12. »Îngerului Bisericii din Pergam scrie-i.« - Această a treia scrisoare deschisă este adresată Adunării din partea cea mai de nord. Vechea capitală a Mysiei există încă sub numele Bergama, dar este jefuită de toată măreţia şi slava. Pergam sau Pergamum, aşa cum deseori este denumită, a fost descris ca „un fel de uniune a unei cetăţi de bâlci, oraş universitar şi rezidenţă regală”. Attalus al III-lea a vândut cetatea sa marii republici*. În timpul acela şi, mai târziu, sub domnia cezarilor Romei, Pergam era una din cele mai frumoase cetăţi ale Asiei. Cu toate că era renumită din cauza slujirii idolilor, erudiţiei şi ştiinţei medicale, această cetate, privită din punctul de vedere al creştinilor, era una din cele mai rele dintre cele şapte cetăţi numite. Adevăratul creştin judecă cu totul altfel decât lumea, deoarece el priveşte lucrurile, principiile şi persoanele în adevărata lor relaţie cu Dumnezeu.
* Aceasta este Roma, înainte de a deveni un imperiu.
Sabia ascuţită a judecăţii
12. »Iată ce zice Cel ce are sabia ascuţită cu două tăişuri.«Diferitele detalii ale descrierii minunate a lui Hristos, care au fost date vizionarului la prima apariţie (capitolul 1:12-16) le regăsim în scrisorile adresate Adunărilor, sau mai exact spus, îngerilor acestora. Caracteristica lui Hristos, cu care El se prezintă Pergamului este preluată din versetul 16 al capitolului 1. Acolo însă sabia iese din gura Lui, ca să lămurească caracterul judecăţii; ea este exercitată cu puterea Cuvântului Său. Aici nu se spune că ea iese din gura Lui, ci că El o are. În niciunul din locuri sabia nu este văzută în teaca ei, ci este scoasă şi gata să exercite imediat şi temeinic lucrarea Sa, »ascuţită şi cu două tăişuri«. Sabia este folosită ca simbol al judecăţii. Ea arată spre răzbunarea Domnului faţă de o lume vinovată (Apocalipsa 19:15 ), precum şi spre judecarea temeinică şi fără cruţare a răului, nu de pe poporul Său, ci a răului din el (Evrei 4:12 ). Sabia este totdeauna în mâna Domnului şi El o foloseşte în aceeaşi măsură pentru prieteni şi pentru duşmani. El luptă împotriva răului, răul este dat pe faţă prin simpla autoritate a Cuvântului Său şi este judecat. Faţă de aceia, fie ei în Biserică sau în lume, care refuză să se plece înaintea Lui şi să recunoască autoritatea Sa necondiţionată, sabia trebuie să-şi facă lucrarea ei cu putere infailibilă prin exercitarea judecăţii, căci - vrem să amintim aceasta cu solemnitate - judecata şi exercitarea ei a fost dată Fiului Omului (Ioan 5:22,27 ). Sabia nu trebuie să rănească sau să omoare pe îngerul Bisericii, ci ea este îndreptată asupra acelora, pentru a căror prezenţă în Adunare este responsabil îngerul (versetul 16).
Scaunul de domnie al lui Satan şi locuinţa
13. »Ştiu unde locuieşti; acolo unde este scaunul de domnie al lui Satan.« Părăsirea dragostei dintâi a fost primul semn caracteristic al Bisericii pe drumul ei de decădere. A doua caracteristică, pe care o vedem în Smirna, a fost prigonirea publică a Bisericii de către puterea imperială păgână. Cele mai rele timpuri de prigoană, dar şi cele mai utile prin efectul lor de sfinţire, au fost sub Decius (începând din anul 249) şi Diocleţian (începând din anul 284). Rezultatul acestor două valuri de prigoană a fost separarea celor adevăraţi de cei neadevăraţi, precum şi purificarea credinţei Bisericii suferinde. Cu autoritatea păgână, ca „instrument”, Satan a avut voie să-şi desfăşoare toată cruzimea asupra lor, venind din afară; dar după ce toate eforturile lui de a distruge creştinismul în felul acesta au eşuat total, a încercat să distrugă din interior Biserica în adevăratul ei caracter ca martor, folosindu-se de bărbaţi religioşi şi învăţători pentru exercitarea lucrării sale ucigătoare. Vorbirea profetică a apostolului Pavel (Faptele Apostolilor 20:29-30 ) s-a împlinit foarte clar, aşa cum o dovedeşte starea Bisericii descrisă în scrisorile deschise adresate Pergamului şi Tiatirei.
Pergam a fost, în timpul când a fost scrisă cartea Apocalipsa, capitala domniei romane în Asia Mică. Păgânismul avea puterea supremă. De acolo s-a răspândit slujirea la idoli şi prigoanele peste tot vestul Asiei Mici, Asia din timpul Apocalipsei. De aceea putem să înţelegem însemnătatea expresiilor »scaunul de domnie al lui Satan« şi »acolo unde locuieşte Satan«. Satan îşi avea locuinţa şi scaunul de domnie în Pergam, şi de acolo a încercat să sufoce mărturia creştină în această parte a pământului. Dar trebuie cercetat şi după un alt înţeles mai adânc al acestor expresii.
Trebuie să avem permanent înaintea privirii noastre faptul că fiecare din aceste trei scrisori deschise descrie starea deosebită a întregii Biserici mărturisitoare în perioade succesive ale istoriei ei. Scrisoarea deschisă adresată Pergamului ne conduce la începutul secolului al patrulea, în timpul domniei împăratului Constantin. Cei 250 de ani de atacuri repetate ale lui Satan ca »leu care răcneşte« (1. Petru 5:8 ), deci prin prigoniri publice, au îmbogăţit spiritual Biserica, chiar dacă ea era săracă în ochii lumii. Dar ce nu i-a reuşit lui Diocleţian, ultimul împărat care a prigonit pe credincioşi, a reuşit să obţină Constantin, primul împărat creştin. Ispitirile venite din partea lui Satan au avut ca rezultat decăderea spirituală şi morală a Bisericii.
După moartea lui Licinus, coregent al lui Constantin cel mare, acesta a devenit singurul stăpânitor. La urcarea lui pe scaunul de domnie au fost anulate ordonanţele predecesorului său, care chemau la prigonirea creştinilor, şi a acordat creştinilor libertatea să practice serviciul divin aşa cum le dicta conştiinţa lor. Dar, în acest timp, începând din anul 313 după Hristos, religia creştină a fost tratată pur şi simplu ca oricare din multele religii ale imperiului roman. Toate religiile au fost în aceeaşi măsură tolerate. Pe parcursul timpului însă, Constantin a luat tot mai multă cunoştinţă despre creştinism şi el a fost destul de înţelept să recunoască în creştinism principii care conduc la stabilitate şi care erau favorabile consolidării puterii sale. În afară de aceasta putea să aibă încredere că supuşii lui creştini vor păstra prestigiul imperiului, în timp ce subalternii săi păgâni provocau mereu răscoale în diferite părţi ale imperiului.
În anul 324, şi după aceea tot mereu, Constantin a dat dispoziţii împotriva păgânismului şi a încercat cu toată puterea să constrângă creştinismul să devină singura religie a imperiului lui. Păgânii au fost alungaţi de la curtea regală şi creştinii au fost promovaţi pe posturi de onoare. Constantin a oferit bisericii aurul său şi privilegiile sale şi aceasta a înghiţit de bună voie „momeala” şi totodată a jertfit conştiinţa şi credincioşia ei faţă de Domnul ei. Biserica şi lumea, care până în momentul acela au fost despărţite una de alta (Ioan 17:2 ; 2. Corinteni 6:14-16 ), s-au luat în braţe - o unire plină de primejdii. Din timpul acela există legătura nefastă dintre Biserică şi stat şi cu ajutorul statului au fost create instituţii bisericeşti. În multe cazuri s-a impus supuşilor împotrivitori să accepte creştinismul: ori botezul ori sabia - şi aceasta, cu toate că marele domnitor s-a lăsat botezat abia cu puţine zile înainte de moartea lui în Nikomedia. Templele păgâne impunătoare şi îmbrăcămintea costisitoare a preoţilor au fost închinate serviciilor divine creştine. În felul acesta în locul încăperilor şi localurilor de adunare simple şi fără pretenţii, în care se strângeau primii creştini, au apărut clădiri luxoase şi impunătoare. Creştinismul a încălţat pantofi de aur, ca să spunem aşa. Pentru a-i face pe preoţi şi pe popor să fie de acord cu noua ordine, multe din ritualurile şi ceremoniile păgâne au fost preluate de Biserică. În felul acesta, caracterul ei şi mărturia ei despre sfinţenie şi adevăr a fost complet falsificate. Efectele acestei legături nefaste au rămas până în zilele noastre şi cu toate că Dumnezeu în guvernarea Sa a folosit-o ca să oprească torentul de necredinţă, ea a adus pagube imense Bisericii. Prin aceasta ea a pierdut caracterul punerii ei deoparte pentru Dumnezeu şi al despărţirii de lume pe care ea trebuia să-l reveleze într-un timp când Hristos era lepădat. Unirea legitimă dintre Biserică şi stat (sau regim) va fi descoperită într-o zi viitoare (Apocalipsa 21:9 ; 22:5 ). Accentul deosebit al expresiilor din versetul 13 ne devine clar, când vedem Biserica şezând liniştită şi comodă în prezenţa scaunului de domnie şi a locuinţei lui Satan, care este dumnezeul lumii acesteia. Satan are un scaun de domnie şi o locuinţă pe pământ şi pentru Biserică este cu adevărat grav că ea s-a stabilit acolo. În Apocalipsa 18:12-13 găsim o listă cu douăzeci şi nouă de poziţii; prima este „aurul”, ultima este „sufletul omului”. Câştigarea şi posedarea acestor „lucruri” este remarcabilă pentru biserica falsă.
Această perioadă din istoria Bisericii este deosebit de importantă, de aceea am studiat-o detaliat.
Cei care locuiesc pe pământ
13. »Ştiu unde locuieşti.« Domnului nu i-a fost indiferent unde locuia ea. Când El vorbeşte despre locuire pe pământ, atunci aceste cuvinte au un înţeles adânc, fatal (compară cu Filipeni 3:19 ; Apocalipsa 3:10 ; 6:10 ; 11:10 ; 13:14 ; 17:8 ). Aceste locuri arată spre starea spirituală a unei clase de oameni, care nu sunt numai simplu pe pământ, ci interesele lor sunt total îndreptate spre pământ şi se limitează la pământ. Căci „celor care locuiesc pe pământ” le-a fost prezentată chemarea cerească, dar în locul ei, ei au ales de bună voie şi conştient, ca parte a lor, pământul şi lucrurile pământeşti.
Domnul laudă
13. »Tu ţii Numele Meu, şi n-ai lepădat credinţa Mea.« Tot ce în creştinism este de importanţă vitală a fost păstrat cu hotărâre: Numele şi credinţa lui Hristos. Ele au fost încercate în împrejurările cele mai îngrozitoare şi verificate prin exproprierea averilor, prin tortură şi moarte. Ei au refuzat să jure pe „duhul lui cezar”. Ei s-au ţinut strâns de Numele Aceluia care este sfânt şi adevărat. Ei nu au vrut să tăgăduiască credinţa lor în Domnul Isus ca Fiu al lui Dumnezeu în dumnezeirea Lui, ca Fiu al Omului în umanitatea Lui sfântă şi ca Fiu al lui David cu drepturile şi slava lui de Împărat al lui Israel. Ei au rămas statornici, »ca şi cum ar fi văzut pe Cel nevăzut«. Ei nu s-au dat înapoi nici măcar de la arderea pe rug. Domnului I-a plăcut să recunoască şi să laude statornicia lor, chiar dacă El a trebuit să-i mustre aspru, deoarece ei locuiau pe locurile înalte ale pământului, unde Satan şi-a ridicat scaunul de domnie şi şi-a făcut locuinţa. Realmente a fost Satan, care mai întâi şi-a ridicat scaunul de domnie în Roma iar apoi în Constantinopol, de unde a guvernat, folosind pe cezari ca unelte ale sale şi reprezentanţi ai săi. Acolo locuia el, cu toate că el avea acces şi în cer. Dar prăbuşirea lui este deja planificată şi chiar şi clipa prăbuşirii lui (Apocalipsa 12:7-13 ).
Antipa, martorul credincios
13. »... nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satan.«Dreapta-credinţă a Adunării din Pergam nu poate fi pusă la îndoială. În mod deosebit ea nu a renunţat la una din părţile adevărurilor de bază, şi aceasta nici măcar »în zilele, în care Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi.« Numele acestui martor nobil al lui Isus Hristos, care a pecetluit mărturia sa cu sângele său, a fost transmis din generaţie în generaţie. Cu toate că despre Antipa, în afară de numele său, nimic nu este sigur, cuvintele »martorul Meu credincios« conţin o confirmare, care spune mult. - Ce a fost Hristos pentru Dumnezeu (capitolul 1:5), aceasta a fost Antipa pentru Domnul Isus.
Învăţătura lui Balaam şi învăţătura Nicolaiţilor
14.-15. »Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni care ţin de învăţătura lui Balaam, care a învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor, şi să se dedea la curvie. Tot aşa, şi tu ai câţiva care, de asemenea, ţin învăţătura Nicolaiţilor, pe care Eu o urăsc.« Prin cuvintele »dar am ceva împotriva ta«, Domnul Isus pune înaintea ochilor îngerului Bisericii din Efes (versetul 4) şi îngerului Bisericii din Tiatira (versetul 20) obiecţii precise; în primul caz, părăsirea dragostei dintâi, în cazul al doilea, falsificarea învăţăturii. Aici însă impută două lucruri, care au fost tolerate în Adunarea din Pergam: erau unii, care se ţineau de învăţătura lui Balaam, erau alţii, care erau adepţii învăţăturii Nicolaiţilor. Ceea ce în Efes era încă urât, a fost preluat în Pergam (versetele 6 şi 15). LucrărileNicolaiţilor au fost strict respinse în Efes; în Pergam erau unii care puteau să se ţină de învăţătura Nicolaiţilor.
Inima lui Balaam nu a fost nicidecum de acord cu sentinţele minunate, pe care el, constrâns de Duhul lui Dumnezeu, trebuia să le vestească (Numeri 23 şi 24). Sufletul lui dorea mai mult după onorurile şi darurile împăratului din Moab. Pentru bani, dorea cu plăcere să blesteme pe poporul lui Dumnezeu, el »a iubit plata fărădelegii« (2. Petru 2:15 ). După ce încercările lui, de a blestema pe aceia, pe care Dumnezeu i-a binecuvântat, au fost zădărnicite, duşmănosul profet mesopotamic a învăţat pe duşmănosul împărat moabit Balac, cum putea să pună »o piatră de poticnire« înaintea picioarelor lui Israel. În Vechiul Testament, găsim un indiciu la aceasta abia în cartea Numeri 31:16 . În Numeri 24:25 , se spune numai, că profetul şi împăratul au mers fiecare pe drumul lui. Dar viclenia lui a avut succes. După indicaţiile date de împăratul lor vinovat, femeile moabite au ispitit pe Israel să păcătuiască (Numeri 25:1-3 ). Aşa a devenit Balaam, care s-a făcut mult mai vinovat decât împăratul Moabului, sub conducerea lui Satan, iniţiatorul propriu-zis al căderii lui Israel, care a condus la judecata îngrozitoare, prin care 24000 de bărbaţi1 din popor au murit (Numeri 25:9 ). Petru, Iuda şi Ioan sunt singurii scriitori ai Noului Testament, care se referă categoric la Balaam. Cele două păcate, la care a fost ademenit Israel în felul acesta, au fost slujirea idolilor şi curvia. Exact aceste păcate au fost mai târziu condamnate clar şi categoric de apostolul Pavel (1. Corinteni 10:19-28 ; 6:15-18 ). Aici, în Pergam, învăţătorii şi adepţii acestor practici murdare şi-au găsit protecţia chiar în sânul Bisericii. Aceste păcate erau deci rezultatul învăţăturii lui Balaam. Pentru creştin, orice veneraţie - cu excepţia aceleia aduse lui Dumnezeu - este slujire la idoli (1. Ioan 5:21 ), relaţiile nepermise cu lumea sunt curvie (2. Corinteni 6:14-16 )2 .
1 În 1. Corinteni 10:8 , este redat numărul celor care au căzut, ca fiind 23000; dar cuvintele »într-o singură zi au căzut 23000« sunt suficiente, ca să explice diferenţa între numărul celor care au murit. Ei nu au murit în mod necesar toţi într-o zi. Moise a dat numărul mai mare, fără să amintească, cât de mult a durat plaga.
2 Din cauza slujirii la idoli şi a legăturilor cu neamurile, Israel a fost învinovăţit de preacurvie(Ieremia 3:8 ), deoarece el a fost privit ca fiind în relaţii de familie cu Domnul. Bisericii i se reproşează curvia (Apocalipsa 2:21 ) din cauza relaţiilor ei nepermise cu lumea, deoarece nunta Mielului nu a avut încă loc (compară cu Apocalipsa 19:7 ).
Învăţătura Nicolaiţilor nu era aceeaşi ca a lui Balaam, cu toate că rezultatul din amândouă a fost acelaşi, şi anume decăderea moral-spirituală a tuturor acelora care au fost murdăriţi prin aceste practici şi învăţături păcătoase. Balaam are astăzi pe reprezentanţii moderni ai învăţăturii lui în Biserică. Sunt oameni care ocupă poziţii de răspundere în ele şi, ca şi Balaam, cu îndărătnicie se ţin de veniturile lor bune şi de funcţiile lor înalte, în timp ce ei cu o râvnă mare, care ar fi mai de valoare dacă ar fi folosită în alte scopuri, lucrează la distrugerea credinţei pentru a cărei apărare şi păstrare sunt plătiţi. Cinstea acestor oameni are aceeaşi valoare ca şi lucrarea, care duce la nimicirea sufletelor. Învăţătura lui Balaam lucrează la sufletul oamenilor, în timp ce învăţătura Nicolaiţilor este semănată în suflete. Mărturia creştină a fost prin aceste două învăţături aproape complet distrusă. Începând din secolul patru şi până astăzi au fost făcuţi paşi mari în direcţii greşite, aşa că până astăzi aproape că nu s-a mai păstrat nicio trăsătură de caracter a Bisericii de odinioară, din timpul apostolilor. Îngerului nu i se reproşează păstrarea acestor învăţături, ci că ele au fost primite fără nici un fel de împotrivire. Orice indiferenţă faţă de rău este o înjosire a lui Dumnezeu. Adormirea spirituală a îngerului Adunării din Pergam iese clar în evidenţă - spre deosebirea clară cu Efesul. Păcatul Bisericii este tolerarea răului şi a persoanelor rele.
Pocăinţa sau judecata
16. »Pocăieşte-te deci; iar dacă nu, vin la tine curând, şi voi lupta împotriva lor cu sabia gurii Mele.« La atenţionarea adresată Efesului, cuvântul »adu-ţi aminte« este înaintea solicitării de a se pocăi. Niciuna din Biserici nu a fost aşa de bogat binecuvântată şi nu a primit aşa de mult din bunătatea şi harul lui Dumnezeu ca Adunarea din capitala provinciei Asia. Apostolul Pavel a lucrat trei ani în Efes. Lucrarea şi lacrimile lui au adus roade bogate şi, în scrisoarea sa adresată sfinţilor din această cetate, a putut să prezinte adevăruri de cel mai înalt grad, fără să adauge un singur cuvânt de dezaprobare sau de mustrare. Credinţa în Domnul Isus şi dragostea faţă de toţi sfinţii erau semnele caracteristice ale vieţii ei de Adunare. De aceea, cât de potrivite erau cuvintele atenţionării divine: »Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut, pocăieşte-te«. Adunarea din Pergam însă nu a avut niciodată un har aşa de deosebit şi nu a savurat privilegii aşa de mari; de aceea, aici lipseşte cuvântul »adu-ţi aminte«.
»Pocăieşte-te« - aceasta este cerinţa Domnului ca urmare a descoperirii marelui rău din mijlocul ei. Personal, îngerul Adunării nu a acceptat nici învăţătura şi nici nu a făcut faptele rele care au fost dezaprobate; pe de altă parte, însă el nici nu le-a condamnat şi nu s-a opus pătrunderii lor în Adunare, ceea ce îngerul Adunării din Efes a făcut cu toată hotărârea. Dacă chemării la pocăinţă nu îi urma judecarea de sine, Domnul a trebuit să anunţe judecata, care va veni în curând: »vin la tine curând«. Judecata, care era aproape să vină, este întărită prin folosirea verbului la timpul prezent, precum şi prin adăugarea cuvântului »curând« (de fapt, repede). Venirea, despre care se vorbeşte aici, nu este revenirea personală a Domnului, care este denumită şi a doua Sa venire, ci se referă la o acţiune imediată şi de judecată a Domnului cu Adunarea. - Îngerului Adunării îi spune: »vin la tine«, dar cu privire la aceia, care s-au încărcat cu o mare vină, spune: »voi lupta împotriva lor«. În felul acesta Domnul face o diferenţiere. Există o diferenţiere a gravităţii păcatelor şi în mod corespunzător a pedepsei. Noi trebuie să diferenţiem între conducători şi conduşi. La folosirea diverselor feluri şi trepte de pedeapsă, care sunt oferite în Noul Testament pentru păstrarea sfinţeniei Casei lui Dumnezeu trebuie să se ţină seama cu atenţie de această diferenţiere. »Mustraţi pe cei ce se despart de voi; căutaţi să mântuiţi pe unii, smulgându-i din foc; de alţii iarăşi fie-vă milă cu frică, urând până şi cămaşa mânjită de carne« (Iuda 22-23 ). »Sabia gurii Mele« arată puterea de judecată a Cuvântului Său - este pătrunzătoare.
Solicitarea la ascultare
17. »Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul!« În aceste scrisori deschise auzim vocea Duhului Sfânt; El vorbeşte în ele Adunărilor creştinătăţii. Dacă creştinii ar fi ascultat de această voce, decăderea evidentă a Bisericii ar fi fost evitată. Dar cu toate că Duhul vorbeşte Adunărilor, este totuşi fiecare în parte solicitat să asculte. Biserica, în totalitatea ei, este privită ca o corporaţie, care a devenit neprimitoare pentru prezentările şi atenţionările Duhului; drept urmare, aici nu sunt solicitate Adunările să asculte, ci fiecare mădular al lor: »Cine are urechi, să asculte!« Nu este aşteptată o restaurare colectivă; de aceea se accentuează permanent şi serios responsabilitatea personală, care întotdeauna este cea mai importantă şi stă pe primul loc. Acesta este unul din adevărurile de bază ale creştinismului şi numai pentru că permanent a fost negat a progresat sistemul papal. Miezul acestui sistem este tocmai stricta respingere a gândirii proprii şi a unei relaţii directe, personale, a omului cu Dumnezeu.
Răsplătiri deosebite şi personale
17. »Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă, şi-i voi da o piatră albă; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l ştie nimeni, decât acela care îl primeşte.«Biruinţa este aici, ca şi în alte părţi, o chestiune total personală. Dacă trebuie să ia naştere o grupă de biruitori, acest fapt este posibil numai dacă fiecare în parte merge pe drumul său cu credinţă şi energie spirituală. Ceata biruitorilor sau »norul de martori« din Evrei 11 este prezentat în persoane individuale. Fiecare martor al lui Dumnezeu avea personal de luptat cu duşmanul, dar el nu a stat niciodată singur, căci Dumnezeul cel viu a fost pentru el şi cu el.
Este o frumuseţe deosebită în aceste făgăduinţe şi în felul în care ele au fost date. Domnul Însuşi spune: »Îi voi da să mănânce din mana ascunsă«. Acest dublu »(Eu)voi da« măreşte şi mai mult valoarea binecuvântărilor făgăduite. Mana este numită în Psalmul 78:25 şi »pâinea celor puternici«, iar în Evanghelia după Ioan 6:32 este numită »pâinea din cer«. Mana (cu înţelesul textual „ce este aceasta?”) a devenit expresia permanentă a uimirii lui Israel cu privire la felul şi plinătatea grijii divine pentru ei în pustie (Exod 16:15 ); desigur, atunci nu era ascunsă, deoarece stătea pe suprafaţa pământului în jurul taberei lor. De aproximativ 12500 de ori a lăsat Dumnezeu să plouă pâine din cer dimineaţa pentru poporul Său de pe pământ. Şi Dumnezeul lui Israel este şi Dumnezeul nostru, dar pentru noi El este mai mult decât a fost pentru ei, pe baza legăturii noastre actuale şi vii cu Hristos în slavă. Ca aducere aminte de grija milostivă a lui Dumnezeu pentru poporul Său, a fost păstrat un urcior cu mană înaintea Lui (Exod 16:33 ), un urcior de aur, aşa cum ne-a făcut cunoscut apostolul Pavel în Epistola către Evrei 9:4 . Aproximativ 500 de ani a vorbit această »mană ascunsă« despre Hristos în smerenia Sa - dar numai înaintea lui Dumnezeu. Ascunsă în chivotul legământului, în cel mai sfânt dintre toate vasele, era ascunsă de privirea poporului. Probabil că în acest timp lung de cinci secole nu a fost văzută de niciun ochi omenesc.
Dar Hristos spune acum, »îi voi da să mănânce din mana ascunsă« - nu printr-un intermediar, ci cu totul personal. Desigur aceasta este o răsplătire în viitor, când lupta a trecut. Ce binecuvântare va fi, să aflăm atunci în slavă, de la Domnul Însuşi, despre tainele vieţii Sale aici pe pământ, despre adâncimea smeririi Lui, dar şi despre frumuseţile şi desăvârşirile morale ale drumului Său pe pământ, care au rămas ascunse de ochii oamenilor. Atunci se va vedea şi că drumul biruitorului a fost numai o imitaţie a vieţii lui Isus pe pământ. Ce armonie între Biruitor şi poporul Său biruitor se va vedea atunci în slavă! Istoria vieţii va fi înţeleasă acolo sus şi va fi încă o dată privită retrospectiv - dar a cui istorie a vieţii va fi, a noastră, sau a Sa? - Relatările nescrise despre viaţa Sa, dacă toate ar fi fost scrise, ar avea nevoie de o lume mai mare decât aceasta, ca să cuprindă cărţile scrise (Ioan 21:25 ). În Vechiul Testament a fost dată mana din cer pentru binecuvântarea şi pentru săturarea poporului de pe pământ. Mana ascunsă va fi dată în cer biruitorilor. Biruitorii din Pergam au respins locul Bisericii în strânsă părtăşie cu o lume în care Satan şi-a ridicat scaunul de domnie şi locuinţa sa; de aceea ei au trebuit să trăiască şi să sufere în umbră, mergând pe un drum singuratic în părtăşie cu Domnul Isus, care El Însuşi a mers pe cărarea izolată - cu siguranţă pentru El mult mai aspră şi mai singuratică decât a oricărui om înainte sau după El.
El va da, însă nu numai din mana ascunsă, ci El spune şi: »şi-i voi da o piatră albă; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l ştie nimeni, decât acela care îl primeşte.« Ce se înţelege prin piatra albă şi prin numele tainic care este scris pe ea? În antichitate o piatră albă a avut o utilizare multilaterală în viaţa socială şi în practicile juridice. Zilele de sărbătoare au fost marcate cu o piatră albă, zilele de nenorocire cu o piatră neagră. Omagierea unui oaspete deosebit se făcea de către gazdă printr-o piatră albă, pe care era scris numele oaspetelui sau un salut. În procedurile judecătoreşti o piatră albă însemna achitare, o piatră neagră, dimpotrivă, condamnare. Aici se promite biruitorului o piatră albă şi un nume nou scris pe ea, pe care nu-l cunoaşte nimeni, în afară de fericitul primitor. Ea este expresia bucuriei personale a Domnului pentru fiecare în parte, care aparţine biruitorilor. În niciun caz nu este o răsplătire publică. Aşa cum astăzi sunt binecuvântări comune şi personale, vor fi şi atunci bucurii comune şi personale. Recunoştinţa din partea Domnului şi bucuria Lui deosebită pentru fiecare în parte din ceata triumfătoare va fi o răsplată bogată pentru lepădarea şi dispreţul pe care martorul credincios le îndură acum. Numele nou de pe piatră, care va fi cunoscut numai de biruitor, se referă la Hristos, pe care atunci fiecare Îl va cunoaşte personal şi în mod deosebit şi aceasta este cu siguranţă o răsplată care depăşeşte orice descriere şi orice evaluare. Între Hristos şi biruitor va fi atunci o comunicare intimă a dragostei şi înţelegerii, o bucurie, la care nimeni altul nu poate lua parte, un semn al dragostei recunoscătoare rezervat fiecăruia în parte. Prin urmare, în slavă, mana ascunsă vorbeşte despre preţuirea din partea noastră a lui Hristos în smerenia Lui, în timp ce piatra albă arată cum ne preţuieşte El pe noi ca biruitori. Aşa vorbesc simbolurile mana şi piatra albă în slavă despre drumul Său pe pământ şi despre drumul nostru personal pe pământ.