comori.org
comori.org

Capitolul 3

Henri Rossier

Credinţa, speranţa şi dragostea

Credinţa, speranţa şi dragostea, cele „trei virtuţi teologice”, cum le numesc oamenii, nu sunt decât daruri ale harului, puse de Duhul lui Dumnezeu în inima omului la convertirea lui, şi fără de care nu am putea nici avea, nici menţine relaţii cu Dumnezeu, Tatăl nostru, şi cu Isus Hristos, Mântuitorul nostru. Credinţa primeşte Cuvântul lui Dumnezeu şi Îl apucă pe Isus pe care acest Cuvânt ni-L revelează, dragostea lui Dumnezeu, turnată în inimile noastre, ne leagă de Hristos, speranţa are ca ţintă şi ca obiect venirea Sa. Dar păstrarea acestor daruri fiindu-ne încredinţată, nu putem, neglijând folosirea lor, să le lăsăm să slăbească, fără a ne expune celor mai mari pericole. Pentru a le menţine în prospeţimea şi puterea lor iniţiale, trebuie să veghem să le ţinem permanent în legătură cu Persoana lui Hristos. Dacă acest contact este pierdut, ele vor slăbi şi vor coborî uneori la un nivel atât de scăzut încât am putea crede că asistăm chiar la ruina lor definitivă. Cuvântul ne învaţă că putem părăsi dragostea dintâi şi coborî treptat până la moartea spirituală a Sardesului, că putem pierde speranţa înjosindu-ne la nivelul unei lumi care nu a cunoscut-o niciodată. - Toate aceste „virtuţi”, să observăm, sunt solidare sau întărită, fără ca celelalte să sufere o influenţă în bine sau în rău.

Dragostea este cea mai mare dintre aceste daruri, pentru că fiind însăşi esenţa divină, „nu piere niciodată” ( 13:8 ). Credinţa, convingerea despre lucrurile care nu se văd, va lua sfârşit când va fi schimbată în vedere. Speranţa nu va mai avea motiv să existe când îşi va fi atins ţinta şi obiectul, avându-l pentru totdeauna. Dar, atât timp cât desăvârşirea nu este atinsă, şi nu poate fi aici jos, aceste trei lucruri rămân inseparabil unite, conduse şi dominate, ca să zicem aşa, de dragoste: „Dragostea”, zice apostolul „crede toate, speră toate” ( 13:7 ). Credinţa face prezente lucrurile pe care le sperăm; speranţa alimentează credinţa; credinţa este întărită de dragoste. Această solidaritate este bine cunoscută de Satan care, ca un duşman periculos şi viclean, îşi îndreaptă întotdeauna atacurile asupra aceleia dintre aceste „virtuţi” pe care o supraveghem de obicei cel mai puţin sau pe care am neglijat-o poate momentan. El ştie că ajunge să facă să cadă una pentru a antrena ruina celorlalte. Reuşeşte astfel adesea să ne facă să suferim o înfrângere pe care ura lui împotriva lui Hristos estimează că poate fi definitivă. Nemaiputând, de la înviere, să-L atace direct pe Hristos, caută să-i distrugă pe membrii Trupului Său rupând legătura practică pe care o au cu Capul. Deci când îşi îndreaptă sforţarea către una dintre aceste „virtuţi”, când asupra alteia. În capitolul nostru, îl vedem slujindu-se de persecuţii pentru a căuta să clatine credinţa tesalonicenilor. În epistola a doua, se foloseşte de necazul îngrozitor pe care-l traversau creştinii, pentru a-i face să creadă că ziua Domnului sosise deja şi că trebuiau să-şi părăsească speranţa. Sforţarea Duşmanului de a clătina credinţa tesalonicenilor şi pericolul care rezulta de aici pentru ei, cauza mari temeri apostolului. Pentru a-şi împlini mai uşor planurile, Satan reuşise să-l împiedice pe Pavel să se ducă la Tesalonic (2:18). Nu ni se spune de ce natură era această împiedicare, dar este de ajuns să ştim că această manevră îl reducea pe Pavel la nelucrare. Văzând pericolul ameninţând şi „nemairăbdând” (3:1) apostolul consimţise să fie lăsat complet singur la Atena şi li-l trimisese pe Timotei, pentru a-i întări şi a-i încuraja cu privire la credinţa lor (v.2); dar, eliminându-l pe Pavel, Satan se pusese numaidecât la lucru pentru a face ca osteneala acestuia să fie în zadar în inima tesalonicenilor (v.5). Căuta să-i „ispitească” sugerându-le că încrederea, credinţa lor în Dumnezeu era zadarnică, pentru că nu-i scăpa de necaz. Aceasta trebuia să reducă la nimic, în acelaşi timp, Cuvântul lui Dumnezeu pe care li-l prezentase apostolul şi pe care-l primiseră prin credinţă. Dar Dumnezeu îi ferise de acest pericol. Pavel le aminteşte că, atunci când era lângă ei, le spusese dinainte că vor avea de suferit necazuri; ei puteau deci să taxeze ca minciuni insinuările Adversarului.

Dumnezeu nu-i părăsea; ci se îngrijea, pe de altă parte de nevoia lor presantă trimiţându-l pe Timotei, tovarăş de lucrare al lui Pavel, pentru a-i întări şi a-i încuraja cu privire la credinţa lor (v.2). Misiunea lui fiind îndeplinită, revine să-i aducă apostolului „vestea bună despre credinţa lor” (v.6), şi de aceea credinţa tesalonicenilor care îi cauzase atâtea nelinişti devine un subiect de mângâiere pentru el. (v.7).

Dar nu numai credinţa lor îl mângâia pe apostol, ci şi dragostea lor. Când dragostea este intactă, credinţa nu se expune unor pericole reale, pentru că dragostea crede totul. Erau totuşi ameninţări serioase dintr-o parte şi din alta, de aceea apostolul vorbeşte de rugăciunile lui neîntrerupte ca Dumnezeu Însuşi şi Domnul Isus să-i deschidă drum către ei. Ştie că din clipa în care Dumnezeu va fi capabil să-i împiedice calea şi atunci va putea să împlinească ce lipseşte credinţei lor (v.10), punct slab prin care Duşmanul căuta să-i atingă, şi pe care el îl cunoştea bine, stând întotdeauna la pândă să descopere defectul platoşei. Dar scăparea lor era dragostea: dacă ea le-ar prisosi - şi apostolul cerea aceasta pentru ei - credinţa lor ar rezista cu succes la toate atacurile Adversarului. În acest cap.3, apostolul, dorind creşterea credinţei şi dragostei lor, le îndreaptă gândurile către venirea lui Hristos, când sfinţenia lor practică va fi deplin realizată. Credinţa, dragostea şi speranţa se regăsesc deci aici, când este vorba de umblarea lor, ca în capitolul 1, unde este vorba de activitatea lor. Le vom vedea reapărând în cap.5, când va fi vorba de lupta creştină.

Să nu credem că, atunci când, prin harul lui Dumnezeu, vegherea şi rugăciunile apostolului nimiciseră planurile Duşmanului, că acesta din urmă a renunţat la atacurile lui. În Epistola a doua către Tesaloniceni, îl vedem, cum am spus deja, întorcându-se pe altă parte şi servindu-se de o nouă izbucnire a persecuţiilor, pentru a distruge speranţa credincioşilor, căutând să-i convingă că ziua Domnului este acolo. Dacă ar fi ascultat această sugestie, ar fi renunţat la speranţa venirii Domnului pentru a-Şi lua sfinţii, pentru că ea trebuia, după Cuvânt, să preceadă apariţia zilei Domnului. Dacă ziua Domnului era acolo, aşteptarea lor ar fi fost o pură himeră şi Satan ar fi triumfat răpindu-le chiar obiectul speranţei lor.

Dacă eşuează în atacurile lui împotriva credinţei şi speranţei creştine, să fim siguri că va ataca dragostea şi, lucru profund umilitor, şi aici victoria lui are cele mai multe şanse de a fi decisivă. Întoarcerea prosperităţii exterioare, calmul urmând furtunii, îl antrenează pe creştinul neatent pe panta lumii şi a lucrurilor care se găsesc în ea. Hotărârile lui Satan ne împing să ne facem stăpâni pe aceste lucruri; în curând ele ne umplu inima; sentimentele pentru Hristos se răcesc şi ce se întâmplă atunci cu speranţa şi credinţa? În vremea de acum, părăsirea dragostei dintâi a nimicit speranţa şi credinţa în creştinătatea mărturisitoare. Cuvântul, ţinta credinţei, este părăsit, speranţa a devenit literă moartă. Dar, harul lui Dumnezeu începe să renască în inima multora şi merge în unire cu o reînnoire a credinţei din Sfintele Scripturi. Această trezire ne dovedeşte că venirea Domnului este apropiată.

Capitolul 3:11-4:12 - Din nou umblarea

Suntem departe de a fi epuizat subiectul umblării creştine arătând cum am făcut în cealaltă zi, că este condusă de caracteristicile vieţii divine pe care o posedăm, de relaţia noastră cu Dumnezeu şi de privilegiile noastre. Capitolul pe care tocmai l-am citit ne arată, în parte cel puţin, în ce constă această umblare. Dar permiteţi-mi o remarcă preliminară.

Deseori am făcut să reiasă că Epistola întâi către tesaloniceni introduce în toată purtarea noastră, pentru a o îndemna, gândul venirii personale a Domnului. De aceea la sfârşitul celui de-al doilea capitol, apostolul nu aşteaptă răsplata lucrării lui decât la venirea Domnul Isus; numai atunci tesalonicenii vor fi arătaţi precum cununa gloriei acestui scump slujitor al lui Hristos. Aştepta cu răbdare acel moment, pentru că ni se poate întâmpla să lucrăm cu credincioşie tot timpul vieţii noastre fără a recolta aici jos roadele muncii noastre pentru Domnul; dar aceasta să nu ne descurajeze. Lucrând pentru Stăpânul nostru, nu trebuie să recoltăm acum rodul: s-ar putea fără îndoială să ne fie acordat, dar ar putea şi să lipsească. Unul sapă, altul seamănă şi plantează, altul udă: trebuie timp pentru a vedea o creştere sau o recoltă. Nu se spune că plantele, udate de mâinile noastre, vor bucura privirea noastră cu multe flori sau fructe. Dacă Îi place Domnului să nu ne facă să le vedem, răbdarea noastră este încercată. Recoltând de obicei roadele activităţii noastre, inima mea slabă va fi dispusă să se glorifice şi să-şi găsească plăcerea în aceasta, în loc să aştepte recolta la venirea Domnului Isus.

La sfârşitul cap.3:11-13, găsim un alt aspect al venirii Lui. Acest pasaj prezintă o anumită dificultate pentru multe suflete, obişnuite să vadă în toate capitolele acestei epistole, venirea Domnului pentru a-i răpi pe ai Săi la El. Ori acesta nu este de fapt subiectul sfârşitului capitolului trei. Este adevărat că nu ne vorbeşte, ca în a doua epistolă, de arătarea Sa (sau epifanie), pentru că ne prezintă venirea Sa (sau perusie), dar cu toţi sfinţii Săi, ca la arătarea Lui. Este un adevăr ca să zicem aşa intermediar între prima şi a doua fază a venirii Domnului. În acest pasaj, după ce ne va fi luat în întâmpinarea Sa, Domnul ne va prezenta pe toţi împreună cu El înaintea Dumnezeului nostru şi Tată. Motivul acestei diferenţe faţă de alte pasaje ale epistolei noastre este simplu. Acest pasaj de aici ne vorbeşte de responsabilitatea noastră creştină care nu este niciodată în raport cu venirea Domnului pentru a ne lua la El. Pe de altă parte, cuvântul „arătarea Lui”, desemnând momentul în care va veni în judecată cu toţi sfinţii Săi, nu poate fi folosit aici pentru că nu este vorba de judecată, ci de a apărea înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru pentru ajunge în sfârşit la rezultatul deplin al unei umblări fidele, împlinită din dragoste. Acesta nu este momentul când Domnul va apărea în mod public pentru a fi glorificat şi admirat în toţi cei care crezuseră ( 1:10 ). În primul caz, îi introduce înaintea Tatălui, în al doilea, înaintea lumii. Aici apostolul cere pentru tesaloniceni, ca Domnul să-i facă să sporească şi să prisosească în dragoste după cum el, Pavel, le dăduse exemplu. Nu aveau nevoie să fie îndemnaţi la aceasta, pentru că de la început dovediseră aceasta prin „osteneala dragostei” lor, dar apostolul dorea ca umblarea lor creştină să fie caracterizată de o prisosinţă a dragostei a unora faţă de alţii, dragostea arzătoare între membrii familiei lui Dumnezeu fiind primul lucru care îi făcea să fie recunoscuţi. Pavel dorea, pe de altă parte ca această dragoste să prisosească „faţă de toţi” (v.12) şi de el însuşi, pe care dragostea lui Hristos îl constrângea să ducă vestea bună a mântuirii, le dăduse de asemenea acest exemplu. El realiza astfel caracterul Stăpânului său care, iubindu-i pe ai Săi, i-a iubit până la capăt, şi a cărui dragoste se adresa tuturor păcătoşilor.

Această manifestare a dragostei în toată activitatea lor zilnică trebuia să le întărească inimile fără vină în sfinţenie (v.13). Sfinţenia este adevărata despărţire pentru Dumnezeu de toate lucrurile care puteau să împiedice legătura noastră cu El. Dacă dragostea, punând stăpânire pe inimă, se exercită din plin în ea, lumea nu mai poate să găsească loc în ea. Apostolul adaugă: „fără vină în sfinţenie” (v.13). Priveşte înainte la clipa când această stare va fi realizată în deplina ei desăvârşire. Dacă nu poate fi realizată acum, va fi, nu numai în mod individual, ci pentru totalitatea sfinţilor când Domnul îi va prezenta „înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru” (1:4). Atunci sfinţenia desăvârşită, consacrarea absolută a Tatălui şi a Fiului, va fi pe deplin arătată; atunci toţi vor fi absolut fără vină; atunci toţi vor fi capabili să pătrundă dragostea desăvârşită (vedeţi 5:27 ). Capitolul întâi al Epistolei către Efeseni ne arată că erau „aleşi în El mai înainte de întemeierea lumii”, ca să fie „sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste” (v.4). Acesta va fi, pentru eternitate, rezultatul alegerii noastre: vom fi asemenea lui Hristos. Apostolul îi îndeamnă pe tesaloniceni să realizeze, deja aici jos, această binecuvântare în cea mai mare măsură. El zice: „Ca să vă întărească inimile” (v.13), nu pentru că sunteţi desăvârşiţi în această lume, ci pentru că dragostea şi sfinţenia strălucesc din ce în ce mai mult în viaţa voastră creştină până în ziua desăvârşirii. În pasajul nostru, dragostea, în Iacov 5:8 , speranţa, şi în Coloseni 2:7 , credinţa, întăresc inima. Când Domnul va veni cu toţi sfinţii Lui, o sfinţenie perfect în acord cu caracterul lui Dumnezeu se va arăta pentru vremurile eterne. „Înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru” (1:4): este vorba de ceea ce Tatăl va vedea, şi nu lumea. Apostolul doreşte ca cei care sunt creştini să facă progrese continue în prezenţa Sa, astfel încât la venirea Domnului să fie înaintea Tatălui în desăvârşirea lor absolută, oricât de incompletă fusese până atunci în umblarea lor aici jos.

După cum am spus, se vorbeşte mult despre umblare în această epistolă, dar reţineţi că întotdeauna, în Vechiul ca şi în Noul Testament, credincioşii fideli sunt caracterizaţi de ea. De fapt umblarea, fiind viaţa în toate manifestările ei exterioare, are o mare asemănare cu puterea, deşi aceasta din urmă are un înţeles mai larg. Singurul lucru care ni se spune despre Enoh este că „a umblat cu Dumnezeu” ( 5:24 ). Aceste cuvinte sunt de ajuns pentru a descrie toată viaţa lui. Enoh era în public, în această lume, un tovarăş al lui Dumnezeu, imitându-L fidel în caracterul, gândurile şi voia lui, şi neavând o umblare independentă de El. Profetul Mica descrie şi el această umblare: „Şi ce altceva cere Domnul de la tine, decât să faci ce este drept şi să iubeşti bunătatea şi să umbli smerit cu Dumnezeul Tău?” (Mica 6:8 ). În acest pasaj, prima caracteristică a acestei umblări este dreptatea; a doua, o dragoste care se hrăneşte din dragostea lui Dumnezeu; a treia, în sfârşit, constă în a umbla cu smerenie cu Dumnezeul său. Absenţa egoismului, neîncrederea în sine, dependenţa, acestea sunt caracteristicile evlaviei. Trebuie ca umblarea noastră să arate dreptatea practică şi integritatea, dragostea şi uitarea de sine, care au fost caracterul lui Hristos pe pământ.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *