comori.org
comori.org

Capitolul 2:8-11

Walter Scott

Diferenţa dintre Smirna şi Laodiceea

Cea mai scurtă scrisoare deschisă este cea adresată Adunării din Smirna, şi cea mai lungă este adresată Adunării din Tiatira. În scrisoarea către Smirna găsim numai aprecieri favorabile, niciun cuvânt de mustrare sau dezaprobare; Laodiceea, dimpotrivă, este mustrată în toate privinţele, şi nu este rostit nici un cuvânt de laudă. Sărăcia şi necazul din Smirna stă într-o opoziţie evidentă cu starea de mulţumire şi bogăţie din Laodiceea. Mai este o singură altă Adunare, care nu este mustrată, şi anume Filadelfia. Dar nu trebuie să presupunem că în aceste Adunări, care nu au fost mustrate, nu a existat nimic greşit. Dar împrejurările deosebite ale Bisericii, care este reprezentată prin aceste două Adunări, sunt caracterizate de suferinţă (Smirna) şi slăbiciune (Filadelfia). Un copil, când are dureri sau o stare de slăbiciune, este cruţat de cuvinte de mustrare, şi cu siguranţă Dumnezeul nostru nu este mai puţin plin de gingăşie decât părinţii pământeşti.

Mângâiere în necaz

8. »Îngerului Bisericii din Smirna scrie-i: „Iată ce zice Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel ce a murit şi a înviat.« Părăsirea dragostei dintâi începuse. Îngerul Adunării din Efes căzuse, nu din mâna dreaptă a Domnului, dar de la dragostea dintâi, în timp ce el se prezenta în exterior corect, credincios învăţăturii şi în umblare fără vină. Dar forţele motrice ascunse ale acţiunii erau slăbite, şi din cauza aceasta viaţa Adunării din Efes a fost jefuită de mireasma ei plăcută. Acest gând conduce la cea de-a doua perioadă a istoriei Bisericii, altfel constituită, aceea a necazului. Îngerului, locţiitorului Adunării din Smirna, i se transmit cuvinte de mângâiere. Adunarea avea de suferit toată dezlănţuirea furtunii prigonirilor păgâne, orânduite de cezar. Aproape 250 de ani Biserica a trecut - cu pauze scurte, când mâna nemiloasă a prigonitorului a fost reţinută - oarecum printr-un „botez de sânge”; dar aceasta a avut loc, numai ca să reaprindă flăcările licărinde ale dragostei, care era gata să se stingă. Ce era Adunarea suferindă pentru Domnul ne este înfăţişat în înţelesul numelui Smirna; smirna este o cunoscută substanţă aromată şi după Exod 30:23 o parte componentă a untdelemnului sfânt. În Cântarea Cântărilor ea aparţine mirodeniilor miresei. - Mângâierea, care se potrivea vizionarului Ioan în starea în care se afla (Apocalipsa 1:17-18 ), a fost pusă ca mângâiere şi înaintea ochilor acestei Adunări. Găsim aici aceeaşi legătură de afirmaţii cu privire la dumnezeirea Sa şi întruparea Sa, ca şi la apariţia minunată a lui Hristos, pe care a văzut-o Ioan. »Cel dintâi şi Cel de pe urmă« este unul din titlurile divine cele mai măreţe, o stâncă, împotriva căreia chiar şi puterea cea mai mare a duşmanului rămâne fără efect. Ca Cel dintâi, El este înainte de toţi şi înainte de toate în timp şi pe lângă aceasta peste toate, ca Cel Preaînalt. Ca cel din urmă El va fi ultimul şi va aduce toate la desăvârşire, căci toate merg spre El. El este veşnic în fiinţa Lui, dar El S-a smerit până la moarte, cu toate că moartea nu avea niciun drept asupra Lui. El, Cel dintâi şi Cel de pe urmă - un titlu deosebit al Domnului (Isaia 41:4 ; 43:10-13 ; 44:6 ; 48:12 ) - a murit (textual: a devenit mort). Dar El a biruit moartea. El a înviat din moarte şi trăieşte, ca să nu mai moară niciodată. Aceasta era deci marea lor mângâiere. Acela, care a murit şi a înviat, nu este altul decât Domnul, Cel veşnic, în adevărul şi realitatea Fiinţei Sale. Prin aceasta am văzut slava Aceluia, care a vorbit aici, am văzut, ce a fost El ca Dumnezeu, şi ce a devenit El ca om, şi acum să ascultăm mesajul Lui mângâietor şi înviorător.

Un mesaj

9. »Ştiu (textual: cunosc) necazul tău şi sărăcia ta (dar eşti bogat), şi batjocurele, din partea celor ce zic că sunt Iudei şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a lui Satan.« Cuvintele »cunosc« sunt „o cetate tare” pentru sfântul greu încercat şi pentru Adunarea, care suferă. Acela, în a cărui Persoană sunt unite mărimea dumnezeirii şi compătimirea Celui care El Însuşi a trecut prin cele mai adânci adâncimi ale suferinţei şi morţii, spune: »Cunosc necazul tău şi sărăcia ta.« Greutatea, felul şi durata fiecărei încercări Îi sunt cunoscute. Nu se va vărsa nicio lacrimă prea mult, şi nicio lovitură nu va fi prea grea. Tăria şi încăpăţânarea duhului şi încrederea în sine trebuie frânte. În suferinţe aducem cel mai bine roadă. Iacov a ieşit din noaptea luptei crâncene ca un om încercat (Geneza 32:24-32). Apostolul Pavel a fost ţinut prin permanenta atenţionare, »ţepuşul în carne«, în smerenie şi umilinţă (1. Corinteni 12:7 ). - Dar Domnul cunoaşte şi sărăcia noastră. Nu sunt mulţi oameni mari şi cu renume, care se numără în poporul Său. Credincioşii Iudei au primit cu bucurie răpirea averilor lor (Evrei 10:34). Arestarea creştinilor a fost însoţită în general de confiscarea averilor şi proprietăţii lor, ori în favoarea statului, ori în favoarea acelora care din motive josnice i-au denunţat. Dar Domnul spune: »dar eşti bogat«. Comoara noastră şi moştenirea noastră este în cer. Un „inventar” al bogăţiei creştine îl găsim în 1. Corinteni 3:21-23 . Descendenţa noastră este din Dumnezeu (1. Corinteni 1:30), poziţia noastră este de »fii ai lui Dumnezeu« (Romani 8:14 ), rangul nostru este de împăraţi (Apocalipsa 1:6 ), menirea noastră este să fim asemenea chipului Fiului Său (Romani 8:29 ), bogăţia noastră se limitează exclusiv pe partea Domnului Însuşi în Împărăţia de o mie de ani şi în veşnicie (Efeseni 1:10-11). Adunarea este cu adevărat bogată, oricât de mare ar fi sărăcia ei pe pământ. Dăruită cu dragostea şi bogăţiile lui Hristos, care sunt permanente şi nu se vestejesc, şi sunt păstrate în afara oricărui pericol de a se pierde sau a se strica, noi ne putem bucura în El, Cel care cunoaşte nu numai necazul şi sărăcia noastră, ci El ne numeşte bogaţi, deoarece El cunoaşte totul.

Adunarea nu a trebuit să sufere numai din partea lumii păgâne din afară, ci şi din partea unui duşman dinăuntru, care a purtat un caracter religios. Se pare că exista o grupă de oameni (nu Iudei cu adevărat), care îşi revendicau pretenţia de a fi iudei, de a fi singurul popor al lui Dumnezeu pe pământ. Am văzut în Adunarea din Efes (capitolul 2:2) un nivel de cler privilegiat (aceia, care se numeau apostoli), a căror mândrie şi aroganţă a fost dată pe faţă şi ai căror reprezentanţi au fost găsiţi mincinoşi. Această mişcare a fost pentru un timp destrămată. Dar acum era o mişcare asemănătoare, chiar dacă a apărut pe un nivel inferior. Din timpul Adunării din Smirna au fost mereu afirmaţii îndrăzneţe; a fi singura Biserică, a fi singurul popor al lui Dumnezeu, parţial din partea grupelor mari, parţial din partea grupelor mici. Aceste grupe ale făţarnicilor religioşi batjocoreau Adunarea lui Dumnezeu suferindă. Acuzaţii false, dispreţ şi calomnieri erau lucrarea murdară a acestor oameni religioşi. Dar ce erau ei în ochii Domnului? »O sinagogă a lui Satan«. Ambele nume, Satan şi diavolul, sunt folosite în Apocalipsa, ca pretutindeni în Sfânta Scriptură, în mod potrivit şi corespunzător. Primul înseamnă „împotrivitor”, ultimul este tradus prin „defăimător”. Pentru Adunare el are ambele însuşiri. Satan, împotrivitorul, a format o grupă de eretici în împotrivire directă Adunării smerite şi suferinde. Diavolul, dispreţuitorul, a născocit minciuni şi acuzaţii false de tot felul împotriva sfinţilor lui Dumnezeu, şi el a avut succes cu ele, prin aceea că a făcut pe deţinătorul puterii păgân, să creadă acestea. El a devenit astfel adevăratul iniţiator al celor zece prigoane. Au fost zece declanşări de mânie şi furie, care au încetat abia după ce Constantin s-a urcat pe scaunul împărătesc. Suferinţa exagerată a fost însă întâmpinată cu o mângâiere şi mai exagerat de mare, şi ambele au fost fără îndoială în deplină măsură partea Adunării suferinde. Relatările contemporanilor dintre creştini şi păgâni confirmă aceasta pe deplin.

Încercări şi încurajări

10. »Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii.« »Nu te teme nicidecum« (sau »nu te teme«) este un cuvânt de pregătire pentru alte încercări noi; este acelaşi cuvânt ca şi în Apocalipsa 1:17 . Acolo a ajuns la urechea vizionarului devenit neputincios şi a oferit sufletului său sentimentul siguranţei depline şi necondiţionate, aici trebuie să liniştească Adunarea cu privire la „furtuna” care se punea la cale. Necazul şi sărăcia erau destul de rele şi greu de suportat, dar ceva mult mai rău urma să vină peste ei. Ultimele prigoniri imperiale au întrecut pe cele anterioare în cruzimea lor. Norii negri se adunau; vuietul sălbatic al furtunii care avea să vină se auzea deja. Aici Adunarea este pregătită şi încurajată cu privire la ce va veni. Se arată de asemenea clar, că aceste încercări, care urmau să vină, pornesc de la diavolul, care se foloseşte de acuzatorii falşi şi de uneltele executante ale cruzimii. Prigonirea sfinţilor era lucrarea lui. Dar credinţa se bazează pe acest adevăr mare şi adevărat, că puterea este a lui Dumnezeu (Psalmul 62:11 ). Puterea diavolului este limitată şi este ţinută în frâu; fără permisiune clară el nu poate să-şi întindă mâna nici măcar asupra celui mai slab miel al turmei (Iov 1 şi 2). »Nu este autoritate decât numai de la Dumnezeu« (Romani 13:1 ) - nici satanică şi nici omenească. O altă întrebare este cea referitoare la aplicarea puterii, şi aceasta include cea mai mare responsabilitate. A fost intenţia lui Dumnezeu, ca Adunarea Lui să fie încercată, şi anume, până la extrem, şi pentru aceasta a fost folosit diavolul. În felul acesta sfinţii lui Dumnezeu au fost curăţiţi; dragostea, credinţa, curajul şi credincioşia au fost întărite. Adunării i-a fost rânduită o perioadă de timp bine definită de necaz, »zece zile«. Aici s-ar putea să fie vorba de cunoscutele zece valuri de prigoană, şi în mod deosebit de cea de-a zecea prigoană, din timpul lui Diocleţian, care a durat exact zece ani. Expresia »zece zile« înseamnă un timp limitat şi de cele mai multe ori un timp relativ scurt; prigonirile păgâne s-au extins - cu întreruperi - pe o perioadă de aproximativ 250 de ani. Următoarele locuri arată că cele zece zile se referă la un timp limitat şi de cele mai multe ori scurt: Geneza 24:55 ; Neemia 5:18 ; Ieremia 42:7 ; Daniel 1:12 ; Faptele Apostolilor 25:6 şi altele.

Unii, nu mulţi, din martorii de odinioară ai adevărului au tăgăduit pe Domnul lor, speriaţi fiind de frica torturii şi morţii. În acest caz, pentru fiecare pas pe cale, chiar până la moarte, credincioşia este neapărat necesară. Dacă se vrea câştigarea cununii de martir, atunci perseverenţa şi statornicia trebuie păstrate până la sfârşit. - În Scriptură se vorbeşte de cununi diferite. Cununa de aur o va purta fiecare mântuit în cer (Apocalipsa 4:4 ). Cununa neprihănirii este răsplata pentru o umblare sfântă şi dreaptă pe pământ (2. Timotei 4:8 ). După aceea există cununa care nu se poate vesteji a slavei, care va fi dată acelora care au păzit turma preaiubită a lui Dumnezeu aşa cum se cuvine şi cu o ţinută morală sănătoasă (1. Petru 5:4). Citim apoi despre cununa de martir, despre cununa vieţii (Apocalipsa 2:10). Aceste cununi, precum şi celelalte răsplătiri şi încurajări, vor fi date de Domnul personal: »Îţi voi da ...«

După aceea urmează cunoscuta solicitare de a auzi: »Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul!« Responsabilitatea personală este accentuată întotdeauna şi este ferm accentuată. În aceste scrisori deschise găsim exprimat gândul Duhului şi gândul Domnului, care sunt pe deplin una; scrisorile deschise se adresează tuturor Adunărilor Domnului din toate timpurile şi din toate locurile de pe pământ.

Făgăduinţa dată biruitorilor

11. »Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte.« Pentru a fi un biruitor în împrejurările în care se afla Adunarea din Smirna, era nevoie de o răbdare, care să rămână statornică chiar şi în lupta de moarte. Pe de o parte face ravagii sinagoga Satanei, pe de altă parte păgânismul, ambele hotărâte să nimicească creştinismul. Între cele două grupe stau adepţii neînsemnaţi ai Nazarineanului, a căror singură apărare este răbdarea şi smerenia. Ce perspectivă aveau ei pe pământ? Pierderea renumelui lor, a averilor lor şi chiar pierderea vieţii. Ca să biruieşti în astfel de împrejurări îngrozitoare era nevoie de o credinţă puternică şi o privire spirituală clară, ca totodată să-L vezi pe Cel nevăzut, dar care niciodată nu este mai aproape, ca în clipele, când ai Săi par să fie părăsiţi, şi a Cărui compasiune nu este niciodată mai reală şi mai gingaşă, decât în timpurile când aparent ei sunt uitaţi de El. Biruitorul poate să moară în chinurile torturii, prelungite de răutatea aproape diabolică a oamenilor, care se hrănesc din chinurile şi sângele jertfelor, dar lui îi este dată asigurarea, că »moartea a doua« nu-l va putea stinge. Înţelesul exact al cuvintelor făgăduinţei din acest verset este, că el »în niciun chip« sau »nicidecum« - o negare cu accent deosebit de puternic - nu va fi vătămat de »moartea a doua«, care este iazul de foc, domiciliul veşnic şi locul de pedeapsă al diavolului şi al oricărui rău şi al celor pierduţi (Apocalipsa 20:14 ; 21:8 ).

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *