Capitolul 3

Cum Îşi face Dumnezeu cunoscut planul

Am văzut cum capitolul 1 prezintă hotărârile lui Dumnezeu cu privire la Adunare, în timp ce capitolul 2 aşează înaintea noastră lucrarea lui Dumnezeu în şi faţa de credincioşi pentru împlinirea hotărârilor Sale. Capitolul 3 dezvoltă administrarea adevărului Adunării sau cum a făcut Dumnezeu cunoscut naţiunilor acest adevăr prin intermediul apostolului Pavel.

Comparând versetul 1 din capitolul 3 cu versetul 1 din capitolul 4, vedem în mod clar că acest capitol 3 este o paranteză. Capitolul 2 prezintă doctrina şi capitolul 4 practica decurgând din doctrină. Între doctrină şi practică, avem această importantă digresiune în care Duhul Sfânt pune înaintea noastră administrarea specială (sau slujba) încredinţată apostolului. În al doilea verset, această slujbă este numită “administrarea harului lui Dumnezeu” şi în versetul 9, “administrarea tainei”. O administrare este o slujbă particulară. Această slujbă era de a vesti Evanghelia şi de a face cunoscut adevărul printre sfinţi. În cursul acestei paranteze, alte mari adevăruri în legătură cu Adunarea ne sunt prezentate.

Efectul vestirii adevărului în Adunare

Versetele 1,2 - Apostolul ne spune că efectul imediat al vestirii adevărului Adunării a fost să-l acopere pe cel care îl vestea cu oprobiu din partea lumii religioase. Acest mare adevăr a stârnit îndeosebi ostilitatea iudeilor, pentru că, nu numai că el considera iudeii şi naţiunile în aceeaşi poziţie înaintea lui Dumnezeu - morţi în greşelile şi în păcatele lor - dar el nu îi ridica nicidecum pe iudei la un loc de binecuvântare mai presus de păgâni. Mai mult, cum adevărul Adunării punea deoparte întreg sistemul iudeu, cu chemarea lui faţă de omul firesc prin intermediul unui cult exterior în temple făcute de mâini, el stârnea împotrivirea celor care susţineau acest sistem. Atunci ca şi astăzi, menţinerea adevărului Adunării aşa cum a fost el descoperit apostolului Pavel, şi aşa cum a fost prezentat de el, implică oprobriu şi împotrivire din partea celor care caută să menţină o profesie religioasă exterioară sau un sistem eclesiastic după modelul iudaic.

Împlinirea acestei slujbe speciale, care consta în predicarea Evangheliei harului lui Dumnezeu naţiunilor, era deci ceea ce întărâta reaua voinţă a iudeilor şi I-au adus apostolului închisoarea. După estimarea iudeilor, un om care îndrăznea să vorbească de ducerea la naţiuni nu trebuia sa trăiască (Fapte 22:21,22 ).

Cu toate acestea Pavel nu se considera ca un întemniţat al oamenilor pentru vreo faptă rea, ci ca întemniţatul lui Isus Hristos din cauza slujbei lui de dragoste pentru a face naţiunilor cunoscut adevărul.

Adevărul Adunării făcut cunoscut prin descoperire

Versetele 3,4 - Pentru ca să putem primi marele adevăr al Adunării pe temeiul autorităţii divine, apostolul are grijă să explice că a primit cunoaşterea “tainei” Adunării, nu prin comunicările oamenilor, ci prin descoperirea directă a lui Dumnezeu, după cum zice: “prin descoperire mi-a fost făcută cunoscut taina”. Aceasta răspunde unei dificultăţi care se poate ridica în legătură cu adevărul tainei. Când Pavel vestea Evanghelia în sinagogile iudee, el invoca în mod invariabil Scripturile (a se vedea Fapte 13:27,29,32,35,47 ; 17:2 , etc) şi iudeii din Bereea sunt în mod expres aprobaţi pentru a fi cercetat Scripturile pentru a vedea dacă acel Cuvânt predicat de Pavel era în acord cu ele. Dar îndată ce apostolul vestea adevărul Adunării, nu se mai putea referi la Vechiul Testament pentru a fi confirmat. Ascultătorii lui ar fi cercetat în zadar Scripturile pentru a vedea dacă lucrurile era aşa. Necredinţa iudeilor făcea să le fie greu să accepte multe adevăruri care se găseau totuşi în Scripturile lor, ca Nicodim care cunoştea adevărul naşterii din nou. A primi ceva care nu se găsea în ele şi care punea deoparte tot sistemul iudeu aşa cum era descris şi fusese consfinţit de Dumnezeu timp de secole, era pentru iudei o dificultate insurmontabilă. Multor creştini le este greu să aprecieze această dificultate, a faptului că adevărul Adunării este puternic întunecat în mintea lor, sau chiar complet pierdut. Adunarea, fiind pentru ei ansamblul credincioşilor din toate timpurile, ei sunt gata să găsească ce cred ei că este Adunarea în Vechiul Testament. Că aceasta a fost gândirea oamenilor pioşi este amplu dovedit de titlurile date diverselor capitole din Vechiul Testament în anumite traduceri. Dar dacă primim adevărul Adunării aşa cum este el prezentat în Epistola către efeseni, suntem imediat puşi în faţa unei dificultăţi care nu poate fi rezolvată decât recunoscând că adevărul Adunării este o descoperire cu totul nouă.

Versetul 5 - Pavel numeşte acest mare adevăr pe care l-a primit prin descoperire “taina” iar versetul 4, “taina lui Hristos”. Folosindu-se de cuvântul “taină”, apostolul nu vrea sa sugereze ceva ascuns - potrivit folosirii pur şi simplu omeneşti a acestui cuvânt. In Scriptură, o taină este un lucru care fusese păstrat secret până atunci, care nu putea fi cunoscut astfel decât prin descoperire şi care, o dată descoperit, nu poate fi înţeles decât prin credinţă. Apostolul începe să explice că această taină nu a fost făcută cunoscută fiilor oamenilor în zilele Vechiului Testament, dar că acum, este descoperită “sfinţilor apostoli şi profeţi” ai lui Hristos “prin Duh”. Profeţii menţionaţi în acest verset evident nu sunt profeţii Vechiului Testament, ci mai degrabă cei despre care se vorbeşte în capitolul 2:20. În cele două cazuri, ordinea este “apostoli şi profeţi”, nu “profeţi şi apostoli”, cum ar fi fost normal dacă ar fi fost vorba de profeţii Vechiului Testament. Pe lângă aceasta, apostolul vorbeşte de ceea ce a fost “acum” descoperit, în contrast cu ceea ce fusese descoperit odinioară.

Adevărul Adunării descoperit

Versetul 6 - După ce a arătat că adevărul Adunării fusese făcut cunoscut prin descoperire, apostolul, într-un pasaj scurt, rezumă acest adevăr al Adunării şi explică de ce se vorbeşte despre el ca despre o “taină”. Este clar că taina nu este Evanghelia, aceasta nu fusese ascunsă în alte vremuri, deoarece Vechiul Testament este plin de aluzii la Mântuitorul care trebuia să vină, chiar dacă aceste aluzii erau foarte puţin înţelese.

Care este atunci taina?! Ni se spune în mod clar, în versetul 6, că această nouă descoperire este că naţiunile “sunt împreună-moştenitoare şi din acelaşi trup şi împreună-părtaşe ale promisiunii în Hristos Isus, prin Evanghelie”. Naţiunile şi iudeii sunt făcuţi împreună-moştenitori, nu numai în împărăţia pământească a lui Hristos, ci în moştenirea care cuprinde atât lucrurile care sunt în ceruri cât şi lucrurile care sunt pe pământ. Şi în plus credincioşii dintre naţiuni sunt constituiţi cu credincioşii dintre iudei într-un singur trup pentru care Hristos este Capul în cer. Mai mult, ei sunt împreună-părtaşi ai promisiunilor lui Dumnezeu în Hristos Isus. Naţiunile nu sunt ridicate la nivelul iudeilor pe pământ, nici iudeii coborâţi până la nivelul naţiunilor; cei doi sunt scoşi din vechea lor poziţie şi aduşi pe un plan infinit mai înalt, uniţi unii cu ceilalţi pe un teren în întregime nou, un teren ceresc, în Hristos. Totul este înfăptuit prin Evanghelia care li se adresează amândorura pe acelaşi nivel de vinovăţie şi de ruină totală. Cele trei mari lucruri despre care vorbeşte acest verset au fost deja puse înaintea noastră în capitolul 1. Promisiunea în Hristos cuprinde toate binecuvântările dezvoltate în primele şapte versete ale acestui capitol; moştenirea ne este prezentată în versetele 8-21 şi adevărul “singurului trup”, în versetele 22 şi 23.

Adevărul descoperit lui Pavel şi vestit prin el

Versetul 7 - Nu numai că taina a foste descoperită lui Pavel, ci Pavel a fost făcut şi slujitor al adevărului. Taina fusese descoperită şi altor apostoli (v.5), dar lui Pavel I-a fost încredinţată slujba specială de a vesti sfinţilor acest adevăr. De aceea numai în epistolele lui Pavel găsim prezentarea tainei. Harul lui Dumnezeu dăduse această slujbă apostolului; puterea lui Dumnezeu îl făcea capabil să îşi exercite darul de har. Darurile lui Dumnezeu nu pot fi folosite decât în puterea lui Dumnezeu.

Versetul 8 - Apostolul ne mai spune efectul pe care acest mare adevăr l-a avut asupra lui. În prezenţa mărimii harului lui Dumnezeu, el vede că este cel dintâi dintre păcătoşi (1. Timotei 1:15 ); în prezenţa imensei mărimi a binecuvântărilor descoperite prin taină, se simte mai mic decât cel mai mic dintre toţi sfinţii. Cu cât gloriile care sunt descoperite viziunii noastre sunt mai mari, cu atât devenim mai mici în proprii noştri ochi. Omul care a pătruns cel mai profund în această mare taină, în toată mărimea ei imensă, a fost cel care a recunoscut că era mai mic decât cel mai mic dintre toţi sfinţii.

Pentru a-şi împlini slujba, apostolul nu vestea numai ruina iremediabilă a omului, ci şi bogăţiile de nepătruns ale lui Hristos, bogăţii depăşind orice estimare omenească, aducând binecuvântări nelimitate.

Scopul vestirii adevărului

Versetele 9-11 - Vestirea Evangheliei era în vederea celei de a doua părţi a slujbei lui Pavel - să pună în lumină înaintea tuturor taina, să le arate tuturor oamenilor cum hotărârea lui Dumnezeu din eternitate în eternitate este realizată în timp prin formarea Adunării pe pământ şi să descopere astfel ceea ce până atunci fusese ascuns în Dumnezeu de la întemeierea lumii.

Mai mult, Dumnezeu nu vrea doar ca toţi oamenii să fie luminaţi cu privire la formarea Adunării pe pământ; ci intenţia Lui este ca, de acum, înţelepciunea Lui atât de felurită să fie făcută cunoscută tuturor fiinţelor cereşti prin Adunare. Aceste fiinţe cereşti văzuseră creaţia ieşind bună din mâna lui Dumnezeu şi contemplând înţelepciunea Lui în creaţie, cântaseră de bucurie. Acum, în formarea Adunării, ei văd „înţelepciunea atât de felurită a lui Dumnezeu”. Creaţia a fost expresia cea mai desăvârşită a înţelepciunii creatoare, dar în formarea Adunării, înţelepciunea lui Dumnezeu este arătată sub toate aspectele ei. Înainte să poată fi formată Adunarea, gloria lui Dumnezeu trebuia să fie revendicată, nevoile omului satisfăcute, păcatul îndepărtat, moartea desfiinţată şi puterea lui Satan anulată. Bariera dintre iudei şi păgâni trebuia să fie ridicată, cerurile deschise, Hristos aşezat ca Om în glorie, Duhul Sfânt coborât pe pământ şi Evanghelia vestită. Toate acestea, şi mai mult, sunt incluse în formarea Adunării. Aceste scopuri variate nu putea fi atinse decât prin înţelepciunea atât felurită a lui Dumnezeu; înţelepciunea folosită nu numai într-o direcţie, ci în toate direcţiile. Că Adunarea a dat faliment cu privire la responsabilităţile ei nu a schimbat faptul că, prin Adunare, îngerii învaţă înţelepciunea lui Dumnezeu. Dimpotrivă, aceasta nu face decât să arate şi mai clar această înţelepciune minunată care, ridicându-se deasupra lipsurilor omului, trecând peste orice obstacol, introduce în sfârşit Adunarea în glorie „după planul veacurilor pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru”.

