Capitolul 4

Umblarea credinciosului în legătură cu Adunarea - Efeseni 4:1-16 .

Ultimele trei capitole ale epistolei constituie partea practică în care apostolul ne îndeamnă să mergem într-un chip vrednic de marile adevăruri prezentate precedent în primele trei. Vom observa că, noi ca şi credincioşi, suntem îndemnaţi să avem o purtare care să fie în armonie cu privilegiile şi responsabilităţile noastre în trei relaţii diferite.

În primul rând, umblarea noastră trebuie să fie în acord cu privilegiile noastre în legătură cu Adunarea, ca fiind mădulare ale trupului lui Hristos şi ca şi constituind locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt (4:1-16).

Apoi, suntem chemaţi la smerenia practică în calitate de persoane care mărturisesc Numele Domnului în timpul călătoriei lor într-o lume rea (4:17 - 5:21).

În sfârşit, suntem îndemnaţi să fim consecvenţi în umblarea noastră în raport cu familia şi relaţiile sociale care ţin de ordinea creaţiei (5:22 - 6:9).

Versetul 1 - Din cauza mărturiei sale despre harul lui Dumnezeu faţă de păgâni şi despre marele adevăr al tainei Adunării - credincioşii dintre iudei şi dintre naţiuni constituiţi într-un singur trup şi uniţi cu Hristos ca şi Cap - apostolul suferise persecuţia şi întemniţarea. El evocă suferinţele lui pentru adevăr ca un motiv pentru a-i îndemna pe credincioşi să umble într-un chip vrednic de marile lor privilegii. Purtarea noastră trebuie să fie în acord cu chemarea noastră. Se cuvine deci să avem o înţelegere clară cu privire la aceasta. Primul capitol al epistolei ne-a prezentat această chemare ca fiind după sfaturile lui Dumnezeu înainte de întemeierea lumii, fără a menţiona în ce măsură a fost de fapt împlinit sau înfăptuit în sufletele noastre. Este planul lui Dumnezeu ca cei credincioşi să fie „sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste” (1:4) pentru buna Sa plăcere şi gloria Lui. În capitolul 2, vedem cum Dumnezeu a lucrat pentru a face această chemare adevărată împlinirii ei depline în veacurile viitoare.

Două mari adevăruri sunt implicate în chemarea lui Dumnezeu: pe de o parte credincioşii sunt constituiţi într-un singur trup pentru care Hristos este Capul; pe de altă parte, ei sunt „zidiţi împreună, pentru a fi o locuinţă a lui Dumnezeu în Duh” (2:22). Pe lângă aceasta, epistola descoperă planul actual al lui Dumnezeu în aceste două mari adevăruri. În legătură cu Biserica, văzută ca trupul lui Hristos, citim că trupul Său este „plinătatea lui Hristos” (1:23).

În versetul 13 al capitolului nostru, se vorbeşte din nou de „plinătatea lui Hristos”, şi în versetul 19 al capitolului 3, este vorba de „plinătatea lui Dumnezeu”. Este deci planul lui Dumnezeu ca, în calitate de trup al lui Hristos, Biserica să manifeste toate gloriile morale care constituie caracterul minunat al lui Hristos ca Om - plinătatea Sa. Apoi, ca şi casă a lui Dumnezeu, Biserica trebuie să manifeste sfinţenia, harul şi dragostea lui Dumnezeu - plinătatea Sa.

Acesta este deci privilegiul înalt la care suntem chemaţi - să Îl reprezentăm pe Hristos manifestând desăvârşirea Sa şi să Îl facem cunoscut pe Dumnezeu în plinătatea harului Său. În capitolul 3, aflăm că starea duhului care se potriveşte pentru a realiza mărimea chemării noastre nu este posibilă decât dacă Hristos locuieşte în inimă prin credinţă şi dacă Dumnezeu „lucrează în noi”.

Dacă Hristos are locul Său în inima noastră, vom considera un mare privilegiu să fim aici jos pentru a manifesta caracterul Lui. Dacă Dumnezeu lucrează în noi, vom fi fericiţi să aducem mărturie spre gloria harului Său. Hristos este în cer, ca Om înviat, glorificat, Cap al trupului, şi Duhul Sfânt, Persoană divină este pe pământ, locuind în mijlocul credincioşilor. Conştienţi de gloria lui Hristos şi de măreţia Persoanei care locuieşte în noi, se cuvine să umblăm într-un chip vrednic.

Versetul 2,3 - Apostolul rezumă aici ce este o umblare vrednică de chemarea noastră. Dacă umblăm în cunoştinţa privilegiilor noastre, pentru a-L reprezenta pe Hristos, şi ca fiind în prezenţa Duhului, vom fi caracterizaţi de aceste şapte trăsături - smerenia, blândeţea, îndelunga-răbdare, îngăduinţa, dragostea, unitatea şi pacea.

Sentimentul conştient de a fi înaintea Domnului şi în prezenţa Duhului trebuie în mod necesar să ducă la smerenie şi blândeţe. Dacă avem înaintea noastră pe fraţii noştri, vom căuta poate să ne punem în evidenţă, dar cu Dumnezeu înaintea noastră, realizăm nimicnicia noastră. În prezenţa Lui, ar trebui să fim caracterizaţi de smerenia care nu se gândeşte la „sine”, şi de blândeţea care cedează altora.

Smerenia şi blândeţea, care ne fac caz de sine, duc la îndelunga-răbdare şi la îngăduirea celuilalt. Experimentăm poate uneori că ceilalţi nu sunt întotdeauna smeriţi şi blânzi, şi aceasta va cere din partea noastră îndelungă-răbdare. Vom avea poate de suportat refuzuri însoţite de vorbe aspre şi insulte, şi va trebui să îi îngăduim pe cei care se poartă astfel. Dar suntem avertizat că îngăduiţa trebui să se exercite în dragoste. Este posibil să îngăduim multe lucruri într-un spirit de orgoliu care îl tratează cu dispreţ pe fratele care a ofensat. Dacă trebuie să păstrăm tăcerea, să o facem în dragostea care se întristează de o purtare care răneşte.

Pe lângă aceasta, trebuie să ne dăm silinţa să păstrăm unitatea Duhului prin legătura păcii. Este important să facem deosebire între unitatea trupului şi unitatea Duhului. Unitatea trupului este făcută prin Duhul Sfânt care îi uneşte pe credincioşi cu Hristos şi între ei ca mădulare ale unui singur trup. Această unitate este intangibilă. Dar există şi „un singur Duh” care este izvorul oricărui bine: gând, cuvinte sau acţiune, astfel încât, în trup, trebuie să domnească o singură gândire: cea a Duhului. Această unitate a Duhului trebuie noi să ne dăm silinţa să o păstrăm. S-a zis pe drept cuvânt: „Putem să umblăm potrivit Duhului în mod individual, dar unitatea Duhului implică o umblare colectivă”.

În cunoştinţa că suntem mădulare „ale unui singur trup”, realizăm că nu avem de umblat pur şi simplu ca indivizi, ci ca uniţi unii cu ceilalţi într-un singur trup şi, astfel, trebuie să ne dăm silinţa să fim conduşi de o singură gândire - cea a Duhului. Această unitate a Duhului nu este pur şi simplu o uniformitate de gândire, nici o unitate rezultând dintr-un acord sau din concesii mutuale, ceea ce poate fi cu totul pe lângă gândirea Duhului. Primele zile ale Bisericii ne oferă un tablou remarcabil al credincioşilor având gândirea Duhului. Ei erau plini de Duhul şi, prin urmare, erau „o inimă” şi „un suflet”. Este evident că această unitate a Duhului nu a fost păstrată. Cu toate acestea, Duhul este încă acolo şi gândirea Duhului este tot una, de aceea îndemnul rămâne: Înţelegând că aparţinem unui singur trup, ar trebui să ne dăm silinţa să păstrăm unitatea Duhului. Singurul mijloc de a o menţine este, pentru fiecare dintre noi, să judecăm carnea. Dacă lăsăm carnea să se manifeste în gândurile, în cuvintele şi în faptele noastre, ea va introduce imediat un element discordant. S-a zis: „Principiul cărnii, este fiecare pentru sine. Aceasta nu duce la unitate. În unitatea Duhului, este fiecare pentru ceilalţi”.

Pe lângă aceasta, ar trebui să ne străduim să păstrăm unitatea Duhului „în legătura păcii”. Carnea nu se gândeşte decât să pună în evidenţă drepturile ei şi să se certe cu cei cu care nu este de acord. Dacă nu putem ajunge la aceeaşi părere cu privire la gândirea Duhului, să cercetăm cu răbdare Cuvântul lui Dumnezeu sub conducerea Duhului, într-un duh de pace. Dacă doi credincioşi nu au aceeaşi gândire, este evident că unul dintre ei, sau amândoi, nu au gândirea Duhului şi pericolul este ca ei să se angajeze într-o ceartă. Cât de necesar este deci ca efortul de a păstra unitatea Duhului să fie exercitat în duh de pace care este legătura care ne uneşte. Un altul a zis: „Ceea ce vine de la Duhul este întotdeauna unul. De ce nu suntem întotdeauna de acord? Pentru că propriile noastre gânduri sunt la lucru. Dacă am avea doar ce am învăţat prin Scriptură, am fi toţi unul” (J.N.D.)

Versetele 4-6 - O întrebare importantă se naşte în mod firesc: Care este această gândire a Duhului pe care trebuie să ne străduim să o păstrăm? Aceasta ne este prezentată în versetele 4-6. Gândirea Duhului este pusă înaintea noastră în aceste şapte unităţi: singurul trup, singurul Duh, singura speranţă, singurul Domn, singura credinţă, singurul botez şi singurul Dumnezeu şi Tată al tuturor. Duhul este aici jos pentru a aşeza în sufletele noastre aceste mari adevăruri şi a le menţine în ele. Umblând împreună în lumina acestor adevăruri, ne va face să păstrăm unitatea Duhului. A le nega în mod practic sau a ne îndepărta de ele va atenta dimpotrivă la unitatea Duhului. Aceste versete ne prezintă astfel diferitele cercuri în care trebuie să se manifeste o umblare după Duhul. Această umblare este văzută în legătură cu singurul trup, singurul Duh şi singura speranţă, în cercul vieţii; în legătură cu Domnul în cercul mărturisirii creştine şi în legătură cu Dumnezeu în cercul creaţiei. Este de cea mai mare importanţă ca gândurile noastre să fie formate prin Cuvântul lui Dumnezeu, ca să deosebim aceste trei cercuri de unitate care există cu adevărat în ochii lui Dumnezeu şi pentru ca astfel să avem înaintea noastră nu numai ceea ce Dumnezeu are înaintea Lui, ci să şi avem o evaluare corectă a părăsirii grave a adevărului de către creştinătate.

Apostolul zice mai întâi: „Este un singur trup şi un singur Duh, după cum aţi şi fost chemaţi la o singură speranţă a chemării voastre”. Aici totul este real şi vital; este cercul vieţii, Singurul trup este constituit prin singurul Duh şi ţinteşte către singurul ţel, gloria. Această unitate este în mâna lui Dumnezeu. Ea nu poate fi păstrată printr-un efort din partea noastră; dar putem pierde gândirea Duhului dacă negăm, în practică, aceste mari adevăruri. Vai! aceasta este ceea ce s-a produs în mărturisirea creştină, căci în lumina marelui adevăr că există un singur trup şi nu mai multe - toate diferitele trupuri de credincioşi care s-au format în creştinătate sunt condamnate, în timp ce singurul Duh condamnă toate aranjamentele omeneşti prin care Duhul este pus deoparte. Pe lângă aceasta, biserica mărturisitoare s-a instalat în lume şi a devenit lumea şi este astfel negarea speranţei cereşti a chemării noastre.

Apoi, există un cerc mai larg care îi cuprinde pe toţi cei care Îl mărturisesc pe Hristos ca Domn, fie că mărturisirea lor este sau nu adevărată. Este cercul mărturisirii caracterizate de o singură autoritate, Domnul, o singură învăţătură, credinţa, cercul în care suntem introduşi printr-un singur botez. De Domnul sunt legate autoritatea şi administrarea. Recunoaşterea că este un singur Domn ar trebui să elimine autoritatea omului şi să excludă orice acţiune independentă. Dacă admitem că este „un singur Domn”, nu putem să admitem că ar fi corect, pentru o adunare, să ignore disciplina exersată în mod variabil în Numele Domnului într-o altă adunare. Şi aici, prin independenţă, putem trece pe lângă gândirea Duhului negând, în practică, faptul că este „un singur Domn”.

În fine, există cercul cel mai întins dintre toate - cercul creaţiei. Este un singur Dumnezeu care este Tatăl, sursa a „tot”. Mai mult, este bine să ştim că, oricare ar fi puterea lucrurilor sau fiinţelor create, Dumnezeu este „mai presus de toate”. Pe lângă aceasta, Dumnezeu Îşi înfăptuieşte planurile „pretutindeni”; astfel Dumnezeu poate zice: „Când vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; şi prin râuri, ele nu te vor acoperi; când vei umbla prin foc, nu vei fi ars şi flacăra nu te va mistui”(Isaia 43:2 ).

În sfârşit, Dumnezeu lucrează în credincios pentru a-Şi împlini planul pentru credincios. Recunoaşterea acestor mari adevăruri nu ne va face numai să respingem teoriile nelegiuite ale oamenilor cu privire la evoluţie, ci ne va încuraja să acţionăm cu dreptate în toate împrejurările şi relaţiile vieţii care sunt în legătură cu ordinea creaţiei.

Vai! în marea mărturisire creştină de astăzi, vedem negarea practică a fiecăruia dintre aceste cercuri. Duhul este pus deoparte prin aranjamente omeneşti; singurul Domn este pus deoparte prin independenţă şi singurul Dumnezeu este pus deoparte prin raţionamente necredincioase.

În versetele următoare, îndemnurile par să se refere în mod special la fiecare dintre aceste cercuri. Mai întâi, suntem îndemnaţi ca mădulare ale singurului trup în versetele 7-16; apoi cu privire la purtarea noastră ca recunoscându-L pe singurul Domn în versetele 17-32, şi în sfârşit, cu privire la relaţiile vieţii în raport cu cercul creaţiei in capitolele 5-6:9.

Versetul 7 - După ce a pus, în aceste versete de introducere, baza unei umblări vrednice de chemare, apostolul vorbeşte apoi de resursele de care dispune credinciosul pentru a umbla cu credincioşie în legătură cu primul cerc, singurul trup, şi pentru a creşte în asemănarea lui Hristos, Capul.

Apostolul vorbeşte mai întâi de darul harului: „Fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos”. În contrast cu ceea ce este comun tuturor şi despre care ne-a vorbit apostolul, este ceea ce este dat „fiecăruia”. Singurul Duh din versetul 4 şi singurul Domn din versetul 5 exclud independenţa; „fiecare” din versetul 7 menţine individualitatea noastră. În timp ce fiecare mădular are funcţia sa specială, toate lucrează pentru unitate şi binele întregului trup. În trupul fizic, funcţiile ochiului şi ale mâinii sunt diferite, totuşi amândouă acţionează în comun pentru binele şi unitatea trupului. „Harul” este slujba specială pe care a primit-o fiecare. Aceasta nu este în mod necesar un dar distinct, ci fiecăruia i s-a dat o măsură de har pentru ca fiecare să le poată sluji altora în har. Acest har este după măsura în care l-a dat Hristos.

Versetul 8 - În al doilea rând, pentru a promova progresul şi creşterea spirituală, apostolul evocă darurile distincte. El introduce subiectul prezentându-L pe Hristos suit în înălţime, deoarece aceste daruri vin de la Hristos triumfând şi glorificat. Se pare că este făcută o aluzie la istoria lui Barac pentru a ilustra puterea suverană a lui Hristos acordând daruri (Judecători 5:12 ). Când Barac l-a eliberat pe Israel din robia sa, i-a robit pe cei care îi robiseră în robie. Astfel Hristos a triumfat asupra întregii puteri a lui Satan şi, eliberându-i pe ai Săi sde puterea Duşmanului, este glorificat în înălţime şi le dă daruri alor Săi.

Versetul 9,10 - Este introdusă o paranteză de două versete pentru a prezenta măreţia victoriei lui Hristos. La cruce, El a coborât în cea mai mare adâncime a abisului unde îl poate aşeza păcatul pe un om. Din acest abis în care, ca Înlocuitorul nostru, a fost făcut păcat, El l-a suit în locul cel mai înalt în care poate fi înălţat un om - la dreapta lui Dumnezeu.

Versetul 11 - Robind robia distrugând puterea Duşmanului care ne ţinea în robie, Hristos acţionează cu putere şi se foloseşte de oameni ca instrumente ale puterii Sale. Nu dă pur şi simplu daruri şi ne lasă să le împărţim pe acestea între noi, ci dă anumiţi oameni pentru a exercita darurile. Nu dă apostolatul, ci dă apostoli, şi la fel cu toate darurile. Aici deci, nu mai este darul dat „fiecăruia”; ci „unii” şi „alţii” daţi pentru a exercita daruri. Mai întâi, a dat apostolii şi profeţii, şi adunarea este clădită pe temelia apostolilor şi a profeţilor. Temelia a fost pusă şi ei au trecut, deşi avem încă beneficiul acestor daruri în scrierile Noului Testament.

Celelalte daruri, evanghelişti, păstori şi învăţători, sunt pentru zidirea adunării după ce a fost pusă temelia. Aceste daruri ţin în timpul întregii perioade a istoriei Bisericii pe pământ. Evanghelistul vine primul ca darul prin care sufletele sunt aduse în cercul binecuvântării. Fiind introduşi în adunare, credincioşii beneficiază de darurile păstorilor şi învăţătorilor. Evanghelistul ia locul lui Hristos înaintea lumii. Păstorul şi învăţătorul Îl pun pe Hristos înaintea credinciosului. Păstorul se ocupă de oi una câte una, învăţătorul expune Scriptura.

S-a zis: „Cineva poate învăţa fără să fie păstor, dar nu poţi fi păstor fără a învăţa. Cele două lucruri sunt strâns legate, dar nu aţi putea spune că sunt acelaşi lucru. Păstorul nu dă numai hrană ca învăţătorul, el paşte oile sau este păstorul lor, le conduce ici şi acolo, şi are grijă de ele”.

Vom observa că nici un dar de minuni nu este menţionat în aceste versete. Nu ar fi la locul lor într-un pasaj care vorbeşte de resursele Domnului pentru adunare. Minunile şi semnele au fost date la început pentru a atrage atenţia iudeilor asupra gloriei şi glorificării lui Hristos şi asupra puterii Numelui Său. Iudeii au respins această mărturisire şi semnele şi minunile au încetat. Dar dragostea Domnului pentru adunarea Lui nu poate niciodată să ia sfârşit şi darurile care mărturisesc dragostea Lui continuă, după cum este scris: „Pentru că nimeni nu şi-a urât vreodată propria sa carne, ci o hrăneşte şi o îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Adunarea” (Efeseni 5:29 ).

Versetul 12 - După ce a vorbit despre daruri, apostolul pune înaintea noastră cele trei mari scopuri pentru care au fost date darurile. Ele sunt date, în primul rând în vederea desăvârşirii sfinţilor, adică aşezarea fiecărui credincios în adevăr. În al doilea rând, sunt date pentru lucrarea de slujire, care cuprinde orice formă de slujire. În al treilea rând, sunt date „pentru zidirea trupului lui Hristos”. Binecuvântarea indivizilor şi lucrarea slujirii au în vedere zidirea trupului lui Hristos. Orice dar, că este cel de evanghelist, de păstor sau de învăţător, nu este exercitat cum se civine decât dacă are ca scop zidirea trupului lui Hristos.

Versetul 13 - Versetele următoare ne învaţă cu mai multă precizie ce înţelege apostolul prin „desăvârşirea sfinţilor”. El nu vorbeşte de desăvârşirea care va fi partea credinciosului în gloria învierii, ci de acest progres spiritual în adevărul şi cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu care conduce la realizarea unităţii şi la a face din noi creştini pe deplin împliniţi aici jos.

Credinţa de care vorbeşte apostolul aici este tot ansamblul adevărului creştin. Unitatea nu este o unitate rezultând dintr-un acord al tuturor, ca într-un crez, sau o asociaţie creată prin mijloacele oamenilor, ci o unitate de gândire şi de inimă produsă prin primirea adevărului aşa cum este el învăţat de Dumnezeu prin Cuvântul Său. De credinţă se leagă cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu, pentru că în ea Dumnezeu este pe deplin descoperit şi adevărul este prezentat într-un mod viu. Tot ce aduce atingere credinţei sau nesocoteşte, în orice chip, gloria Fiului lui Dumnezeu, va împiedica desăvârşirea sfinţilor. Cunoştinţa credinţei, aşa cum este ea descoperită în Cuvânt şi arătată în Fiul lui Dumnezeu, duce la starea de om matur, aşa cum este el prezentat în toată plinătatea şi desăvârşirea sa în Hristos ca Om. Imaginea exprimă ideea de creştini deplin dezvoltaţi şi în toată vigoarea lor. Pasajul pare să îi aibă în vedere pe toţi sfinţii, pentru că nu vorbeşte de oameni maturi, ci de „starea de om matur”, implicând ideea că toţi creştinii prezintă în ansamblul lor un om în întregime nou. Măsura staturii omului matur nu este nimic mai puţin decât măsura staturii plinătăţii lui Hristos. „Plinătatea” prezintă gândul unei stări complete. „Omul matur” nu este nimic mai puţin decât manifestarea în credincioşi a tuturor gloriilor morale ale lui Hristos. Tot pasajul îi consideră pe credincioşi ca formând un trup destinat să arate plinătatea lui Hristos. Pe de altă parte, măsura pusă înaintea noastră nu este numai că toate trăsăturile lui Hristos ar trebui să fie văzute în sfinţi, ci că ele ar trebui să se fie văzute în desăvârşire. Putem replica: acesta este un lucru care nu va fi niciodată realizat în sfinţii de aici jos. Este adevărat, dar Dumnezeu nu poate pune înaintea noastră o măsură inferioară a desăvârşirii văzute în Hristos. Să ne păzim să ne sustragem de la ceea ce Dumnezeu pune înaintea noastră şi să ne scuzăm lipsurile spunând că măsura lui Dumnezeu este imposibil de atins.

Versetul 14 - Ca rezultat al acestei creşteri depline, nu vom mai fi prunci în cunoştinţa creştină expuşi, prin ignoranţă, să fim „bătuţi de valuri şi purtaţi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură prin înşelăciunea oamenilor, prin viclenia lor în uneltirea rătăcirii”.

Vai, există oameni în mărturisirea creştină care, cu o viclenie dibace şi desăvârşită, sunt gata să-i înşele pe cei care sunt slab întăriţi în adevăr; şi cu învăţătura lor falsă, se folosesc în general de căi ascunse pentru a înşela. De fiecare dată când, în istoria poporului lui Dumnezeu, are loc o negare hotărâtă a vreunui mare adevăr sau o erezie specială este avansată cu privire la Persona lui Hristos, vom descoperi că, în spatele respectivei învăţături false, se ascunde un întreg sistem de eroare.

Versetul 15 - Când survin controverse, este mare pericolul de a fi „purtaţi încoace şi încolo” ascultând pe unul sau pe altul. În jurul nostru, vedem o creştinătate amestecată şi fără viaţă, neputincioasă faţă de înşelătorie. Singura noastră apărare împotriva oricărei erori constă nu în cunoaşterea erorii, ci în faptul de a ţine „adevărul în dragoste” şi de a avea un Hristos viu în sufletele noastre. Dacă Hristos este obiectul afecţiunilor noastre, orice adevăr cu privire la Hristos va fi menţinut în dragoste; va rezulta de aici că vom creşte în toate până la El, şi vom deveni din punct de vedere moral asemănători Celui care ocupă afecţiunile noastre.

Pe de altă parte, Cel în asemănarea şi în cunoştinţa căruia creştem este Capul trupului. Toată înţelepciunea, toată puterea şi toată credincioşia sunt Cap. Totul poate să fie în dezordine în scena care ne înconjoară, dar dacă Îl cunoaştem pe Hristos ca şi Cap, vom înţelege că nici o putere a Duşmanului şi nici o lipsă a sfinţilor nu pot să aducă atingere înţelepciunii şi puterii Capului.

Versetul 16 - În versetul 16, trecem de ceea ce Domnul, în harul Său, face prin intermediul darurilor la ceea ce face El Însuşi ca şi Cap al trupului. Ceea ce dă fiecare încheietură nu este exercitarea unui dar, căci darurile nu sunt date fiecăruia, dar orice creştin adevărat a primit ceva de la Cap pentru folosul altor mădulare ale trupului. În trupul omenesc, dacă fiecare mădular este sub controlul direct al capului, toate mădularele funcţionează împreună pentru binele tuturor. La fel, dacă fiecare mădular al trupului lui Hristos ar fi sub controlul direct al lui Hristos, trupul ar creşte şi s-ar zidi în dragoste. Astfel, în cursul acestui pasaj, harul este dat fiecăruia (versetul 7); există daruri speciale (versetul 11) şi există ceea ce este dat de Cap fiecărui mădular pentru binecuvântarea întregului trup (versetul 16).

Putem astfel să subliniem locul important pe care îl are dragostea în cercul creştin. Trebuie să arătăm îngăduinţă unii faţă de ceilalţi în dragoste (versetul 2); trebuie să ţinem adevărul în dragoste (versetul 15) şi zidirea trupului trebuie să se facă în dragoste (versetul 16).

Tot pasajul prezintă un tablou minunat a ceea ce ar trebui să fie adunarea aici jos, după gândul Domnului. Nu ne putem face o concepţie corectă despre creştinism sau adunare, privind creştinătatea sau ce se întâmplă pe pământ sub acoperirea Numelui lui Hristos. Pentru a avea o idee adevărată despre adunare după gândul Domnului, trebuie să facem abstracţie în gândurile noastre de tot ceea ce ne înconjoară şi să avem înaintea noastră adevărul aşa cum este el prezentat în Cuvânt şi arătat în Fiul lui Dumnezeu.

Umblarea credinciosului ca şi mărturisind pe Domnul - Efeseni 4:17-32

Versetele 17-32 - Apostolul ne-a îndemnat la o umblare potrivită unor credincioşi în legătură cu adunarea. El ne invită acum, la o umblare individuală care se potriveşte celor care Îl mărturisesc pe Domnul într-o lume rea. El ne îndeamnă în Domnul, căruia Îi mărturisim Numele, să nu umblăm de acum înainte ca restul naţiunilor. Aceasta îl determină să facă o descriere sumară, dar puternică, a stării lumii neconvertite a păgânilor. Aceştia umblă în deşertăciunea minţii lor şi urmăresc lucruri deşarte.

Înţelegerea lor este întunecată, ei sunt cu totul neştiutori în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu şi viaţa care este după Dumnezeu. Ei sunt în neştiinţă faţă de Dumnezeu, pentru că inimile lor sunt împietrite de viaţa perversă pe care o duc. Aflăm astfel că viaţa de păcat pe care o duc oamenii împietreşte inima; că inima împietrită întunecă înţelegerea; şi că înţelegerea întunecată face din om prada oricărei deşertăciuni.

Versetele 20-24 - În contrast cu viaţa deşartă şi neştiutoare a păgânilor, apostolul prezintă viaţa care rezultă din cunoaşterea adevărului, după cum este el în Isus. S-a subliniat că apostolul nu zice: după cum este adevăr în Hristos. Aceasta ar fi introdus credincioşii şi poziţia lor înaintea lui Dumnezeu în Hristos. El foloseşte numele personal, Isus, pentru a pune înaintea noastră o umblare practică în dreptate aşa cum a arătat El pe calea Lui. Cum a remarcat un altul: „El spune Isus, pentru că se gândeşte nu la poziţia pe care o avem în El, nici la rezultatele lucrării Lui pentru noi, ci pur şi simplu la exemplul Său, şi Isus este numele care a fost al Său ca om aici jos în lume.

Adevărul arătat în Isus era adevărul cu privire la omul cel nou, pentru că El este expresia desăvârşită a omului cel nou care poartă caracterul lui Dumnezeu Însuşi - „dreptate şi…sfinţenia adevărului”. Adevărul deci, după cum este el în Isus, nu este reformarea omului cel vechi, nici transformarea cărnii într-un om nou, ci introducerea omului cel nou, care este o creaţie în întregime nouă, purtând caracterul lui Dumnezeu. Primul om nu era drept, ci nevinovat. Nu avea rău în el, nici cunoştinţa binelui şi a răului. Omul cel vechi are cunoştinţa binelui şi a răului, dar alege nedreptatea şi se corupe după poftele lui înşelătoare. Omul cel nou are cunoştinţa binelui şi a răului, dar este drept şi, prin urmare, respinge răul.

Adevărul pe care L-am aflat în Hristos a fost arătat în Isus. Adevărul care ne-a fost propovăduit şi pe care l-am învăţat despre El, este că, prin cruce, am fost dezbrăcaţi de omul cel vechi şi îmbrăcaţi cu omul cel nou. La lumina acestui mare adevăr suntem în mod practic în viaţa noastră zilnică înnoiţi în duhul minţii noastre. În loc de gândirea cărnii, care este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, avem o minte înnoită caracterizată de dreptate şi sfinţenie, care respinge răul şi alege binele. Omul cel nou nu înseamnă omul cel vechi transformat, ci un om în întregime nou şi „înnoirea” se face în viaţa cotidiană a omului cel nou.

Apostolul nu spune că trebuie să ne dezbrăcăm de omul cel vechi; ci spune că ne-am dezbrăcat de omul cel vechi. Omul cel vechi şi-a dat seama de soarta lui la cruce şi credinţa acceptă ceea ce a făcut Hristos. Nu trebuie să murim faţă de păcat, ci să ne considerăm morţi faţă de păcat în persoana Înlocuitorului nostru.

Versetul 25 - În ultimele versete ale capitolului nostru, apostolul aplică acest adevăr purtării noastre personale. Trebuie să dezbrăcăm faptele omului cel vechi şi să îmbrăcăm caracterul omului cel nou. Trebuie să dezbrăcăm minciuna şi să vorbim adevărul, amintindu-ne că suntem mădulare unii altora. Aşa stând lucrurile, s-a spus pe bună dreptate: „Dacă îl mint pe fratele meu, este ca şi cum m-aş înşela pe mine însumi”. Vedem de asemenea cum marele adevăr că cei credincioşi sunt mădularele unui singur trup are o importanţă practică pentru cele mai mici amănunte ale vieţii.

Versetul 26 - Trebuie să ne ferim să păcătuim prin mânie. Există o mânie dreaptă, dar o asemenea mânie este indignarea împotriva răului, nu împotriva celui care l-a făcut; şi în spatele unei asemenea mânii, se află tristeţea cauzată de rău. Astfel, citim cu privire la Domnul, că i-a privit de conducătorii sinagogii „cu mânie, foarte întristat de împietrirea inimii lor” (Marcu 3:5 ). Mânia cărnii are întotdeauna „eul” în vedere; nu este tristeţe din cauza răului, ci resentiment împotriva celui care a făcut răul. Această mânie carnală cu privire la cel care a făcut rău nu va duce decât la amărăciune care umple sufletul cu gânduri de răzbunare. Cel care întreţine asemenea gânduri se găseşte într-o agitaţie continuă şi, în acest sens, lasă soarele să apună peste iritarea lui. Mânia împotriva răului va duce la o tristeţe care nu are alt mijloc de scăpare decât să se întoarcă spre Dumnezeu, unde sufletul găseşte odihna.

Versetul 27 - Suntem preveniţi că acţionând potrivit cărnii, fie în mânie sau altfel, dăm loc diavolului. Petru, prin încrederea lui în sine, a dat diavolului prilej să îl facă să se lepede de Domnul.

Versetul 28 - Viaţa omului cel nou este în contrast absolut cu cea a omului cel vechi, astfel încât cel a cărui caracteristică era că fura, devine un ajutor pentru cel care este în nevoie.

Versetul 29 - În conversaţiile noastre, nu trebuie să vorbim lucruri care pot corupe mintea ascultătorilor, ci mai degrabă să vorbim despre ceea ce zideşte şi face cunoscut harul celor care ascultă.

Versetele 30,31 - În prima parte a capitolului, îndemnul la o umblare demnă decurge din marele adevăr că cei credincioşi sunt în mod colectiv locuinţa Duhului Sfânt. Aici, ne este amintit că noi ca indivizi, suntem pecetluiţi de Duhul. Dumnezeu ne-a însemnat ca fiind pentru El, pentru ziua rascumpărării, dându-ne Duhul. Trebuie să veghem să nu-L întristăm pe Duhul Sfânt dând curs amărăciunii, supărării, mâniei, strigării, defăimării sau răutăţii.

Versetul 32 - În contrast cu vorbirea de rău şi răutatea cărnii, trebuie să fim buni unii cu alţii, miloşi, iertându-ne unii pe alţii, în cunoştinţa felului în care a lucrat Dumnezeu faţă de noi iertându-ne în Hristos.