În scrisoarea adresată Adunării din Sardes vedem starea generală a Bisericii după Reformă, aşa cum în scrisoarea anterioară avem prezentarea în cuvânt şi în simboluri a Bisericii înainte de reformă. În Sardes ne este prezentat protestantismul, în Tiatira este prezentat sistemul papal. Ambele vor continua să existe în paralel până la sfârşit, până la venirea Domnului. În primele trei scrisori ne este prezentată starea Bisericii generale în perioade de timp succesive. Reforma a fost un punct de cotitură în istoria creştinătăţii din vestul Europei. Impunerea pretenţiilor nejustificate ale papalităţii din secolul al şaptelea, cu aspiraţii înalte şi în contradicţie clară cu Cuvântul lui Dumnezeu, a devenit în vestul Europei o plagă a lui Satan, în timp ce răspândirea furtunoasă a islamului (sau mahomedanismului) în acelaşi timp a sufocat creştinismul din răsăritul Europei. Reforma a adus în vest o restabilire parţială; în răsărit nu a avut loc nicio restabilire, el s-a îndepărtat foarte mult de Dumnezeu şi de adevăr.
Scrisoarea deschisă adresată Adunării din Sardes
(Capitolul 3:1-6)
Cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele
1. »Acestea le spune Cel care are şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele.« Pentru unii expresia »şapte Duhuri ale lui Dumnezeu« este ceva de neînţeles. În scrisorile apostolului Pavel unitatea Duhului lui Dumnezeu este unul din adevărurile principale: »Este un trup şi un Duh« (Efeseni 4:4 ). Faptul că în Apocalipsa se vorbeşte de şapte Duhuri, aceasta arată plinătatea şi caracterul complet al acţiunilor şi caracteristicilor felurite ale unui singur Duh Sfânt. În capitolul 1:4, gândul cu privire la Duhul în acţiunea lui de guvernare multiplă ca personalitate independentă, dar totuşi în legătură cu Cel veşnic şi cu Isus Hristos, pare să stea pe prim plan. În capitolul 5:6, cele şapte coarne şi cei şapte ochi prezintă simbolic desăvârşirea puterii şi toată plinătatea înţelegerii spirituale, care va avea loc în timpul de guvernare al Mielului. Plinătatea Duhului este în Hristos. El acţionează în puterea Duhului, fie faţă de Biserică (capitolul 3:1), fie faţă de lume (capitolul 5:6). Oricare ar fi starea Bisericii - decăzută, stricată sau moartă - în El, Cel care umblă în mijlocul sfeşnicelor de aur, este putere spirituală corespunzătoare şi pe deplin suficientă.
1. »şi cele şapte stele.« Stelele sunt purtătorii de lumină ai Adunărilor, ei sunt răspunzători să lumineze pentru Hristos şi să facă să strălucească lumina din cer în întunericul dimprejur. Hristos are atât pe cele »şapte Duhuri ale lui Dumnezeu« cât şi pe cele »şapte stele«, dar aici nu se spune despre stele că ele sunt în mâna Lui dreaptă, aşa după cum se spune în capitolul 1:16. Se spune simplu că El le are. În Efes a fost păstrată o ordine corespunzătoare Cuvântului lui Dumnezeu. În Sardes dimpotrivă, lucrarea, în general, şi organizaţia bisericească nu erau nicidecum o ordine lucrată de Duhul. Dacă fiecare lucrare ar fi fost făcută la locul ei, corespunzător cu învăţăturile Sfintei Scripturi, şi fiecare dar al Duhului ar fi fost practicat sub călăuzirea Domnului, se putea desigur spune că stelele erau »în mâna Sa dreaptă«. După Reformă s-au constituit imediat biserici după voia, după înclinaţiile sau după înţelegerea anumitor conducători. Anumite adevăruri, dar nu adevărul, au fost făcute puncte pe baza cărora se strângeau laolaltă, sau puncte centrale, în jurul cărora se strângeau suflete cu acelaşi fel de gândire; ele au alcătuit comunităţi bisericeşti, de sine stătătoare, şi au organizat o lucrare pentru care au comandat formal persoane, pe care le-au plătit conform aptitudinilor, talentelor şi puterii lor de a mări şi menţine numărul membrilor. De aceea, aici se spune doar că El are şapte stele. Orice lucrare porneşte de la Hristos. El este Cel care »are stelele.« Întreaga lucrare stă în legătură cu Hristos, dar să ne gândim şi la faptul, că »Duhurile« şi »stelele« nu trebuie despărţite; ele trebuie diferenţiate, dar ele nu pot fi despărţite fără să ia naştere pagube mari. O lucrare rece, firească, pur raţională, rânduită de om este o lucrare care nu a fost iniţiată de Duhul Sfânt. Stelele luminează prin lumina Duhului. Necesitatea legăturii lor trebuie pusă aici clar înaintea privirii. Puterea lăuntrică, spirituală, porneşte totdeauna de la Hristos şi numai în concordanţă cu El, cu Cuvântul Său, biserica este autorizată să organizeze lucrările şi mărturia dată în exterior. Numai dependenţa de Duhul Sfânt şi călăuzirea Lui dă adevărata putere. O organizaţie şi o lucrare, care exclude practic sau teoretic acţiunea liberă a Duhului Sfânt este fără putere şi neroditoare şi rezultatul sigur este moartea spirituală.
O mărturisire (un crez) fără viaţă
1. »Ştiu lucrările tale - că ai numele că trăieşti, şi eşti mort.« Şi aici, prin cuvintele »Ştiu lucrările tale« se scoate în evidenţă atotştiinţa Domnului. El, Cel care umblă în mijlocul Adunărilor, a cercetat Sardes şi a rostit această sentinţă: »Ai numele că trăieşti, şi eşti mort.« Aceasta a fost şi este starea protestantismului. Reforma a fost rezultatul acţiunii Duhului lui Dumnezeu. Dacă urmărim din punct de vedere istoric urmele acelei intervenţii măreţe a lui Dumnezeu, vedem uneltele umane, cărora le aparţin Luther, Melanchthon şi mulţi alţi bărbaţi, precum şi diversele cauze care au contribuit la rezultatul binecuvântat, aşa cum ar fi invenţia tiparului de scris şi altele. Dar în spatele tuturor acestora a stat Duhul Sfânt ca mare iniţiator activ. Vedem în sistemul papal cel mai mare blestem şi în Reformă cea mai mare binecuvântare, de când există creştinismul. Noi trebuie însă să diferenţiem între Reformă şi protestantism; Reforma a fost o lucrare a lui Dumnezeu, protestantismul este un sistem omenesc.
Când energia reformatorilor a sfărâmat cu succes lanţurile şi cătuşele celei mai rele tiranii despre care relatează istoria s-a ridicat întrebarea decisivă: Va dura energia şi zelul? Vor urma şi alte victorii, după această victorie? Cu regret, Reforma a decăzut curând într-o chestiune rece, formală, lipsită de viaţă, ca orice mişcare, care a început în Duhul. Reformatorii şi, în mod deosebit, urmaşii lor au instaurat un sistem prin aceea că au înfiinţat biserici în loc să cerceteze Scriptura, singura din care ei puteau să înveţe ce este Biserica lui Dumnezeu. Aproape că a dispărut puterea spirituală, ea se găsea numai ici şi colo în credincioşi singulari. Starea generală a Bisericii la scurt timp după Reformă a fost caracterizată prin faptul că prezenţa personală a Duhului Sfânt în ea (1. Corinteni 3:16-17 ) şi în fiecare credincios în parte (1. Corinteni 6:19 ) sau era necunoscută sau, acolo unde pătrunsese o licărire a adevărului, nu a fost luată în considerare. Totul părea să fie în ordine, dar puterea lăuntrică, viaţa spirituală, era stinsă. Vorbim aici de starea generală. În protestantism nu mai vedem grozăvia şi marea stricăciune ca în Evul Mediu, ci mai degrabă somnul morţii. »Ai numele că trăieşti, şi eşti mort« - dar numai numele. Schimbarea de la sistemul papal la sistemul protestant, de la Tiatira la Sardes, poate fi caracterizată prin pasul din camera groazei în camera morţii. Este o aparenţă de viaţă, dar El, ai cărui ochi cercetează totul şi pătrund prin învelitoarea exterioară, spune: »Eşti mort.«
Lucrările găsite ca fiind nedesăvârşite
2. »Fii veghetor şi întăreşte cele care rămân, care sunt aproape să moară, pentru că nu am găsit lucrările tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu.« Deoarece starea generală este o stare de moarte, reprezentanţii spirituali ai Adunării trebuie scuturaţi pentru a se trezi. Ei sunt chemaţi să fie veghetori nu numai din cauza stării actuale, ci ei trebuie să fie permanent veghetori. Cu privire la revenirea Domnului, vegherea şi rugăciunea merg împreună. Rugăciunea şi vegherea sunt pentru un creştin absolut necesare pentru a putea rezista în luptă (Efeseni 6:18 ). Dacă, cu toată aparenţa exterioară înşelătoare, moartea spirituală caracterizează starea lăuntrică a crezului protestant, cât de necesară este atunci atenţionarea să rămâi permanent într-o stare de vigilenţă şi să nu te amesteci cu mulţimea celor care dormitează!
Şi, cu toate că ei sunt atenţionaţi să fie permanent vigilenţi pentru a opri paralizarea continuă (căci moartea şi nu viaţa a câştigat repede supremaţia), lucrarea dragostei este tot aşa de necesară.
2. »Întăreşte cele care rămân, care sunt aproape să moară.« Roada Duhului (Galateni 5:22 ) era încă prezentă, chiar dacă era în mică măsură şi era slabă. Ceea ce prin har mai era în viaţă şi bun trebuia clădit, îngrijit şi întărit. Ce este din Dumnezeu trebuie ţinut cu tărie şi aceasta cu atât mai mult cu cât evlavia practică în aceste ţări creştine este aproape să moară. Această atenţionare nu a fost niciodată mai necesară ca în zilele noastre. Sabia şi mistria sunt totdeauna necesare, dar folosirea înţeleaptă a mistriei pentru a clădi este astăzi nevoia stringentă a Bisericii.
2. »Nu am găsit lucrările tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu.« Acest reproş este motivul atenţionării care a fost adresată îngerului Adunării. Lucrările credinţei şi ascultării nu erau desăvârşite, nu erau pe deplin înfăptuite. În controversele publice cu Roma au fost neglijate relaţiile practice ale sufletului cu Dumnezeu. Evlavia personală a fiecăruia în parte şi viaţa spirituală a Bisericii au atins un nivel scăzut. Denumirea de „protestanţi”, pentru aceia care s-au despărţit* de Roma, este o denumire tristă a ceea ce un creştin trebuie să fie. Adevărurile minunate, care sunt cuprinse în epistolele către Efeseni şi Coloseni, erau complet necunoscute reformatorilor şi adepţilor Reformei. Eforturile lor au fost în principal îndreptate spre marele ţel, pentru ei înşişi, copiii lor şi generaţiile care vor urma, ca adevărurile vestite de apostolul Pavel cu privire la îndreptăţirea (justificarea) prin credinţă să fie din nou înţelese şi, chiar acestea, nu sunt prezentate complet în scrierile lor, aşa cum sunt ele prezentate în Cuvântul lui Dumnezeu. Deosebit de sărăcăcioase au fost gândurile lor cu privire la Persoana Duhului Sfânt şi locuirea lui pe pământ, cu privire la Adunare, ca trup al lui Hristos, şi cu privire la legătura noastră personală şi colectivă cu Domnul Isus în cer.
* În renumitul parlament al Reichului din Speyer au protestat, la 19 aprilie 1529, unii principi germani şi o serie de alţi bărbaţi împotriva pretenţiilor nejustificate ale papalităţii, sub papa Clemens al VII-lea; la 24 aprilie al aceluiaşi an au confirmat cu atitudine hotărâtă protestul lor. De aceea, începând din timpul acela, reformatorii şi toţi cei care erau hotărâţi împotriva papalităţii au fost desemnaţi ca protestanţi - la opt ani după mărturia pe care Luther curajos şi hotărât a depus-o singur înaintea parlamentului Reichului din Worms.
În felul acesta, lucrările ei nu erau desăvârşite sau pe deplin împlinite »înaintea Dumnezeului Meu«. Aceasta a fost şi este marea lipsă în protestantism şi, în privinţa aceasta, în comparaţie cu Tiatira, care a fost lăudată pentru râvnă şi pentru lucrări (capitolul 2:19), este rămas în urmă. Desigur, în privinţa aceasta trebuie să diferenţiem între Reformă şi starea de după aceea, care a devenit cunoscută ca protestantism. Fără nicio îndoială, Reforma a fost o mişcare lucrată de Dumnezeu; protestantismul este luarea publică de poziţie împotriva papalităţii. Desigur, au existat şi există şi între protestanţi mulţi oameni evlavioşi şi temători de Dumnezeu, dar sistemul însuşi este într-o stare de moarte spirituală.
O ameninţare
3. »Aminteşte-ţi deci cum ai primit şi ai auzit şi păstrează şi pocăieşte-te! Deci, dacă nu vei veghea, voi veni ca un hoţ şi nicidecum nu vei şti în ce ceas voi veni asupra ta.« La Efes au fost adresate cuvintele »aminteşte-ţi deci« (capitolul 2:5) cu privire la comoara nespus de mare a adevărului care i-a fost făcut cunoscut şi a harului care le-a fost dăruit şi pe care Adunarea nu le mai preţuia aşa de mult; aici, dimpotrivă solicitarea »aminteşte-ţi deci« vine ţinând seama de ceea ce Dumnezeu le-a dăruit din nou prin Reformă, şi anume, Evanghelia, Cuvântul lui Dumnezeu şi libertatea conştiinţei. Judecata Domnului corespunde întotdeauna măsurii responsabilităţii şi aceasta este mai mare sau mai mică, în funcţie de ceea ce a dăruit Dumnezeu şi poziţia în care cineva este pus. Ei »au primit« şi »au auzit«. Protestantismul a trăit din renumele pe care şi l-a dobândit în lupta cu succes împotriva sistemului papal, el a trăit totodată din numele său. Dar acum dispăreau din nou din memorie şi din conştiinţă adevărurile redescoperite şi Evanghelia auzită cu bucurie de mii de oameni. De aceea era necesară solicitarea să păstreze şi să se pocăiască - să ţină cu tărie ce aveau şi să se pocăiască, pentru că s-au folosit aşa de puţin de binecuvântările şi de privilegiile lor.
Au fost sfătuiţi să fie veghetori (versetul 2); acum sunt ameninţaţi cu judecata, dacă nu veghează. Hristos va veni la ei »ca un hoţ« (1. Tesaloniceni 5:2-4 ). El va veni ca judecător, pe neaşteptate, într-un ceas, pe care ei nu-l ştiu şi în care ei nu-L aşteaptă. Protestantismul stă în legătură strânsă cu lumea. Mulţi din cei care sunt de altă părere la amvoane, în sfaturile bisericeşti şi printre cei care editează scrierile bisericeşti sunt politicieni activi. Bisericile dotate şi sprijinite de stat trebuie desigur să se orienteze în mare măsură politic în principiile şi practica lor. Dar dacă protestantismul însuşi se face una cu lumea şi are parte de succesele ei, el nu va fi scutit să aibă parte şi de soarta ei. Hristos vine pentru Adunare ca Steaua de dimineaţă şi pentru Israel ca Soarele dreptăţii, dar pentru lume şi mărturisitorii religioşi fără viaţă din Dumnezeu El va veni deodată şi surprinzător, ca un hoţ în noapte. Sistemul papal (Tiatira) şi protestantismul (Sardes) vor continua să existe împreună, dar cu principii contrare. Se vor face eforturi uriaşe ca să vindece ruptura cu sistemul papal. Diferenţele dintre cele două vor deveni minore şi se apropie ceasul în care cele 1300 de secte* ale creştinătăţii se vor uni sub conducerea lui Antihrist (după ce toţi, cei care prin credinţa în Domnul Isus au primit viaţa nouă, vor fi răpiţi); dar sfârşitul oricărei uniri, care nu a fost lucrată de Duhul Sfânt, nu poate fi decât judecată.
* Apreciat la începutul secolului al 20-lea.
O făgăduinţă pentru cei neîntinaţi
4. »Dar ai în Sardes câteva nume care nu şi-au întinat veşmintele; şi vor umbla cu Mine în haine albe, pentru că sunt vrednici.« În Tiatira »celorlalţi«, sau rămăşiţa, şi în Sardes »câteva nume care nu şi-au întinat veşmintele« constituie o grupă în care Domnul a putut găsi plăcere. Aceşti credincioşi, în ceea ce priveşte principiul şi practica, se ţineau despărţiţi de răul, pe care îl regretau. Majoritatea, în ce priveşte numărul şi influenţa, era de partea acelora care erau pe gustul mulţimii, dar au existat »câteva nume în Sardes«, care nu şi-au pătat hainele. Cei mulţi aveau un nume în lume, cei puţini erau necunoscuţi şi nu aveau nicio poziţie cu funcţii. Dar fiecare în parte din ei era cunoscut de Domnul, care »cheamă oile Sale pe nume«. Cât de bogată este mângâierea harului Său: ei »vor umbla cu Mine în haine albe.« Ei şi-au păstrat aici curăţia nepătată, acolo vor umbla cu El îmbrăcaţi în haine care au fost albite în sângele Mielului. Cei mântuiţi vor savura umblarea pe drum împreună cu Domnul şi vor savura discuţia cu Domnul şi Mântuitorul glorificat (compară cu Luca 9:30-32 ). În această zi care va veni, ziua marii răsplătiri şi a părtăşiei sfinte cu Domnul nostru, nu va mai fi niciun gând cu privire la lipsa noastră de demnitate personală, aşa cum ar putea acum să apară, care să arunce o umbră pe sufletele noastre; căci aşa adaugă Domnul în harul Său minunat: »pentru că sunt vrednici«. Aceasta este cu adevărat evaluarea făcută de harul Său, căci fiecare din această ceată deosebită şi onorată este în sine însuşi numai »un tăciune scos din foc«, salvat de la judecata care ameninţă, pe care el a meritat-o pe drept.
Răsplătirile învingătorului
5. »Învingătorul va fi îmbrăcat în veşminte albe şi nicidecum nu-i voi şterge numele din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Săi.« Aici sunt date trei făgăduinţe învingătorului:
1. Învingătorul, care aici a umblat în curăţie, în loialitate personală înaintea lui Dumnezeu, va fi în veşnicie, în afara teritoriului lumii acesteia, pe deplin îndreptăţit. El va fi îmbrăcat în haine albe, pe care nu va fi nicio pată sau cusur.
2. Numele aceluia, care a răbdat până la sfârşit pe cărarea vieţii, nu va fi şters de pe lista celor care mărturisesc că sunt creştini. Mulţi, care sunt cu vază în biserici şi al căror nume este foarte cunoscut, în ziua când ochii Domnului, care cercetează totul, vor verifica listele bisericii cu privire la viaţa lor, vor fi şterşi de pe această listă.
3. Cine nu s-a ruşinat să mărturisească Numele Domnului, care este de nedorit în simpla societatea religioasă şi desigur şi în lume, acela va fi rânduit să fie în prezenţa sublimă a Tatălui şi îngerilor Săi, unde Domnul va mărturisi numele lui în această adunare măreaţă.
Cartea vieţii în acest verset nu este aceeaşi carte ca şi cea amintită în capitolul 13:8. În acest capitol de aici este vorba de mărturisirea, care poate fi autentică şi adevărată, sau nu poate fi aşa. La sfârşit se va arăta cum a fost. Unele nume vor rămâne, altele vor fi şterse. Dar în cartea amintită, în capitolul 13:8, orice nume scris acolo este numele unui credincios adevărat, căci numele lor au fost scrise acolo înainte de întemeierea lumii şi prin aceasta înainte de a începe derularea lucrurilor sub responsabilitatea omului. Dumnezeu cunoaşte sfârşitul înainte de început, şi astfel El a scris aceste nume cu litere care nu se pot şterge. În capitolul 3:5, cartea vieţii este o listă cu cei care mărturisesc că sunt creştini, în capitolul 13:8 este o listă cu toţi cei care aparţin cu adevărat Mielului. În prima listă se găsesc mărturisitori adevăraţi şi falşi, în cea de-a doua listă sunt numai mărturisitori adevăraţi.