Lucrarea lui Dumnezeu pentru împlinirea planului Lui
Capitolul 1 a pus înaintea noastră hotărârile lui Dumnezeu pentru Hristos şi Adunare; el se termină cu rugăciunea apostolului: ca noi să cunoaştem puterea faţă de noi prin care aceste hotărâri de dragoste vor fi împlinite. În capitolul 2, ne este dat să aflăm mai întâi cum puterea lui Dumnezeu lucrează în noi (v.1-10); apoi, căile lui Dumnezeu faţă de noi (v.11-22), pentru formarea Adunării în timp, pentru a împlini hotărârile Lui pentru noi.
Lucrarea lui Dumnezeu în credincios (Efeseni 2:1-10 )
Versetele 1-3 - Capitolul începe prin a prezenta un tablou solemn al condiţiei şi al poziţiei în care căzuseră oamenii sub vechea creaţie. Primele două versete arată condiţia lumii păgânilor; versetul 3 îi introduce pe evrei în acest tablou solemn. “Noi”, evreii, zice apostolul, “eram, din fire, copii ai mâniei, ca şi ceilalţi”. Pentru Dumnezeu, evreii şi păgânii sunt văzuţi ca morţi, în greşelile şi în păcatele lor, dar ca trăind cu privire la veacul unei lumi rele, sub puterea diavolului - căpetenia autorităţii văzduhului. De aceea omul este neascultător faţă de Dumnezeu, împlinid voia cărnii şi a gândurilor şi, din fire, este sub judecata lui Dumnezeu.
Evreul, deşi fiind într-o poziţie de privilegiu exterior, a dovedit prin poftele lui că avea o fire căzută şi că se află pe acelaşi teren ca şi păgânul. Atât evreul cât şi păgânul sunt morţi pentru Dumnezeu. In Epistola către Romani, suntem văzuţi ca fiind sub o sentinţă de moarte din cauza a ceea ce am făcut - a păcatelor noastre. Aici, suntem consideraţi ca deja morţi în ochii lui Dumnezeu, din cauza a ceea ce suntem - având o natură căzută. Această condiţie de mort nu este cu toate acestea o stare de iresponsabilitate, deoarece apostolul descrie omul ca umblând, vorbind şi împlinindu-şi poftele. În ochii lui Dumnezeu este omul mort. Dar în ce priveşte influenţele lumii, ale cărnii şi ale diavolului, este viu. Mai mult, diavolul a devenit stăpânul omului prin neascultarea lui faţă de Dumnezeu, şi firea căzută pe care o avem este rezultatul acestei neascultări - suntem fii ai neascultării.
Versetul 4 - Dacă lumea întreagă este moartă în ochii lui Dumnezeu, omul nu are nici o posibilitate de a se scoate el însuşi dintr-o asemenea stare. Un mort nu poate face nimic cu privire la Cel în ochii căruia este mort. Orice binecuvântare pentru un mort trebuie să depindă în întregime de Dumnezeu. Aceasta deschide calea activităţii de dragoste ale lui Dumnezeu. Adevărul pe care îl prezintă apostolul aici nu este atât intrarea noastră în aceste lucruri în mod experimental, cât modul în care lucrează Dumnezeu, după dragostea Lui, pentru satisfacţia Lui Insuşi.
În primele trei versete, vedem omul acţionând după firea lui căzută, ceea ce îl aşează sub judecată. In versetele următoare, vedem, într-un contrast absolut, pe Dumnezeu acţionând după natura Lui, introducându-l pe om în binecuvântarea Lui. Când omul acţionează fără să se preocupe de Dumnezeu, după motivele produse de pofta inimii lui.
Când Dumnezeu acţionează potrivit naturii Lui, El acţionează fără să se ocupe de om şi după motivele dragostei inimii Sale. Dragostea lui Dumnezeu lucrează în noi de când eram “morţi în greşelile noastre”, nu de când am început să devenim conştienţi de mizeria noastră, nici de când am răspuns acestei dragoste. Patru trăsături ale lui Dumnezeu sunt puse înaintea noastră: dragostea, harul, îndurarea şi bunătatea (v.4-7). Dragostea este natura lui Dumnezeu, tăria tuturor acţiunilor Sale şi izvorul tuturor binecuvântărilor noastre. Dacă Dumnezeu acţionează după dragostea inimii Lui, binecuvântarea care rezultă de aici nu poate fi măsurată decât prin dragostea Lui. Întrebarea, atunci, nu este ce măsură de binecuvântare va răspunde nevoilor noastre, ci care este întinderea binecuvântării care va satisface dragostea lui Dumnezeu. Harul este dragostea în acţiune faţă de obiectele nedemne şi se adresează tuturor. Îndurarea este manifestată faţă de păcătos în mod individual. Bunătatea este acordarea binecuvântărilor celui credincios. Dumnezeu acţionează atunci “pentru dragostea Lui cea mare”, în nici un caz din cauza a ceea ce suntem. Cine poate măsura marea Lui dragoste, şi cine poate măsura binecuvântarea care este după această dragoste?
Versetul 5 - Această dragoste se exprimă mai întâi faţă de noi în activităţile harului care ne-a adus viaţă ca persoane, împreună cu Hristos. Dacă suntem morţi, nu poate fi nici o mişcare din partea noastră către Dumnezeu. Prima mişcare trebuie să vină de la Dumnezeu. Ne-a fost dată o viaţă nouă, dar este o viaţă în unire cu Hristos. Este o viaţă care, de fapt, este viaţa Celui cu care suntem aduşi la viaţă. De aceea starea pe care am primit-o prin har este exact opusul stării pe care o aveam din fire. Noi eram morţi în ochii lui Dumnezeu împreună cu lumea prin fire, acum suntem vi pentru Dumnezeu cu Hristos prin har.
Versetul 6 - Dar nu numai starea noastră este schimbată; şi poziţia noastră este schimbată. Aducerea la viaţă este comunicarea vieţii; învierea îl introduce pe cel care este adus la viaţă în poziţia celor vii. Această poziţie este prezentată în Hristos. Credincioşii dintre iudei şi dintre păgâni sunt înviaţi împreună şi aşezaţi împreună în locurile cereşti în Hristos. Suntem aduşi la viaţă “împreună cu El”, dar suntem înviaţi şi aşezaţi “în El”. În timpul de faţă nu suntem încă înviaţi şi aşezaţi în locurile cereşti. Cu toate acestea, suntem înaintea lui Dumnezeu în această nouă poziţie în Persoana reprezentantului nostru. Suntem reprezentaţi “în Hristos”.
Versetul 7 - Ajungând la înălţimea poziţiei creştine, aflăm acum planul glorios pe care îl are în vedere Dumnezeu acţionând astfel faţă de noi în dragoste. Este “ca să arate în veacurile viitoare nemărginitele bogăţii ale harului Său, în bunătate faţă de noi, în Hristos Isus”.
Dumnezeu spune ca să zic aşa: “în veacurile viitoare, voi arăta care este rodul lucrării lui Hristos şi care este hotărârea inimii Mele”. Este evident că nimic, în afară de condiţia şi de poziţia cele mai înalte în care se poate găsi un om, nu ar putea să răspundă acestor scopuri atât de mari. În timp ce îngerii şi domniile “vor vedea un biet păcătos, şi întreaga Adunare, în aceeaşi glorie ca Fiul lui Dumnezeu, vor înţelege, în măsura în care va fi posibil, imensele bogăţii ale harului care i-a aşezat acolo”.
Versetele 8,9 - Totul este înfăptuit prin harul lui Dumnezeu, şi orice binecuvântare de care ne bucurăm este darul lui Dumnezeu. Chiar credinţa prin care primim mântuirea este darul lui Dumnezeu. Faptele omului nu au nici un rol pentru a asigura această binecuvântare; totul este de la Dumnezeu şi, prin urmare, nu este loc pentru lauda omului.
Versetul 10 - Aceasta conduce la un alt adevăr. Nu numai că faptele noastre sunt excluse - pentru că Dumnezeu a împlinit totul - ci suntem şi lucrarea Lui şi, ca atare, facem parte din noua creaţie în Hristos Isus. Totuşi dacă faptele legii sunt excluse, ca mijloc de mântuire, nu trebuie sa deducem din aceasta că faptele nu au nici un loc în viaţa creştină. Există, într-adevăr, fapte potrivite poziţiei de binecuvântare în care suntem introduşi, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte, ca să umblăm în ele. Aceste fapte ne vor fi prezentate în ultima parte a epistolei, unde suntem îndemnaţi să umblăm într-un chip vrednic de chemare, şi să umblăm în dragoste, să umblăm ca nişte copii ai luminii şi să umblăm cu grijă (4:1; 5:2, 8, 15).
“Faptele bune” despre care vorbeşte acest verset nu se limitează la a face o faptă bună, ceea ce ar putea face un om firesc a cărui umblare este oricum numai bună nu. Aici, credincioşii sunt văzuţi nu numai ca făcând fapte bune, ci ca umblând în ele. Pe lângă aceasta, faptele bune sunt pregătite de Dumnezeu şi duc la o umblare smerită.
Lucrarea lui Dumnezeu faţă de credincioşi (Efeseni 2:11-22 )
Marea temă a capitolului 2 este formarea Adunării în timp, în vederea hotărârilor lui Dumnezeu pentru eternitate. Prima parte a capitolului ne descoperă lucrarea lui Dumnezeu în noi în mod individual, fie iudei, fie păgâni; a doua parte prezintă lucrarea lui Dumnezeu cu privire la credincioşii dintre iudei şi dintre păgâni pentru a-i uni într-un “singur trup” şi într-o casă pentru a fi o locuinţă a lui Dumnezeu.
Versetele 11,12 - Înainte de a prezenta poziţia actuală a credincioşilor în Hristos, apostolul pune în contrast vechea poziţie a păgânilor în carne cu noua lor poziţie. Adunarea este departe de a fi ansamblul tuturor credincioşilor de la crearea lumii; dimpotrivă, în vremurile trecute (vremea dinaintea crucii), exista o dinstincţie rânduită de Dumnezeu între evrei şi păgâni, care, atâta timp cât exista, făcea imposibilă existenţa Adunării.
Apostolul le aminteşte credincioşilor dintre naţiuni că în acea vreme, existau deosebiri foarte clare între iudei şi păgâni. În căile lui Dumnezeu pe pământ, evreii se bucurau, ca naţiune, de o poziţie având privilegii exterioare, faţă de care păgânii erau întru totul străini. Israel forma un popor pământesc, cu promisiuni pământeşti, şi avea legături exterioare cu Dumnezeu. Cultul lor religios, organizarea lor politică, relaţiile lor sociale, de la actul de închinare cel mai înalt până la cel mai mic amănunt al vieţii, erau reglementate prin rânduielile lui Dumnezeu. Era un privilegiu imens la care păgânii nu aveau deloc parte. Nu că evreii ar fi fost mai buni decât păgânii, deoarece, în ochii lui Dumnezeu, marea mulţime a evreilor erau la fel de răi ca păgânii şi unii chiar mai răi. Pe de altă parte, erau oameni dintre păgâni, ca Iov, care erau convertiţi cu adevărat.
Cu toate acestea, în căile Lui pe pământ, Dumnezeu L-a despărţit pe Israel de păgâni, şi le-a dat o poziţie specială de privilegii, deoarece chiar dacă erau neconvertiţi (şi aceasta era cazul mulţimii), era un privilegiu imens de a avea toate problemele lor reglementate după înţelepciunea desăvârşită a lui Dumnezeu. Naţiunile nu aveau o asemenea poziţie în lume; ele nu erau recunoscute în mod public de Dumnezeu şi nu îşi aveau problemele reglementate prin rânduieli divine. De fapt, chiar rânduielile care reglementau viaţa evreilor menţineau o reparare absolută între evrei şi păgâni. Evreii, prin urmare, aveau un loc de apropiere exterioară de Dumnezeu, în timp ce naţiunile erau din punct de vedere exterior departe. Dar Israel a neglijat complet să răspundă la aceste privilegii, întorcându-se de la Domnul către idoli. Ei au dispreţuit total poruncile şi ordinile lui Dumnezeu, care le confereau poziţia lor unică. I-au omorât cu pietre pe profeţii prin care Dumnezeu încerca a vorbi conştiinţei lor. L-au răstignit pe propriul lor Mesia care venise în mijlocul lor în har şi umilinţă; şi s-au împotrivit Duhului Sfânt care mărturisea un Hristos înviat şi glorificat. În consecinţă, au pierdut, pentru timpul actual, poziţia lor specială de privilegii pe pământ şi au fost împrăştiaţi printre naţiuni.
Versetul 13 - Punerea deoparte a lui Israel pregăteşte calea marii schimbări în scurta amintire a trecutului dată de Duhul lui Dumnezeu în versetele 11 şi 12 face, prin contrast, cu atât mai izbitoare poziţia credincioşilor în prezent. Ca urmare a respingerii lui Israel, Dumnezeu, urmărindu-Şi căile, a adus la lumină Adunarea şi a rânduit astfel o sferă de binecuvântare în întregime nouă, cu totul în afara cercurilor evreilor şi ale naţiunilor. Această poziţie nouă a credincioşilor nu îi mai vede ca fiind în carne, ci în Hristos. De aceea apostolul începe să vorbească despre această poziţie nouă prin cuvintele: “Dar acum, în Hristos”, şi începe să arate contrastul cu vechea poziţie în carne. În legătură cu carnea, păgânul era din punct de vedere exterior departe de Dumnezeu, şi evreul, deşi aproape din punct de vedere exterior, era moralmente la fel de înstrăinat ca şi păgânul. Vorbind despre evreu, Domnul trebuie să zică: “Poporul acesta Mă onorează cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Matei 15:8 ).
Apostolul începe apoi să arate cum Dumnezeu a lucrat pentru a forma Adunarea. Mai întâi, credincioşii au fost apropiaţi “prin sângele lui Hristos”, păgânii find aduşi din poziţia de îndepărtare în care îi pusese păcatul, într-o poziţie de apropiere în Hristos. Aceasta nu este o simplă apropiere exterioară, datorită unor ordine şi ceremonii, ci o apropiere vitală, care este văzută în Însuşi Hristos, înviat dintre morţi şi apărând înaintea feţei lui Dumnezeu pentru noi. De aceea se zice: “În Hristos Isus…v-aţi apropiat prin sângele lui Hristos”. Păcatele noastre sunt acum îndepărtate; sângele scump al lui Hristos ne spală de păcatele noastre şi ne apropie. Sângele lui Hristos face cunoscută enormitatea păcatului care cerea un asemenea preţ pentru a fi îndepărtat; el vesteşte sfinţenia lui Dumnezeu care nu putea fi satisfăcută printr-un preţ mai mic şi descoperă dragostea care putea să plătească acest preţ. Nu numai că se poate apropia credinciosul de Dumnezeu, ci, în Hristos, el a fost apropiat.
Versetul 14 - În al doilea rând, credincioşii dintre iudei şi dintre păgâni sunt făcuţi unul. Nimeni nu poate să supraestimeze importanţa de a fi fost apropiat prin sânge, dar, pentru formarea Adunării, trebuie mai mult. Adunarea nu este pur şi simplu constituită dintr-un număr de credincioşi care au fost apropiaţi deoarece aceasta este adevărat cu privire la sfinţii din toate timpurile, răscumpăraţi prin sângele lui Hristos; ea este formată din credincioşii dintre evrei şi dintre naţiuni. “A făcut unul”. Aceasta a împlinit Hristos prin moartea Lui. Într-un dublu sens, “El este pacea noastră”. El este pacea noastră între Dumnezeu şi cel credincios; şi El este pacea noastră între credincioşii evrei şi păgâni.
Versetul 15 - Prin moartea Lui, Hristos a desfiinţat “legea poruncilor” care era cauza distanţei dintre Dumnezeu şi om şi dintre evrei şi naţiuni. Legea, deşi promiţând viaţa celor care o păzeau, îi condamna pe cei care o călcau. Deoarece toţi au călcat legea, ea îi condamna în mod inevitabil pe toţi cei care erau sub ea şi îi menţineau astfel pe oameni departe de Dumnezeu. Mai mult, ea ridica o barieră puternică - un zid din mijloc al îngrădirii - între iudei şi naţiuni. Nu putea fi pace, nici între Dumnezeu şi oameni, nici între iudei şi naţiuni atâta timp cât exista această barieră. La cruce, condamnarea legii călcate a fost purtată şi astfel, vrăjmăşia dintre oameni şi Dumnezeu şi dintre iudei şi naţiuni, a fost îndepărtată. Pacea care rezultă din aceasta este oferită în Hristos; El este pacea noastră. Noi privim în urmă, la cruce, şi vedem că tot ce era între Dumnezeu şi sufletul nostru - păcatul, păcatele, blestemul unei legi călcate şi judecata - a fost între Dumnezeu şi Hristos, înlocuitorul nostru. Ridicăm ochii şi îl vedem pe Hristos, în afara păcii eterne care a fost făcută şi, prin urmare, nimic între Dumnezeu şi credincios. Pacea noastră este vizibilă în Hristos, care este “pacea noastră”.
Mai mult, Hristos îi reprezintă pe credincioşii atât dintre iudei cât şi dintre naţiuni; El este, prin urmare, pacea noastră între noi; noi suntem făcuţi unul. La cruce, Hristos a desfiinţat în întregime legea rânduielilor ca mijloc de a te apropia de Dumnezeu şi a deschis o nouă cale de acces prin sângele Lui. Iudeul care se apropie de Dumnezeu pe temeiul sângelui a terminat cu rânduielile iudaice. Păgânul este adus din poziţia lui de îndepărtare de Dumnezeu, iudeul este îndepărtat de apropierea lui dispensaţională şi cei doi sunt făcuţi unul în bucuria unei binecuvântări comune înaintea lui Dumnezeu, pe care nici unul nici celălalt nu au posedat-o niciodată înainte. Credincioşii dintre păgâni nu sunt ridicaţi la nivelul privilegiilor iudaice şi iudeii nu sunt degradaţi la nivelul păgânilor; amândoi sunt introduşi pe un teren în întregime nou, pe un plan în mod infinit mai înalt.
În al treilea rând, credincioşii dintre iudei şi dintre naţiuni sunt creaţi pentru a fi “un singur om nou”. Am văzut deja că din cei doi El “a făcut unul”, dar aceasta nu exprimă adevărul complet al Adunării. Dacă apostolul s-ar fi oprit acolo, am fi văzut cu siguranţă că cei credincioşi au fost apropiaţi prin sânge şi făcuţi unul, orice vrăjmăşie fiind desfiinţată, dar am fi putut rămâne cu gândul că am fost constituiţi într-un singur grup într-o fericită unitate. Aceasta este adevărat şi binecuvântat, dar este foarte departe de adevărul deplin cu privire la Adunare. De aceea apostolul continuă şi ne spune nu numai că am fost apropiaţi şi făcuţi unul, ci că suntem făcuţi “un singur om nou”.
Expresia “om nou” vorbeşte de un nou fel de om caracterizat de frumuseţea şi harul ceresc al lui Hristos. Nici un creştin nu poate prezenta el singur harurile lui Hristos; este nevoie de Adunarea întreagă pentru a arăta omul nou.
Versetul 16 - În al patrulea rând, se adaugă adevărul că cei credincioşi sunt constituiţi “într-un singur trup”. Credincioşii, dintre iudei şi dintre naţiuni, nu sunt numai uniţi pentru a prezenta harurile omului nou, Hristos în mod caracteristic în toate gloriile Lui morale, ci ei sunt şi întocmiţi într-un singur trup. Este mai mult decât un grup de persoane în unitate; este un grup de persoane în unire. Ele sunt unite una de cealaltă prin Duhul pentru a fi un trup pe pământ pentru a prezenta omul nou. Astfel, credincioşii dintre iudei şi dintre naţiuni nu numai că au fost împăcaţi între ei, ci întocmiţi într-un singur trup, sunt împăcaţi cu Dumnezeu. Nu ar fi în acord cu inima lui Dumnezeu ca naţiunile să fie îndepărtate, nici ca iudeii să fie în mod exterior aproape; dar Dumnezeu Se poate odihni cu plăcere în creaţia credincioşilor dintre iudei şi dintre naţiuni într-un singur trup pe cruce care, nu numai că a îndepărtat cauza vrajmaşiei dintre credincioşii iudei şi păgâni, dar şi orice vrăjmăşie faţă de Dumnezeu.
Versetul 17 - Tot acest adevăr binecuvântat ne-a fost adus prin vestea bună a păcii vestită naţiunilor care erau departe şi iudeilor care, din punct de vedere dispensaţional, erau aproape. Putem înţelege de ce anunţarea veştii bune este introdusă în acest punct, într-un pasaj care vorbeşte de formarea Adunării. Apostolul tocmai a vorbit de cruce, deoarece fără cruce, nu ar putea fi predicare şi fără predicare, nu ar putea fi Adunare. Hristos este considerat ca fiind predicatorul, deşi Evanghelia pe care El o vesteşte este proclamată prin intermediul altora.
Versetul 18 - Se adaugă aici adevărul binecuvântat că, printr-un singur Duh, avem şi unii şi ceilalţi (iudei şi păgâni) intrare la Tatăl. Nu numai că distanţa este îndepărtată din partea lui Dumnezeu; ea este ridicată şi din partea noastră. Prin lucrarea lui Hristos pe cruce, Dumnezeu se poate apropia de noi, noi putem să ne apropiem de Tatăl. Crucea ne dă dreptul să ne apropiem, Duhul ne face în stare să ne folosim de dreptul nostru şi să ne apropiem în mod practic de Tatăl. Dacă intrarea este prin Duhul, atunci în mod evident nu este loc pentru carne. Duhul exclude carnea în toate formele ei. Nu prin clădiri, un ritual, orgi, coruri sau prin intermediul unei clase speciale de oameni obţinem intrare la Tatăl, ci prin Duhul, da, “într-un singur Duh” şi astfel, în prezenţa Tatălui, totul este armonie. Găsim deci, în acest pasaj minunat, mai întâi cele două clase din care este alcătuită Adunarea, cei care altădată erau din punct de vedere exterior aproape şi cei care altădată erau departe. În al doilea rând, vedem că Dumnezeu a apropiat de El cele două clase de credincioşi; din cele două, a făcut un singur om nou, şi le-a împăcat pe amândouă într-un singur trup. În sfârşit, aflăm cum a împlinit Dumnezeu această mare lucrare - prin sângele lui Hristos, “prin cruce”, prin predicare, şi prin Duhul.
Versetele 19-22 - Până aici am văzut Adunarea ca trup al lui Hristos, dar în căile lui Dumnezeu pe pământ, ea este considerată sub alte aspecte, dintre care două ne sunt prezentate în ultimele versete ale acestui capitol. Mai întâi, Adunarea este văzută ca şi crescând pentru a fi “un templu sfânt în Domnul”; apoi, ca “o locuinţă a lui Dumnezeu”.
Sub primul dintre aceste două aspecte, Adunarea este comparată cu o zidire în construcţie care creşte pentru a fi un templu sfânt în Domnul. Apostolii şi profeţii formează temelia, însuşi Hristos fiind principala piatră de unghi. De-a lungul dispensaţiei creştine, credincioşii sunt adăugaţi, piatră cu piatră, până ce ultimul credincios va fi adus şi zidirea completă se va arăta în glorie. Este zidirea despre care Domnul zice în Matei 16:18 : “Voi zidi Adunarea Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor învinge”.
Hristos este Cel care zideşte, nu omul, astfel totul este desăvârşit şi numai pietrele vii fac parte din această zidire sfântă. Petru ne dă semnificaţia spirituală pentru aceasta când zice că pietrele vii sunt zidite ca o casă spirituală, ca să aducă jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu şi ca să vestească virtuţile lui Dumnezeu (1. Petru 2:5,9 ).
În Apocalipsa 21 , Ioan vede în viziune zidirea terminală coborând din cer, de la Dumnezeu, strălucind de gloria lui Dumnezeu. Atunci, într-adevăr, din această glorioasă zidire, jertfe de laudă continue se vor înălţa la Dumnezeu şi o mărturie desăvârşită a gloriilor lui Dumnezeu va fi adusă omului.
Apoi apostolul Pavel, folosind tot imaginea unei zidiri, prezintă un alt aspect al Adunării (v.22). Mai întâi i-a considerat pe sfinţi ca fiind zidiţi şi crescând pentru a fi un templu; acum îi vede ca formând o casă deja completă, pentru a fi o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul.
Adunarea, cei care altădată erau din punct de vedere exterior aproape şi cei care altădată erau departe. În al doilea rând, vedem că Dumnezeu a apropiat de El cele două clase de credincioşi; din cele două, a făcut un singur om nou, şi le-a împăcat pe amândouă într-un singur trup. În sfârşit, aflăm cum a împlinit Dumnezeu această mare lucrare - prin sângele lui Hristos, “prin cruce”, prin predicare, şi prin Duhul.
Versetele 19-22 - Până aici am văzut Adunarea ca trup al lui Hristos, dar în căile lui Dumnezeu pe pământ, ea este considerată sub alte aspecte, dintre care două ne sunt prezentate în ultimele versete ale acestui capitol. Mai întâi, Adunarea este văzută ca şi crescând pentru a fi „un templu sfânt în Domnul”; apoi, ca „o locuinţă a lui Dumnezeu”.
Sub primul dintre aceste două aspecte, Adunarea este comparată cu o zidire în construcţie care creşte pentru a fi un templu sfânt în Domnul. Apostolii şi profeţii formează temelia, Însuşi Hristos fiind principala piatră de unghi. De-a lungul dispensaţiei creştine, credincioşii sunt adăugaţi, piatră cu piatră, până ce ultimul credincios va fi adus şi zidirea completă se va arăta în glorie. Este zidirea despre care Domnul zice în Matei 16:18 : „Voi zidi Adunarea Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor învinge”. Hristos este Cel care zideşte, nu omul, astfel totul este desăvârşit şi numai pietrele vii fac parte din această zidire sfântă. Petru ne dă semnificaţia spirituală pentru aceasta când zice că pietrele vii sunt zidite ca o casă spirituală, ca să aducă jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu şi ca să vestească virtuţile lui Dumnezeu (1. Petru 2:5,9 ).
În Apocalipsa 21 , Ioan vede în viziune zidirea terminată coborând din cer, de la Dumnezeu, strălucind de gloria lui Dumnezeu. Atunci, într-adevăr, din această glorioasă zidire, jertfele de laudă continue se vor înălţa la Dumnezeu şi o mărturie desăvârşită a gloriilor lui Dumnezeu va fi adusă omului.
Apoi apostolul Pavel, folosind tot imaginea unei zidiri, prezintă un alt aspect al Adunării (v.22). Mai întâi i-a considerat pe sfinţi ca fiind zidiţi şi crescând pentru a fi un templu; acum îi vede ca formând o casă deja completă, pentru a fi o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul. Toţi credincioşii de pe pământ, în orice moment, sunt consideraţi ca fiind locuinţa lui Dumnezeu. Credincioşii dintre iudei şi dintre naţiuni sunt “zidiţi împreună” pentru a fi această locuinţă. Locuinţa lui Dumnezeu este caracterizată prin lumină şi dragoste; de aceea, când apostolul ajunge la partea practică a epistolei, ne îndeamnă să umblăm “în dragoste” şi să umblăm “ca nişte copii ai luminii” (5:2,8). Casa lui Dumnezeu este astfel un loc de binecuvântare şi de mărturie, un loc în care sfinţii sunt binecuvântaţi cu bunăvoinţa şi dragostea lui Dumnezeu, şi fiind binecuvântaţi astfel, devin o mărturie pentru lumea care îi înconjoară. În Efeseni, locuinţa lui Dumnezeu este prezentată după gândul lui Dumnezeu şi, prin urmare, acolo nu este considerat decât ceea ce este adevărat. Alte pasaje ne vor arăta, vai! cum, în mâinile oamenilor, locuinţa a fost stricată, până ce în sfârşit că “este timpul ca judecata să înceapă de la casa lui Dumnezeu” (1. Petru 4:17 ).
Avem astfel, în acest capitol, o prezentare a Adunării sub trei aspecte. Mai întâi, Adunarea este considerată ca trupul lui Hristos, alcătuit din credincioşii dintre iudei şi dintre naţiuni, uniţi cu Hristos în glorie, formând astfel un om nou pentru arătarea a tot ceea ce este Hristos ca Om înviat, Cap al tuturor lucrurilor. Să ne amintim că Adunarea nu este doar “un singur trup”, ci că ea este “trupul Său”, după cum citim: “Adunarea, care este trupul Său”. Ca trup al Său, Adunarea este plinătatea Lui, umplută de tot ce este El, pentru a exprima tot ce este El. Adunarea, trupul Lui, trebuie să fie expresia gândului Său, la fel cum trupurile noastre dau expresie la ceea ce este în gândurile noastre.
Apoi Adunarea este prezentată ca şi crescând pentru a fi un templu alcătuit din toţi sfinţii din întreaga perioadă creştină - un templu în care jertfele de laudă urcă la Dumnezeu şi în care gloriile lui Dumnezeu sunt arătate oamenilor. În sfârşit, Adunarea este văzută ca o zidire completă pe pământ, compusă din toţi sfinţii la un anumit moment dat, formând locuinţa lui Dumnezeu pentru binecuvântarea alor Săi şi ca mărturie pentru lume.