Efectul practic al vestirii adevărului

Versetele 12,13 - Apostolul lasă descoperirea tainei pentru a descrie în câteva cuvinte efectul ei practic. Aceste minuni nu sunt puse înaintea ochilor noştri pur şi simplu pentru a fi admirate, oricât de minunate sunt ele. Taina are în aceeaşi măsură o latură foarte practică atunci când este bine înţeleasă şi aplicată. Faptul de a acţiona în lumina adevărului ne va face să fim în largul nostru în lumea lui Dumnezeu, dar ne va îndepărta de lumea omului. Precum orbul din Ioan 9 care, respins de lumea religioasă, se găseşte în prezenţa Fiului lui Dumnezeu, la fel şi apostolul, întemniţat de om pe pământ, are intrare în prezenţa Tatălui din ceruri.

Hristos Isus, Cel prin care vor fi împlinite toate aceste planuri eterne, este Cel prin care avem intrare cu încredere la Tatăl. Şi acest mare adevăr care ne dă îndrăzneală şi ne face să ne simţim în largul nostru în prezenţa Tatălui, va aduce necazuri în lume. Pavel a experimentat aceasta, dar el spune: nu vă descurajaţi din cauza necazurilor mele. Faptul de a accepta adevărul tainei - de a umbla în lumina lui - ne va aşeza imediat în afara lumii religioase. Dacă acţionăm dup acest adevăr, vom întâlni imediat împotrivirea celor care profesează creştinismul. Va fi, cum a fost în cazul lui Pavel, un conflict continuu, şi în mod particular cu tot ce iudaizează.

Împotrivirea, va fi neapărat, deoarece aceste mari adevăruri sublinează în întregime organizaţia lumească a oricărui sistem religios instituit de către om. Adevărul tainei pe care Pavel căuta a o face cunoscută oricărui om, este el vestit din înaltul amvoanelor creştinătăţii în convenţiile religioase sau chiar în cercurile evanghelice? Adevărul tainei, care implică ruina totală a omului, respingerea completă a lui Hristos de către lume, aşezarea lui Hristos în glorie, prezenţa Duhului Sfânt pe pământ, despărţirea credinciosului de lume şi chemarea cerească a sfinţilor - acest mare adevăr este vestit sau pus în practică în bisericile naţionale sau în denominaţiunile religioase ale creştinătăţii? Vai! el nu are loc în crezurile lor, în rugăciunile sau în învăţătura lor. Şi mai rău, ele este renegată chiar de constituţia, învăţătura şi practica lor.

Rugăciunea ca aceste adevăruri să fie împlinite în credincios

Versetele 14-21 - Marile adevăruri dezvoltate în aceste capitole conduc în mod natural la a doua rugăciune a apostolului. În al doilea capitol al epistolei, apostolul a dezvoltat marele adevăr că cei credincioşi dintre iudei şi dintre păgâni au fost zidiţi împreună pentru a fi locuinţa lui Dumnezeu. În al treilea capitol, apostolul a prezentat adevărul tainei, arătând că cei credincioşi, luaţi şi dintre iudei şi dintre păgâni, sunt aduşi pe un teren în întregime nou pentru a fi un singur trup în Hristos. Aflăm apoi că această taină a fost făcută cunoscută pentru ca înţelepciunea atât de felurită a lui Dumnezeu să fie arătată acum, după planul veacurilor, pe care Dumnezeu l-a făcut în Hristos Isus Domnul nostru (3:10,11).

Cu acest mare ţel înaintea lui, apostolul se adresează prin rugăciune Tatălui, pentru ca sfinţii să fie într-o stare spirituală bună pentru a intra în plinătatea lui Dumnezeu. Pentru a produce această stare spirituală în sfinţi, vedem, în cursul rugăciunii, că fiecare dintre Persoanele divine este angajată faţă de sfinţi. Tatăl este izvorul oricărei binecuvântări; Duhul ne întăreşte ca Hristos să locuiască în noi ca să ne umple cu plinătatea lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să fie glorificat fiind arătat în sfinţi, acum şi pentru eternitate.

Versetul 14 - Rugăciunea având în vedere planul etern „pe care l-a făcut în Hristos Isus”, este adresată „Tatălui” care este izvorul acestor planuri eterne. Din acelaşi motiv, nu este nici o menţiune a morţii nici a învierii în rugăciune. Planurile eterne fiind toate făcute înainte să intervină moartea, şi împlinirea finală a acestor planuri, obiect al acestei rugăciuni, va fi într-un loc în care moartea nu va intra niciodată.

Versetul 15 - Având această nouă scenă de glorie înaintea noastră ni se zice că în această lume viitoare de binecuvântare orice familie în ceruri şi pe pământ va fi numită din Tatăl. În prima creaţie toate animalele au păşit unul câte unul înaintea lui Adam care le-a dat un nume stabilind caracterele distinctive care vor fi arătate în fiecare familie. La fel, în legătură cu planurile eterne pentru noua creaţie, orice familie în ceruri şi pe pământ - fiinţe îngereşti Adunarea din ceruri şi sfinţii de pe pământ - va fi numită din Tatăl, şi astfel fiecare familie are caracterul ei distinctiv după planurile eterne ale lui Dumnezeu.

Rugăciunea are deci ca obiect tot ce va fi adus la lumină în veacurile eterne, după planurile lui Dumnezeu înainte de întemeierea lumii - o scenă în care Tatăl este izvorul a tot, Fiul centru a tot, şi unde în ceruri şi pe pământ arată o glorie specială a Tatălui.

Versetul 16 - prima cerere este ca Tatăl să ne dea după bogăţiile gloriei Sale, să fim întăriţi cu putere, prin Duhul Său, în omul dinăuntru. Apostolul nu zice: „după bogăţiile harului Său”, ca în capitolul 1:7, ci „după bogăţiile gloriei Sale” deoarece rugăciunea nu este în legătură satisfacerea nevoilor noastre, ci mai degrabă cu împlinirea planurilor inimii Tatălui.

În rugăciunea din capitolul 1, cererea este ca să cunoaştem puterea lui Dumnezeu faţă de noi; aici, ca să cunoaştem puterea în noi ca să ne întărim în omul dinăuntru. Omul dinafară este omul vizibil, firesc, prin care suntem în contact cu lucrurile acestei lumi. Omul interior este omul invizibil şi spiritual, format prin lucrarea Duhului în noi şi prin care suntem în legătură cu lucrurile invizibile şi eterne. La fel cum omul dinafară trebuie să fie întărit prin lucrurile materiale ale acestei vieţi omul dinăuntru are nevoie să fie întărit pentru a intra în binecuvântările spirituale ale lumii noi a planurilor lui Dumnezeu.

Versetul 17 - a doua cerere este ca Hristos să locuiască, prin credinţă, în inimile noastre. Ea rezultă din prima, deoarece numai dacă suntem întăriţi prin Duhul, Hristos va locui în inimile noastre prin credinţă. Efectul Duhului, care a venit de la Tatăl lucrând în sufletul nostru, va fi să ne umple cu gândurile Tatălui cu privire la Hristos - să ne facă să ne gândim la Fiul împreună cu Tatăl. Cererea nu este să fim întăriţi cu putere pentru a face vreo minune sau pentru a îndeplini o sarcină arzătoare, ci ca stare spirituală să fie produsă în sufletul nostru de către Hristos locuind în inima noastră prin credinţă. Puterea lumii din jurul nostru, a cărnii în noi şi a diavolului împotriva noastră, este atât de mare încât Hristos nu va putea avea adevărul Său loc în inima noastră decât în măsura în care vom fi întăriţi prin Duhul în omul dinăuntru. Mai mult, apostolul cere ca Hristos „să locuiască” în inimile noastre. Nu trebuie să Îl tratăm ca pe un vizitator pe care trebuie să îl primim cu o ocazie specială, ci ca pe Cineva care are un loc permanent.

Aceasta nu poate fi decît prin credinţă, deoarece credinţa priveşte la Hristos, şi în măsura în care El va fi înaintea noastră ca scop, El va avea locuinţă în inimile noastre. Cel care este centrul tuturor planurilor lui Dumnezeu va deveni astfel şi centrul gândurilor noastre. Cum a zis cineva: „Scopul suprem al lui Dumnezeu devine scopul nostru suprem”. Ce martori pentru Dumnezeu am fi noi, dacă vieţile noastre ar fi conduse de un singur scop, Hristos! Prea adesea, ne asemănăm Martei de odinioară, neatentă din cauza „prea multei slujiri” şi îngrijorată şi chinuită de „multe lucruri”. „Un singur lucru” este necesar, a-L avea pe Hristos ca singura ţintă a vieţilor noastre; atunci slujirea şi tot restul vor urma fără lipsă de atenţie. De am putea, ca Maria, să alegem această „parte bună”!

Rezultatul locuirii lui Hristos în inimă este să ne înrădăcineze şi să ne întemeieze în dragoste. Dacă Hristos, Cel în care şi prin care a fost descoperită toată dragostea Tatălui, locuită în inimile noastre, le va umple negreşit cu cunoaşterea şi bucuria dragostei divine.

Versetul 18 - locuirea lui Hristos în inimă deschide calea celei de-a treia mari cereri: ca să fim „în stare să înţelegem împreună cu toţi sfinţii care sunt lărgimea şi lungimea şi adâncimea şi înălţimea”. Dumnezeu ne învaţă prin simţămintele noastre, astfel încât pentru a ajunge la această înţelegere, trebuie nu numai credinţă, ci trebuie să fim „înrădăcinaţi şi întemeiaţi în dragoste”. Prin lucrarea Duhului, Hristos locuieşte în inima noastră prin credinţă; locuind acolo prin credinţă, El umple inima noastră cu dragoste şi dragostea ne pregăteşte pentru a înţelege. Mai mult, această dragoste ne face să îmbrăţişăm „toţi sfinţii”, deoarece cu cât ne bucurăm mai mult de dragostea lui Hristos, cu atât mai mult inima noastră se va deschide tuturor celor care sunt iubiţi de Hristos. Apoi apostolul doreşte să fim în stare să înţelegem „care sunt lărgimea şi lungimea şi adâncimea şi înălţimea”. Se pare că aceasta ar fi întreaga întindere a „planului etern” al lui Dumnezeu la care a făcut deja aluzie în versetul 11. Acest plan etern cuprinde în lărgimea lui, „toţi sfinţii”; în lungimea lui, se întinde în veacul veacurilor; în adâncimea lui, coboară până la noi în toate nevoile noastre, şi în înălţimea lui, ne introduce într-o scenă de glorie.

Versetul 19 - Toată această scenă de binecuvîntare ne este asigurată prin dragostea lui Hristos - Cel care „a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea”. De aceea, a patra cerere are ca obiect să fim în stare „să cunoaştem dragostea lui Hristos care întrece cunoştinţa”. Este o dragoste care poate fi cunoscută şi gustată şi totuşi întrece cunoştinţa. Dacă nu putem măsura înălţimea gloriei de unde a venit Hristos, nici pătrunde adâncimea necazurilor prin care a trecut, putem şi mai puţin să măsurăm dragostea care a lucrat pentru noi care cuprinde imensa armată a celor răscumpăraţi, mici şi mari, care are grijă de noi în timpul trecerii noastre în timp, şi care ne va introduce locuinţa dragostei pentru a fi acolo cu El şi ca El, spre satisfacţia inimii Lui. O asemenea dragoste poate fi cunoscută dar rămâne cu toate acestea pentru totdeauna o dragoste „care întrece cunoştinţa”.

A cincea cerere constă în faptul ca noi să fim umpluţi până la toată plinătatea lui Dumnezeu. Plinătatea lui Dumnezeu este tot ceea ce este Dumnezeu atât cât S-a descoperit şi arătat în Hristos. Fiul L-a făcut din plin cunoscut pe Tatăl în dragostea şi sfinţenia Sa, în harul şi adevărul Său şi apostolul doreşte ca noi să primim, într-o măsură deplină, plinătatea divină, pentru ca ea să fie văzută în sfinţi.

Versetul 20 - A şasea cerere formulată este aceasta, ca tot ce a cerut apostolul în rugăciunea lui pentru sfinţi să fie făcută în ei prin puterea lui Dumnezeu. Negreşit Dumnezeu poate să facă nespus mai mult „pentru noi”, cum s-a zis deseori. Dar aici, unde gândul dominant al întregii rugăciuni este starea spirituală a sfinţilor, nu ceea ce Dumnezeu poate să facă pentru noi sau faţă de noi se are în vedere, ci mai degrabă puterea şi voia Lui de a face „în noi”, ca răspuns la aceste cereri şi de a o face dincolo de „toate câte cerem sau gândim”.

Versetul 21 - A şaptea şi ultima cerere are ca obiect gloria lui Dumnezeu în Adunare, în Hristos Isus, pentru toate generaţiile veacului veacurilor. Fiecare cerere a acestei rugăciuni conduce la acest gând minunat că, pentru toate generaţiile veacului veacurilor, sfinţii arată plinătatea lui Dumnezeu pentru a fi astfel în gloria Lui. Toată rugăciunea arată în mod clar care este dorinţa lui Dumnezeu: El vrea ca ceea ce va fi adevărat despre sfinţi în veacurile eterne să îi caracterizeze deja în timpul trecerii lor prin timp - ca tot ceea ce este Dumnezeu să strălucească acum în ai Săi.