoste. Înseamnă că El aprobă nedreptatea şi păcatul? Nu! În dragostea Lui, El aduce împlinirea dreptăţii divine prin Isus Hristos. Dumnezeu a împlinit în El acea dreptate divină prin faptul că L-a înviat şi L-a aşezat la dreapta Lui. Aceasta însă s-a întâmplat în virtutea unei lucrări săvârşite pentru noi, în care El L-a proslăvit pe Dumnezeu. Astfel, El este dreptatea noastră, iar noi, dreptatea lui Dumnezeu în El. Dragostea este aceea care – îmbrăcând caracterul de har atunci când este vorba de păcat – domneşte şi oferă viaţa veşnică, deasupra morţii şi dincolo de puterea ei, viaţă care vine de sus şi care urcă din nou acolo; iar totul se desfăşoară în dreptate divină şi în legătură cu această dreptate, înălţată şi manifestată prin lucrarea lui Isus Hristos, Cel în care avem această viaţă. Dacă harul domneşte, atunci Dumnezeu domneşte. Natura Lui cere însă ca dreptatea să fie menţinută. Dar ea este mai mult decât menţinută potrivit cu măsura cerinţei pe care Dumnezeu o impunea omului. Hristos a fost cu siguranţă perfect ca Om; însă El L-a proslăvit în totul pe Dumnezeu şi, fiind înviat dintre cei morţi prin slava Tatălui, Dumnezeu Şi-a proslăvit dreptatea aşezându-L la dreapta Sa, tot aşa cum Îşi proslăvise dragostea prin faptul că L-a dat pentru noi. Acum dreptatea este oferită în har celor ce nu au nici pic de dreptate – oferită în Isus, care prin lucrarea Sa a pus temelia ei prin faptul că L-a proslăvit pe Dumnezeu cu privire la păcat, acolo la cruce unde, în această privinţă, a fost pus în evidenţă tot ceea ce înseamnă Dumnezeu.


* Nu păcatul. Păcatul era deja acolo; legea făcea ca fiecare mişcare a lui să devină o greşeală flagrantă (o încălcare).

Dumnezeu glorificat; harul îl socoteşte pe păcătos drept şi îl introduce în gloria lui Hristos

Împlinirea legii ar fi reprezentat dreptatea omului; el s-ar fi putut slăvi cu ea. Hristos L-a slăvit pe Dumnezeu – un lucru cu deosebită greutate în ce priveşte dreptatea, care o pune într-o legătură completă cu gloria. Iar harul face parte de dreptate celui păcătos prin imputare (socotire), socotindu-l drept şi aducându-l în slava pe care Hristos a câştigat-o prin lucrarea Sa – slava în care El era ca Fiu înainte de întemeierea lumii.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *