Caracteristici deosebite
18. »Îngerului Bisericii din Tiatira scrie-i: „Acestea le spune Fiul lui Dumnezeu, care are ochii Săi ca o flacără de foc şi picioarele Sale ca arama strălucitoare.”« Această scrisoare deschisă este singura scrisoare în care este amintit numele unei femei. Izabela sau Izebel, femeia păcătoasă a împăratului slujitor la idoli din Israel (1. Împăraţi 16:30-33 ), el însuşi fiind numai o unealtă în mâna ei, a sprijinit şi promovat cele mai rele forme ale slujirii la idoli. Ea era o ucigaşă şi, cu toate acestea, era o femeie înţeleaptă, rafinată şi hotărâtă. Izabela este o persoană remarcabilă, ce este menţionată în această scrisoare deschisă. Nu putem privi ca o simplă întâmplare faptul că Tiatira a fost amintită mai înainte (Faptele Apostolilor 16:14 ) de asemenea în legătură cu o femeie, care desigur a avut un caracter cu totul diferit decât al Izabelei. Există atât antiteze bătătoare la ochi, cât şi asemănări între Lidia, creştina activă, darnică şi hotărâtă, relaţia ei cu apostolul Pavel (Faptele Apostolilor 16 ) şi Izabela, păgâna activă şi, de asemenea, darnică şi relaţia ei cu Ilie (1. Împăraţi 18 şi 19).
Această a patra scrisoare este cea mai lungă dintre toate şi este prima scrisoare din grupa a doua, în care trăsăturile descrise ale fiecărei Adunări continuă să rămână până la a doua venire a Domnului. Prima menţionare directă a celei de-a doua veniri a Domnului în aceste scrisori se găseşte aici (versetele 25-28).
Starea lipsită de speranţă, neputincioasă şi stricată a Bisericii - o stare, din care ea nu se poate ridica şi care nici nu poate fi îmbunătăţită - este o altă trăsătură clară, care deosebeşte clar această scrisoare de celelalte trei anterioare. Aici se răspândeşte activ, de la interior spre exterior, învăţătura rea şi dăunătoare. În Pergam, au fost tolerate anumite rele grave, dar Tiatira a permis ca acestea să fie permanent învăţate; şi, pe acest teren, au luat fiinţă sisteme rele asemănătoare, »copiii ei«. Ce caracteristică cu adevărat remarcabilă a acestei Adunări!
O altă particularitate este, că acum este recunoscută categoric o rămăşiţă şi ei i se vorbeşte deosebit (versetul 24); astfel, Biserica, în ansamblul ei, sau mulţimea, se diferenţiază clar de rămăşiţa credincioasă.
În afară de aceasta, solicitarea de a asculta, care în scrisorile adresate Bisericilor din Efes, Smirna şi Pergam stă înaintea făgăduinţelor făcute biruitorilor, în scrisorile adresate Bisericii din Tiatira şi Bisericilor următoare stă după făgăduinţe şi, prin urmare, la sfârşitul fiecărei scrisori. Prin aceasta se arată că în primele trei scrisori încă mai era chemată toată Biserica sau Adunarea să asculte, în timp ce la ultimele patru, cuvintele »cine are urechi, să asculte« sunt adresate biruitorilor.
În sfârşit, se observă, că în scrisoarea adresată acestei Adunări pentru prima şi singura dată în cursul acestor scrisori, Numele sau titlul vorbitorului divin este prezentat: »Acestea le spune Fiul lui Dumnezeu«. În niciun alt loc din Apocalipsa nu este folosit acest titlu, care accentuează dumnezeirea Sa.
Vorbitorul divin
18. »Acestea le spune Fiul lui Dumnezeu.« Umanitatea Domnului şi relaţia Sa cu neamul de oameni este exprimată prin titlul »Fiul Omului«. Dumnezeirea Domnului şi relaţia Lui cu Dumnezeu se exprimă prin titlul »Fiul lui Dumnezeu«. Ioan a văzut slava Lui ca »Fiu al Omului« în relaţia Sa cu Adunările (capitolul 1:13). De ce se foloseşte atunci aici titlul de »Fiul lui Dumnezeu« şi numai aici? Răspunsul nu este greu. Istoric starea din Tiatira se referă în principal la Evul Mediu întunecat; cu puţine cuvinte şi simboluri se prezintă aici un tablou al sistemului papal, cel mai rău, care - cu nume creştin - a pătat vreodată pământul. În sistemul papal s-a pierdut orice imagine clară despre Biserică. Este adevărat, se laudă cu voce tare unitatea, dar care, acolo unde şi când a fost posibil, a fost constrânsă cu „argumentele” puternice ale rugurilor, ale focului şi temniţelor - o unitate, care este aşa de diferită de unitatea divină lucrată de Duhul (1. Corinteni 12:13 ), ca întunericul de lumină. Acest sistem exclude complet pe Hristos ca şi Cap al trupului Său, al Adunării şi ca Administrator al Casei lui Dumnezeu. De aceea titlul »Fiul lui Dumnezeu« este pus la începutul acestei scrisori . Nu Petru, ci Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu, este fundamentul de piatră al Bisericii (Matei 16:16-18 ). Au făcut pe Petru administrator al Bisericii, în locul lui Hristos. Dar Domnul nu renunţă niciodată la drepturile Lui şi, tocmai acolo, când era cel mai necesar să insiste la privilegiul Său divin ca Fiu al lui Dumnezeu, a insistat şi va insista. Când Biserica a alunecat dintr-o stare rea în una şi mai rea, era cu atât mai necesar să se insiste cu privire la slava divină şi relaţia Domnului nostru. Când se renunţă la acestea, atunci cu adevărat s-a pierdut totul. Titlul »Fiul lui Dumnezeu« nu stă nicidecum în legătură cu o anumită perioadă. În afară de aceasta este un titlu, care I-a fost dat la intrarea Lui ca Om în lumea aceasta (Psalmul 2 ; Faptele Apostolilor 13:33 ).
Ochii Săi şi picioarele Sale
18. »Fiul lui Dumnezeu, care are ochii Săi ca o flacără de foc şi picioarele Sale ca arama strălucitoare.”« Aceste caracteristici sunt părţi ale descrierii în detaliu a Fiului Omului glorificat, pe care vizionarul a avut voie să-L vadă mai înainte (capitolul 1:14-15). Aici vom vedea cum Fiul lui Dumnezeu foloseşte aceste două caracteristici ale suveranităţii Lui. Noi trebuie să ne gândim, că El, căruia I-a fost dată toată judecata şi pe care o va face fără greşeală, este nu numai Om (Ioan 5:22,27 ), ci este totodată şi Dumnezeu. El, Cel care poartă sceptrul, este atât Dumnezeu, cât şi Om. Ochii Săi »ca o flacără de foc« arată, că El nu poate să suporte şi să treacă cu vederea răul. El va depista orice păcat şi îl va descoperi, chiar dacă el este bine ascuns. Cine sau ce poate să scape de aceşti ochi ca o flacără de foc? - Picioarele Lui sunt »asemenea cu arama strălucitoare«. Ce descoperă ochii Lui va fi strivit de picioarele Sale. Acţiunea judecătorească hotărâtă şi dreptatea neînduplecabilă sunt simbolizate prin »picioarele ca arama strălucitoare«. Orice formă organizată a răului, care poartă numele creştin (versetul 23), trebuie distrusă, trebuie călcată în picioare. Munţii Edomului din ultimele zile oferă un exemplu îngrozitor al răzbunării divine şi al simbolurilor corespunzătoare, care se folosesc şi aici (Isaia 63:1-6 ). Când Domnul va veni personal, ca să facă cunoscut dreptul Său neîngrădit asupra a tot ce este sub cer, picioarele Lui vor fi ca »stâlpi de foc« (Apocalipsa 10:1-2 ) - o schimbare uşoară în vorbirea biblică, care arată spre planul ferm, neschimbător, al Domnului şi împlinirea lui în afirmaţia intransigentă a drepturilor Sale atotcuprinzătoare. Focul este simbolul expresiv al judecăţii, fie cu privire la Hristos, la jertfe (Levitic 1 ), fie la tot răul (Marcu 9:43 ; Luca 16:24 ; 2. Tesaloniceni 1:8 ).
O laudă călduroasă
19. »Ştiu lucrările tale şi dragostea şi credinţa şi slujirea şi răbdarea ta, şi lucrările tale din urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi.« Din cele şapte Adunări, Tiatira primeşte lauda cea mai cuprinzătoare, înainte de a urma cuvinte de mustrare energică şi aspră. Numai în scrisorile adresate Adunării din Smirna şi Pergam lipsesc cuvintele »ştiu lucrările tale«. Starea acestor Adunări excludea gândul la lucrări; starea din Smirna era caracterizată în principal de suferinţe, în Pergam stătea credincioşia pe prim plan. În acest verset apare de două ori cuvântul »lucrări«. La îngerul Adunării din Efes s-a micşorat dragostea, în timp ce la îngerul din Tiatira este vorba de o creştere a lucrărilor. Cu cât noaptea a devenit mai întunecoasă, cu atât mai multă dăruire şi râvnă a arătat ceata celor care se tem de Dumnezeu; ultimele lor lucrări au fost mai multe decât cele dintâi, ele erau mai numeroase, mai curate şi, ca roadă a credinţei, aveau un caracter mai nobil. Dar această Adunare este lăudată şi pentru dragostea ei, pentru credinţa ei, pentru slujirea ei şi pentru răbdarea ei - patru semne caracteristice ale vieţii creştine. Dragostea, ca roadă a Duhului, numită pe primul loc (Galateni 5:22 ) şi mai mare decât credinţa şi nădejdea (1. Corinteni 13:13 ), stă la începutul acestei enumerări. În afară de aceasta Tiatira este singura din cele şapte Adunări, care este lăudată pentru dragostea ei şi pentru slujirea ei. Slujirea recunoscută de Domnul cuprinde, după înţelegerea noastră, în sens larg atât slujirea spirituală, cât şi slujirea practică.
O acuzare serioasă
20. »Dar am împotriva ta, că o îngădui pe femeia Izabela, care îşi zice profetesă, şi îi învaţă şi îi rătăceşte pe robii Mei, ca să curvească şi să mănânce cele jertfite idolilor.« Domnul face aici o acuzare grea împotriva îngerului. Biserica, văzută în reprezentanţii ei spirituali, a lăsat să persiste un rău în mijlocul ei, care avea un caracter cu mult mai mare decât toate relele anterioare. Cu alte cuvinte: papalitatea stă pe prim plan în această scrisoare. Suveranitatea „sfântului scaun” este dezvoltarea deplină şi rezultatul vechilor chibzuieli ale ucenicilor, »cine este cel mai mare« (Marcu 9:33-34 ). Că Tiatira reprezintă starea generală a Bisericii din Evul Mediu este evident.
Succesiunea istorică a bisericilor
În succesiunea scrisorilor ne sunt prezentate caracteristicile clar vizibile ale Bisericii în diverse perioade de timp ale istoriei ei. Cercetătorii istorici pot să descopere detalii, care uneori sunt interesante, însă deseori sunt foarte obscure. Dar caracteristicile esenţiale ale istoriei Bisericii şi principiile care au dominat în acele perioade, care au condus la evenimentele din acea vreme, sunt descrise clar şi desluşit în capitolele 2 şi 3 din Apocalipsa. Primul secol s-a încheiat cu părăsirea dragostei dintâi; aceasta o găsim în scrisoarea adresată Adunării din Efes. În următoarele două secole s-au dezlănţuit prigoanele cu violenţă mai mare sau mai redusă; despre aceasta vorbeşte scrisoarea adresată Adunării greu încercate din Smirna. După aceea ajungem, în succesiune istorică, la timpul domniei lui Constantin, în care acest domnitor, cu aurul şi onorurile lui, a pricinuit pagube grele Bisericii. Această evoluţie tristă a avut loc în secolul patru şi este arătată în scrisoarea deschisă adresată Adunării din Pergam. Parcursul următor al istoriei aduce înfiinţarea sistemului papal. S-a dezvoltat de la prima ridicare a pretenţiei la autoritate şi putere supremă prin conciliul din Sardica (Sofia de astăzi din Bulgaria) în anul 343 şi până în secolul şapte, în care pretenţiile şi cerinţele sale arogante, îndrăzneţe, erau în opoziţie evidentă cu titlurile, veneraţia şi adorarea, care se cuvin numai Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. După aceea, din secolul opt şi până la revărsatul zorilor Reformei, s-a impus, pe cât a fost posibil, prin folosirea puterii şi înşelăciunii, pretenţia de dominare atotcuprinzătoare a papalităţii peste imperiile pământului şi peste trupurile şi sufletele oamenilor, afirmându-se chiar, că ea posedă cheile Paradisului. Pretenţia la domnia universală nu a fost niciodată retrasă şi într-o zi viitoare va fi impusă. Acest tablou îngrozitor ne este prezentat în scrisoarea adresată Bisericii din Tiatira. Jugul papalităţii a fost rupt în secolul 16 prin Reformă, care pentru Europa a adus într-o măsură oarecare libertatea. Luther - cu Biblia deschisă - a fost mai puternic decât papa, pe care l-a susţinut domnitorul cel mai puternic din timpul său. Lovitura, care a fost dată atunci papalităţii, nu a fost însă mortală, ci ea s-a refăcut treptat, dar sigur, din ea. În scrisoarea adresată Bisericii din Sardes stă înaintea noastră Reforma şi în mod deosebit protestantismul, care a rezultat din ea. A fost însă necesară o altă reformă ca să se ajungă din nou la creştinismul viu şi practic. Aceasta a avut loc prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu la începutul secolului 19. Dar în starea ei finală, Biserica nu este nici rece nici în clocot - şi este fără Hristos. Dar mulţumită cu sine însuşi se laudă cu bogăţia ei şi cu calităţile ei; acestea sunt semnele caracteristice principale ale Bisericii de astăzi. Crucea este în clădirile ei, şi în afara clădirilor, dar Hristos stă afară şi bate la uşă, ca să fie lăsat de unul sau altul să intre - aceasta este Laodiceea. Biserica refuză să asculte de vocea Sa şi să recunoască autoritatea Lui.
Izabela şi papalitatea
Izabela era o femeie, o împărăteasă, o slujitoare a idolilor, o prigonitoare şi era suverana propriu-zisă şi conducătoarea regimului în Israel; Ahab era numai o marionetă în mâinile ei (1. Împăraţi capitolul 18 până la 21). Izabela din Apocalipsa este toate acestea şi chiar mai mult. În timp ce Izabela uneşte în sine aceste caracteristici şi alte caracteristici ale sistemului papal (Apocalipsa 17 şi 18), ea îşi acordă cu aroganţă titlul de profetesă. Ea afirmă că învaţă cu autoritate. În legătură cu învăţătura ei, ea înţelege folosirea intensă cu dibăcie a tuturor vicleniilor şi ademenirilor pentru obţinerea ţelurilor proprii. „Ascultaţi de mama biserică”,aceasta este strigarea oricărui reprezentant al sistemului romano-catolic. „Biserica nu greşeşte în problemele de credinţă şi morală” - dar în privinţa aceasta trebuie reţinut că prin biserică se înţelege foarte simplu papalitatea. Învăţăturile şi ademenirile ei trebuie primite ca decisive şi perfecte, oricât ar fi ele în contradicţie cu Scriptura şi respinse de mintea omenească. Aceasta este o dogmă a Romei. Ea nu poate să greşească - dar urmarea ei este că ea nici nu poate face progrese. Din aceasta rezultă, că Roma şi neştiinţa, Roma şi superstiţia, Roma şi lipsa părerii proprii în mod necesar trebuie să meargă împreună, aşa cum dovedeşte cu prisosinţă istoria. Roma se teme de lumină şi de Biblie. Reprezentantul bisericii de la Roma spune: „Biserica învaţă.” - „Misiunea bisericii este vestirea Evangheliei”, spune protestantul. Ambele sunt greşite. Învăţarea şi predicarea nu sunt daruri care au fost date Bisericii şi ea nici nu este răspunzătoare de practicarea acestor daruri. Biserica sau Adunarea este învăţată, dar ea nu învaţă. Atât învăţarea, cât şi predicarea sunt practicarea unui dar de către slujitorii Domnului (Efeseni 4:8-12 ).
»Ea învaţă şi rătăceşte pe robii Mei«, spune Domnul, şi aceasta a făcut Izabela din Apocalipsa. Ea a condus marea mulţime a creştinilor mărturisitori (aici, numiţi »robii Mei«, deoarece ei poartă numele de „creştini” şi, prin aceasta, sunt răspunzători ca robi înaintea Domnului) de la Hristos la Maria; de la Hristos, singurul Mijlocitor şi Apărător (1. Timotei 2:5 ; Romani 8:34 ), la morţi (la diverşi „sfinţi”); de la Hristos la papa; de la o jertfă cu valoare veşnică la o „liturghie”; de la siguranţa şi nădejdea Cuvântului lui Dumnezeu la tradiţii omeneşti, care în totalitate sunt nesigure; rezumând, de la creştinism la un păgânism creştinizat. Nu este această acuzaţie serioasă şi adevărată?
Încotro duce această abatere mare de la adevăr? Care este urmarea naturală a celor ademeniţi? Rezultatul greşelilor papale, al intrigilor, al învăţăturilor calomniatoare, al practicilor rele, al urii faţă de toţi cei care stau în afara crezului lor este că adepţii şi înşelaţii lor sunt folosiţi »să curvească şi să mănânce cele jertfite idolilor« - curvia şi idolatria. Acestea erau cele două mari greşeli în Pergam, dar aici sunt mult mai permanente şi într-o măsură mult mai mare. Pe lângă aceasta este de remarcat că aceste păcate sunt prezentate în Pergam în ordine inversă: idolatria şi curvia (versetul 14). Aceste două mari orori au fost învăţate şi practicate în Biserică. Este posibil ca în Adunarea din Tiatira să fi fost o pereche adevărată a Izabelei păcătoase din Vechiul Testament, o persoană, care a condus la aceste păcate deosebite, fără să fie împiedecată de înger. Dar aceste păcate oribile trebuie înţelese într-un sens mai larg, mai cuprinzător şi în legătură cu gândul, mereu accentuat în acest studiu, că în aceste scrisori este descrisă şi starea Bisericii în totalitatea ei într-o anumită perioadă de timp. Aceste păcate îngrozitoare au fost semnele caracteristice ale Bisericii în Evul Mediu.
Noţiunea de curvie, care se foloseşte simbolic aici şi în alte locuri, înseamnă, pentru aceia care cunosc Numele Domnului, relaţii nepermise cu lumea. Ceea ce a fost început prin împăratul Constantin şi-a găsit în papalitate deplina conturare. Însuşirea puterii spirituale şi morale unite, ambele cu extindere mondială, a fost fapta deosebit de abilă a acestui sistem. Împărăţii au fost împrumutate, coroane au fost date şi principate au fost transferate după voia unui om, care singur s-a desemnat „locţiitorul lui Isus Hristos, urmaşul lui Petru, unsul Domnului, Dumnezeul lui faraon, subalternul lui Dumnezeu, cel ce este mai presus de oameni, mai prejos de Dumnezeu, mai mult decât un om, cel care judecă pe oameni şi care nu poate fi judecat de nimeni” (papa Inocenţiu al III-lea, sfârşitul secolului 12). - Unirea nelegiuită a Bisericii cu lumea şi-a găsit ca sistem desăvârşirea în papalitate. Aceasta este curvia spirituală.
La aceasta urmează participarea la adorarea idolilor, care în mod necesar este legată de prima grozăvie. Idolatria în biserică apare paradoxală, dar este totuşi realitate. Afirmăm, bine gândit, că biserica romană şi biserica greacă sunt într-o oarecare măsură sisteme ale unui păgânism botezat şi că acest reproş este valabil într-o oarecare măsură şi pentru biserica anglicană şi alte biserici. Cele mai multe din învăţăturile lor, zilele de sărbătoare, ritualuri, ceremonii, îmbrăcăminte şi titluri îşi au originea în păgânism şi parţial în iudaism. Păgânii nu au acceptat să primească adorarea şi învăţătura creştină şi, în felul acesta - mult mai grav - a preluat Biserica obiceiurile păgâne şi le-a dat nume creştine*. Dacă formele simple şi derularea întrunirilor şi principiile Adunării potrivit Noului Testament se compară cu adorarea mecanică, nespirituală şi ordinea serviciilor divine ale bisericilor romane, de răsărit şi anglicane, cititorul va constata cu uimire, că aproape în niciun punct nu este concordanţă. Dar sunt aşa-numitele biserici ortodoxe (drept credincios) libere de cusururile idolatriei? Nu au preluat ele unele lucruri sau, dacă nu, chiar multe lucruri de la Roma? Protestantismul nu înseamnă neapărat creştinism mai bun. Despărţirea Bisericii reformate de papalitate nu a fost atât de deplină, cum ar fi fost necesar să fie. Numeroase practici romane şi învăţături cu origine păgână au fost păstrate în Biserica reformată. Orice formă de adorare şi toate convingerile privitoare la învăţătură, care nu se întemeiază direct pe autoritatea Scripturii, îndepărtează inima şi ochii de la Hristos; alte lucruri sunt puse în locul Lui şi aceasta este idolatrie.
*Toate acestea au fost analizate în cartea „The two Babylons“ de A. Hislop şi s-a dovedit, fără îndoială, că aşa este.
Timp pentru pocăinţă
21. »Şi i-am dat timp să se pocăiască şi nu vrea să se pocăiască de curvia ei.« Roma există încă şi, în principiu, este neschimbată. Încet, dar sigur, câştigă puterea sa şi ceva din ceea ce îi aparţinea în trecut. Izabela, papalitatea, a domnit mai mult de o mie de ani şi nu s-a pocăit. Şi după un alt timp de răbdare de la Reformă şi până astăzi - mai mult de 400 de ani - acest sistem este neschimbat, stricat ca şi până acum, asupritor ca şi până acum, pătat ca şi până acum şi dedat idolatriei, ca până acum. Domnul i-a dat timp, »să se pocăiască«, dar nu s-a pocăit. Izabela celor mai mult de 1400 de ani care au trecut, este Babilonul din Apocalipsa. În capitolele 17 şi 18 sunt notate semnele ei caracteristice şi practicile ei şi cititorul poate deduce din ele că nu se recunosc semne de pocăinţă; dimpotrivă, lucrările ei vor fi în viitor mai întunecate şi caracterul lor va fi mai rău ca înainte. Cât de bun este Domnul să aştepte cu atâta răbdare ca să dea naştere la pocăinţă - dar toate acestea sunt în zadar. Sentinţa divină este dată aici: »nu vrea să se pocăiască de curvia ei.« Nu se spune, că nu poate să se pocăiască, ci nu vrea. Sistemul papal este stricat în întregime. Caracterul lui este clar prezentat, dar şi soarta lui.
Izabela şi adepţii ei şi Biserica
22-23. »Iată, o arunc în pat, şi pe cei care comit adulter cu ea, în necaz mare, dacă nu se pocăiesc de faptele lor, şi pe copiii ei îi voi ucide cu moarte.« Aici este anunţată o judecată a trei vinovaţi, mai întâi Izabela, apoi aceia care au curvit cu ea şi, în cele din urmă, copiii ei. S-a spus deja că Izabela nu vrea să se pocăiască, de aceea judecata ei este definitivă. Dar şi pe aceia, care au curvit cu ea, îi ameninţă judecata dacă nu se pocăiesc »de faptele lor (şi anume, cu Izabela)«. Copiii ei (ai Izabelei), persoane şi sisteme, care descind din Roma şi şi-au însuşit principiile şi învăţătura Romei, sunt ameninţaţi fără nicio condiţie cu moartea.
»Iată, o arunc în pat.« Acest pat stă evident în opoziţie mare cu patul prostituatei, cu plăcerile lui nepermise. Va fi un pat de necaz şi de dureri. - »Cei care comit adulter cu ea.« Cuvântul adulter apare aici pentru prima dată şi singura dată în Apocalipsa. Aici se vorbeşte despre aceia, care s-au amestecat cu răul şi care s-au întinat prin legătura lor cu Izabela - un număr crescând de oameni din timpul nostru, care se lasă călăuziţi de un duh fals de tolerare şi indiferenţă faţă de rău. - »Pe copiii ei îi voi ucide cu moarte.« Acest fel neobişnuit de exprimare pare să descrie gravitatea judecăţii, pe care Domnul o va face. Despre aceasta vorbesc capitolele 17 şi 18 din Apocalipsa. Găsim aici caracteristicile sistemului papal şi sentinţa Domnului asupra lui şi asupra tuturor celor care stau în legătură directă sau indirectă cu acesta. Există grade diferite de vină şi noi trebuie să înţelegem că Dumnezeu judecă răul în funcţie de măsura în care fiecare în parte este răspunzător de legătura sa cu răul.
O învăţătură şi o făgăduinţă
23. »Şi toate Adunările vor recunoaşte, că Eu sunt Cel care cercetează rărunchii şi inimile, şi vă voi da fiecăruia după faptele lui.« Rezultatul practic al faptului că Domnul descoperă şi judecă răul în creştinătate este că Adunările vor recunoaşte că Hristos cercetează rărunchii şi inimile. Chiar şi răul ascuns va fi adus la lumină şi Hristos va fi recunoscut ca Cercetătorul divin al gândurilor ascunse şi al faptelor ascunse ale oamenilor. În Vechiul Testament aceasta a fost numai dreptul Domnului (Ieremia 17:10 ) şi acum Adunările trebuie să înveţe, sau să recunoască, că Hristos, Cel cu care ele au a face, împlineşte această misiune serioasă. El este atotştiutor.
Sistemele, evident bune sau rele, vor fi apreciate şi judecate, dar şi lucrările fiecăruia în parte vor fi apreciate. Nici persoana unui credincios şi nici păcatele lui nu vor veni la judecată (Ioan 5:24 ; Evrei 10:17 ), dar faptele fiecăruia vor fi verificate în ziua aceea la lumină şi Domnul va rosti, după evaluarea Sa, mustrare sau laudă. El va impune sentinţa Sa dreaptă asupra faptelor fiecăruia în parte, care poartă Numele Lui. Cât de necesar este să ştim aceasta, ţinând seama de tolerarea generală a răului şi de slăbirea principiilor morale - de aceste atitudini, care acum sunt tot mai dominante!
Rămăşiţa sau cei neîntinaţi
24.-25. »Dar vouă vă spun, celorlaţi care sunteţi în Tiatira, câţi nu aveţi învăţătura aceasta, care n-aţi cunoscut „adâncimile lui Satan”, cum spun ei: Nu pun peste voi altă greutate. Dar, ceea ce aveţi, ţineţi cu tărie, până voi veni.« Biserica din Evul Mediu nu a fost în totalitate stricată. Albigenzii şi valdenzii din secolul al 13-lea s-au ţinut despărţiţi de »mama curvelor«. Împreună cu alţi credincioşi adevăraţi ei au constituit o grupă de martori nobili şi credincioşi împotriva stricăciunii Romei. Ei erau sănătoşi şi curaţi în credinţă. Mărturia lor nu numai că respingea, ci ea condamna neînfricată greşelile şi învăţătura greşită a sistemului papal. Marea lor majoritate erau ţărani simpli, fără studii, şi locuitori de la munte căliţi în condiţii grele, care nu au cunoscut adâncimile răului, denumite aici »adâncimile lui Satan«. Domnul nu a vrut să pună asupra lor o altă greutate, dar lor nu le este prezentată nicio altă dezvoltare nouă a adevărului. Ei nu trebuiau să renunţe la ceea ce aveau, ci să păstreze cu statornicie. Nu era de aşteptat o înlăturare a răului, şi nici măcar o îmbunătăţire a stării existente. Biserica nu putea fi refăcută şi, de aceea, ochii şi inimile rămăşiţei sunt îndreptate înainte, nu înapoi, »până voi veni«. Venirea Domnului este ţinta speranţei. O revenire la starea iniţială a Bisericii este considerată imposibilă. Ce surse de putere au în astfel de împrejurări cei credincioşi? Cât de mult trebuie ei să rabde ca martori suferinzi? »Până voi veni.« Venirea Sa le aduce eliberarea.
Credincioşia este răsplătită
26.-27 »Şi celui care învinge şi celui care păzeşte până la sfârşit lucrările Mele, lui îi voi da autoritate peste naţiuni; şi le va păstori cu un toiag de fier, şi le vor zdrobi cum sunt zdrobite vasele de lut, după cum am primit şi Eu de la Tatăl Meu.« Nu este suficient să respingi învăţătura şi lucrările Izabelei, ci acela care »păzeşte până la sfârşit lucrările Mele« va primi cununa. Cununa biruinţei va fi dată aceluia care a răbdat până la sfârşit pe cărarea ascultării şi credincioşiei. Acest sfârşit este venirea Domnului sau plecarea acasă a biruitorilor. Lucrările Domnului, »lucrările Mele«, stau aici în opoziţie evidentă cu lucrările Izabelei (versetul 22). Lucrările ei sunt stricate, lucrările Sale sunt sfinte şi drepte.
Caracterul public, vast şi impresionant al acestei făgăduinţe întrece tot ce noi am citit până acum; biruitorul va primi »autoritate peste naţiuni«. Tocmai acesta a fost totdeauna ţelul ambiţiei papale. Simbolic şi literalmente papa a pus piciorul pe gâtul împăraţilor şi, în domnia satanică, (Apocalipsa capitolul 12 până la capitolul 19), care va veni în curând, în scurt timp, femeia va călări pe fiară (Apocalipsa 17:3 ) şi pentru un timp va conduce cu o autoritate, care până atunci nu a fost încă, puterile şi mulţimile din imperiul Europei de vest care se vor forma. Dar această autoritate are o durată bine determinată, domnia este scurtă şi susţinătorii tiraniei ei vor deveni uneltele nimicirii ei proprii (capitolul 17:16-17).
Autoritatea sfinţilor asupra naţiunilor se extinde asupra întregului domeniu de domnie, pe care Domnul Însuşi o va exercita pe pământ şi pe o perioadă de 1000 de ani. Biruitorii vor păstori şi vor stăpâni naţiunile mânioase şi împotrivitoare cu un toiag de fier. Voinţa lor va fi sfărâmată, mândria lor va fi smerită şi slava lor va fi pusă în ţărână, asemenea cioburilor unui vas spart.
27. »După cum am primit şi Eu de la Tatăl Meu.« Este foarte interesantă constatarea că domnia peste naţiuni a fost încredinţată numai lui Hristos (Psalmul 2 ), dar şi că aceeaşi putere şi domnie nelimitată este făgăduită biruitorului, care biruie până la sfârşit. Biruitorii vor avea parte de poziţia publică şi partea Fiului. Domnul foloseşte aici aceleaşi cuvinte, cu care Tatăl dă Fiului Său naţiunile, păgânii şi marginile pământului, pentru a face cunoscut poporului Său de biruitori poziţia lor publică din viitor (compară cu Psalmul 2:9 ).
28. »Şi-i voi da steaua de dimineaţă.« Am văzut mai înainte unirea cu Hristos în slava şi domnia Sa, dar acum este dată biruitorului o altă făgăduinţă, mult mai sublimă: »Eu îi voi da steaua de dimineaţă« - un drept personal asupra Domnului Însuşi. Ca »Soare al neprihănirii (dreptăţii)« pentru Israel, El va vindeca pe poporul Său şi îi va da binecuvântările, dar ca »Steaua de dimineaţă«, El va apărea înainte să răsară Soarele şi numai pentru ai Săi. Prima parte este în legătură cu Israel (Maleahi 4:2 ), cea de-a doua parte este în legătură cu Adunarea (Apocalipsa 22:16 ). Domnul va veni în chip vizibil ca să aducă pentru Israel şi pentru tot pământul un timp de bucurie. Atunci Soarele va face să dispară norii şi pământul va chiui de bucurie. Dar deja mai înainte fiecare biruitor va privi cu mare bucurie prima rază de lumină slabă, care pătrunde prin întunericul şi ceaţa care s-a aşezat pe scena tristă de aici. După aceea noi vom avea împreună cu El o intrare triumfală în domeniul larg al moştenirii Sale, deoarece harul divin ne-a făcut moştenitori împreună cu El.
Chemarea la ascultare
29. »Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune Adunărilor!« În aceste scrisori Duhul a vorbit Adunărilor prin cuvinte serioase. Trăsăturile de caracter şi soarta sistemului papal au fost notate cu peniţa divină. În scrisorile anterioare, chemarea la ascultare a fost făcută înaintea făgăduinţelor date biruitorilor. Aici, şi în următoarele scrisori, apare chemarea la ascultare după cuvintele adresate biruitorilor. De ce este aşa? În primele trei scrisori se pare că mărturia în caracterul ei deplin a mai fost recunoscută de Dumnezeu ca aparţinându-I şi ea trebuia să audă. În ultimele patru scrisori, comunitatea mărturisitoare, în totalitatea ei, este privită ca fiind incapabilă de pocăinţă şi, de aceea, numai cei care aud chemarea Duhului şi răspund la ea constituie ceata biruitorilor.