comori.org
comori.org

Capitolul 3

J. N. Darby

Poziţia iudeilor

După ce a stabilit marele adevăr că Dumnezeu cerea realitate morală, Pavel se ocupă acum de poziţia iudeilor. Puteau ei să solicite o favoare divină specială? Existau avantaje pe terenul iudaismului? Cu siguranţă că da, în special prin aceea că ei posedau cuvintele (oracolele) lui Dumnezeu (versetul 2). Căile lui Dumnezeu erau pline de binecuvântare în ele însele, deşi acest lucru nu afecta adevărurile neschimbătoare despre natura Sa. Şi dacă mulţi dintre ei fuseseră necredincioşi, acest lucru nu afecta credincioşia lui Dumnezeu; iar faptul că necredincioşia lor punea cu atât mai mult în lumină credincioşia lui Dumnezeu, care rămânea neschimbată în ciuda stării lor, nu ştirbea deloc dreptatea. Necredincioşii aveau să fie pedepsiţi potrivit cu ceea ce erau ei; aceasta nu făcea altceva decât să sublinieze credincioşia de nezdruncinat a lui Dumnezeu, care nu falimenta niciodată, oricât de zadarnică ar fi fost ea pentru masa mare a poporului. Altminteri, El nu putea judeca pe nimeni, nici măcar lumea (pe care iudeul voia să o vadă judecată); căci starea lumii punea şi ea în evidenţă credincioşia lui Dumnezeu faţă de poporul Său. Deci, dacă iudeul avea avantaje, era el prin urmare mai bun? Nicidecum! Toţi erau închişi sub păcat, fie iudei, fie neamuri, aşa cum Dumnezeu declarase deja (versetul 9)*.


* Remarcaţi aici un principiu foarte important, anume că există avantaje efective de poziţie, chiar şi acolo unde nu este nicio schimbare interioară. Comparaţi cu Romani 11:17 şi cu 1. Corinteni 10 .

Apostolul citează acum din Vechiul Testament pentru a dovedi acest lucru cu privire la iudei. Legea, spune el, vă aparţine. Vă mândriţi că ea se referă la voi în mod exclusiv. Fie şi aşa, însă ce spune ea despre popor, despre voi înşivă? Ea vă vorbeşte vouă, aşa cum voi recunoaşteţi, şi spune că nu există nici măcar un om drept printre voi, la care Dumnezeu să poată privi din ceruri. El citează Psalmul 14:2,3 şi Isaia 59:7,8 pentru a prezenta judecata rostită împotriva lor de către aceste oracole cu care ei se mândreau. Astfel, orice gură era închisă şi toată lumea era vinovată înaintea lui Dumnezeu. Prin urmare, nimeni (nicio carne) nu poate fi îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu prin lege; căci dacă lumea în mijlocul întunericului era cufundată în păcat, acest păcat era cunoscut prin intermediul legii.

Dreptatea lui Dumnezeu manifestată

Dar acum, fără lege, separată de orice lege, a fost arătată o dreptate care este a lui Dumnezeu, despre care dau mărturie legea şi profeţii (versetul 21).

Deci vedem că ne este prezentată nu numai starea neamurilor şi a iudeilor, împreună cu principiile importante şi neschimbătoare despre bine şi rău (permanent valabile, oricare ar fi felul de a lucra al lui Dumnezeu), ci şi efectul legii înseşi, împreună cu ceea ce creştinismul a adus cu privire la dreptate, anume o dreptate cu totul separată de lege, deşi legea şi profeţii dau mărturie despre ea. Într-un cuvânt, este prezentat adevărul etern cu privire la păcat şi la responsabilitatea omului, efectul legii, legătura Vechiului Testament cu creştinismul, adevăratul caracter al acestuia din urmă în ceea ce priveşte dreptatea (anume că ea este un lucru în întregime nou şi independent), precum şi dreptatea lui Dumnezeu Însuşi. Întreaga chestiune dintre om şi Dumnezeu referitoare la păcat şi dreptate este definitivată, în ce priveşte temelia ei, în aceste câteva cuvinte. Vom trata în continuare felul cum se aplică această dreptate*.


* Romani 3:21 revine de fapt la ideea din Romani 1:17 ; ce se află între aceste două locuri este demonstraţia afirmaţiei din Romani 1:18 , care a făcut ca dreptatea din versetul 17 să fie imperios necesară.

Soluţia lui Dumnezeu – îndreptăţirea prin credinţă

Ea este dreptatea lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos. Omul n-a împlinit-o, nici n-a putut-o procura. Ea este a lui Dumnezeu, este dreptatea Lui. Participarea la ea se obţine prin credinţa în Hristos Isus. Dacă ar fi fost o dreptate omenească, ar fi fost prin lege, care constituie regula acestei dreptăţi omeneşti – lege care a fost dată numai iudeilor. Însă, fiind dreptatea lui Dumnezeu Însuşi, ea are referire către toţi; întinderea ei nu cuprinde pe unii mai mult decât pe alţii. Ea este dreptatea lui Dumnezeu „către toţi“. Iudeul nu era mai mult în legătură cu dreptatea lui Dumnezeu decât cel dintre neamuri. Ea era universală în aspectul şi în aplicabilitatea ei. O dreptate a lui Dumnezeu pentru om, fiindcă niciun om nu avea vreuna pentru Dumnezeu; dreptate aplicată tuturor celor care cred în Isus. Ea avea aplicaţie oriunde exista credinţă. Cel credincios o poseda. Ea era către toţi şi peste toţi cei care credeau în Isus. Căci nu exista nicio diferenţă: toţi păcătuiseră şi, fiind lipsiţi de slava lui Dumnezeu1, erau îndreptăţiţi fără plată prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. Fie că era iudeu, fie că nu, omul era păcătos: dreptatea era dreptatea lui Dumnezeu; bunătatea lui Dumnezeu era cea care o oferea, iar răscumpărarea în Hristos Isus era mijlocul divin prin care cineva putea avea parte de ea2.


1 Remarcaţi aici că, odată ce Dumnezeu S-a revelat pe Sine în întregime, păcatul este măsurat prin gloria lui Dumnezeu. Ne-am obişnuit atât de mult cu această expresie, încât riscăm să-i pierdem adevărata însemnătate. Ce gravă este această afirmaţie: „N-au ajuns la slava lui Dumnezeu“! Omul poate spune: „Bineînţeles că nu am ajuns la slava lui Dumnezeu“. Dar, din punct de vedere moral, slava a fost descoperită acum, iar dacă cineva nu poate sta înaintea ei, potrivit cu ceea ce este ea, nu poate sta înaintea lui Dumnezeu deloc. Bineînţeles, nu este vorba de gloria Lui esenţială – desigur, toate creaturile sunt lipsite de aceasta – ci este vorba de ceea ce se potriveşte prezenţei Sale. Dacă nu putem sta acolo, „umblând în lumină aşa cum Dumnezeu este în lumină“, nu putem avea nicio parte cu Dumnezeu. Acum nu mai există nicio perdea despărţitoare între noi şi Dumnezeu.

2 Pentru a arăta cât de completă este această prezentare făcută de Pavel, ofer aici un sumar al elementelor ei. În ea însăşi, această dreptate este dreptatea lui Dumnezeu, fără lege, legea şi profeţii dând mărturie despre ea. În ce priveşte aplicaţia ei, ea este dreptatea lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Isus către toţi şi peste toţi cei care cred. Hristos este prezentat ca scaun de îndurare (capac al ispăşirii) prin credinţa în sângele Său, pentru a se arăta această dreptate prin trecerea cu vederea a păcatelor trecute (ale lui Avraam etc.), potrivit cu îndelunga răbdare a lui Dumnezeu; dar această dreptate este descoperită în timpul de acum, în aşa fel încât El să fie drept şi să îndreptăţească pe cel care crede în Isus.

Răscumpărarea prin sângele lui Hristos

Înainte de împlinirea acestei răscumpărări, Dumnezeu, în vederea ei, îi îngăduise cu răbdare pe cei credincioşi, iar acum dreptatea Sa în a le trece cu vederea păcatele comise era clar manifestată. Dar, mai mult, dreptatea însăşi era manifestată: noi venim la Hristos, care este scaunul de îndurare pe care Dumnezeu l-a rânduit înaintea oamenilor, şi găsim acolo sângele care ne oferă intrare liberă la Dumnezeu în dreptate – la acest Dumnezeu a cărui slavă este satisfăcută prin lucrarea pe care Hristos Isus a împlinit-o, sângele Său de pe scaunul îndurării dând mărturie despre acest lucru. Nu mai este „trecere cu vederea“; dreptatea este manifestată, aşa încât Dumnezeu este văzut a fi drept în faptul că-l îndreptăţeşte pe cel ce are credinţa în Isus (versetele 23-25). Unde este deci lauda? (versetul 26). Căci iudeii se lăudaseră mult faţă de neamuri – dreptatea personală întotdeauna se laudă. Lauda nu poate fi înlăturată printr-o lege a faptelor. Dacă omul ar fi îndreptăţit prin faptele sale, ar avea ceva cu care să se laude. Legea credinţei, acest principiu divin pe care noi suntem aşezaţi, este cea care înlătură lauda. Noi avem parte prin har de dreptatea divină prin intermediul lucrării altuia, fără faptele legii, neavând nicio dreptate a noastră proprie.

Omul este îndreptăţit prin credinţă, fie iudeu, fie grec

Şi este Dumnezeu un Dumnezeu limitat* – un Dumnezeu doar al iudeilor? (versetul 28). Nu, El este şi al neamurilor. Şi cum? În har: prin aceea că este un singur Dumnezeu care îi îndreptăţeşte pe iudei (pe cei care căutau dreptatea) pe principiul credinţei şi care – de vreme ce îndreptăţirea este pe principiul credinţei – îi îndreptăţeşte şi pe cei dintre neamuri care cred, tot prin credinţă. Oamenii sunt îndreptăţiţi prin credinţă; prin urmare, cel dintre neamuri care crede este îndreptăţit şi el. Cu privire la iudeu, principiul este cel scos în evidenţă (căci ei căutau îndreptăţirea). În ce-l priveşte pe cel dintre neamuri, dacă avea credinţă, era îndreptăţit, căci îndreptăţirea era pe acest principiu.


* Vedem aici din nou cum Dumnezeu este prezentat în adevăratul Său caracter. Comparaţi cu Matei 15 .19-28.

Cerinţele legii, întărite pe deplin de către credinţă

Însemna aceasta că credinţa răsturna autoritatea legii? Nicidecum! Ea confirma pe deplin autoritatea legii; însă făcea ca omul să beneficieze de dreptatea divină, în timp ce recunoştea condamnarea lui justă şi totală de către lege, aflat fiind sub ea – o condamnare care făcea necesară o altă dreptate, de vreme ce, potrivit legii, omul nu avusese nici una. Legea cerea dreptate, însă arăta că păcatul se află acolo. Dacă dreptatea pe care o cerea n-ar fi fost necesară (atunci când legea n-a reuşit s-o producă în om), nu ar mai fi fost nevoie de altă dreptate. Acum însă credinţa afirma această nevoie, precum şi valabilitatea condamnării omului sub lege, prin faptul că această credinţă făcea ca cel credincios să beneficieze de o altă dreptate, care era cea a lui Dumnezeu. Ceea ce legea a cerut ea n-a putut să şi ofere; ba mai mult, fiindcă ea cerea dreptate, omul nu a putut să o producă. Dacă legea ar fi oferit-o, atunci prin aceasta ar fi diminuat obligaţia pe care o impunea omului aflat sub ea. Dumnezeu lucrează în har acolo unde obligaţia legii este pe deplin menţinută în condamnare. El oferă dreptate, pentru că ea este necesară ca omul să poată sta înaintea Lui. El nu diminuează obligaţia faţă de lege, potrivit căreia omul este total condamnat1, ci, în timp ce recunoaşte şi susţine justeţea acestei condamnări, El Se glorifică pe Sine în har prin faptul că oferă o dreptate divină omului, atunci când el nu are nicio dreptate omenească pe care să o prezinte lui Dumnezeu, vizavi de obligaţiile impuse asupra lui de către lege. Nimic n-a pus vreodată aprobarea divină asupra legii aşa cum a făcut-o moartea lui Hristos, care a purtat blestemul ei, însă nu ne-a lăsat sub ea. Prin urmare, credinţa nu anulează legea, ci îi menţine pe deplin autoritatea. Ea îl arată pe om condamnat pe drept sub lege şi menţine autoritatea ei în această condamnare, fiindcă ea arată că toţi care sunt sub ea sunt sub blestem2.


1 Legea este regula perfectă a binelui şi a răului pentru orice descendent din Adam, deşi ea a fost dată doar evreilor. Însă ea nu a fost arbitrară, ci a tratat toate relaţiile în care omul se afla, oferind pentru ele o regulă perfectă, precum şi consfinţirea lor de către autoritatea lui Dumnezeu, împreună cu aspectul penal al acestei autorităţi. Însă acum noi avem ceva mult mai înalt, nu ceea ce omul ar trebui să fie, ci pe Dumnezeu Însuşi glorificat.

2 Aceasta arată că aceia care îi pun pe creştini sub lege nu îi menţin acesteia autoritatea; căci ei spun că creştinii sunt scutiţi de blestemul legii, măcar că o încalcă.

Sângele lui Hristos face ca iertarea păcatelor să fie un lucru potrivit dreptăţii

Cititorul va remarca faptul că ceea ce se prezintă cu claritate la sfârşitul acestui al treilea capitol este sângele lui Hristos aplicat la păcatele omului vechi, făcând ca iertarea să fie un lucru drept, iar credinciosul să fie curăţit de păcate, fiindcă este curăţit prin sângele lui Hristos. Problema întregii vinovăţii a omului vechi este astfel rezolvată.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *