comori.org
comori.org

Capitolul 2

Henri Rossier

Cum să regăsim dragostea dintâi

Am văzut în cealaltă zi că Biserica nu a păzit mai bine dragostea ei dintâi decât o făcuse Israel. În virtutea necredincioşiei ei, ameninţarea: „Şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui”, pronunţată în Apocalipsa 2:5 asupra Bisericii din Efes, va fi cu siguranţă împlinită asupra Bisericii responsabile. Aceasta din urmă va lua sfârşit, va fi vărsată din gura Domnului, apoi nimicită, atunci când toate elementele ei vii, Biserica, Trupul lui Hristos, soţia lui Hristos, vor fi primite în glorie.

Gândul unei restaurări, unei restabiliri a Bisericii responsabile aici jos, este complet antiscripturală. Ea nu va fi reclădită; toată istoria ei se va termina prin apostazia finală a mărturisirii creştine.

Totuşi Cuvântul ne arată că în mijlocul acestei stări de ruină, consecinţă inevitabilă a părăsirii dragostei dintâi, o Rămăşiţă credincioasă, pe care o vedem formându-se în Tiatira - ceilalţi „care sunt în Tiatira” ( 2:24 ) singurii pe care Isus îi aprobă - va aduce mărturie pentru Domnul până la venirea Lui. Fără ca „dragostea dintâi” să fie împlinită de această Rămăşiţă, cum era la început, găsim la ea ( 2:19 ) „o dragoste” mai preţioasă şi mai aproape de sursa ei decât „lucrarea” din Efes; „o credinţă” care, adresându-se direct lui Hristos, are mai multă valoare decât „faptele” Efesului. Totuşi, la Tiatira, răbdarea nu mai este „răbdarea speranţei” care era la Efes. Această stare a Tiatirei arată deci o trezire incompletă a unei Rămăşiţe în mijlocul declinului, dar o trezire de care Domnul ţine cont, promiţând venirea Lui şi posesia Stelei de dimineaţă (v. 28) celui care va învinge.

Dacă trecem de la Biserica din Filadelfia, întâlnim acolo din nou câteva trăsături ale dragostei dintâi, însoţite de un progres sensibil al stării Rămăşiţei din Tiatira. Isus găseşte în Filadelfia, în ciuda extremei ei slăbiciuni, o oarecare realizare a ceea ce Adunarea ar trebui să fie, fără să fie o reclădire a Adunării însăşi. Filadelfia, fără tărie, fără autoritate, găseşte aceste lucruri în Cel care, au autoritate, posedă forţa pentru a o susţine. Filadelfia realizează în starea ei de decădere trăsăturile morale ale Adunării, şi aduce roadele ei, nu complete, ca în Biserică la începutul ei, dar potrivite pentru a atrage aprobarea Domnului. Astfel găsim acolo, nu lucrarea completă a credinţei, ci credinţa în Cuvântul lui Hristos şi în Numele Lui în timpul absenţei Lui; nu lucrarea dragostei, ci dragostea de fraţi, înscrisă în acest nume al Filadelfiei, şi cunoştinţa dragostei lui Hristos: „Eu te-am iubit” ( 3:9 ). Totuşi Filadelfia este caracterizată în special de „răbdarea speranţei în Domnul nostru Isus Hristos”, care lipsea complet Efesului şi era încă necunoscută Rămăşiţei din Tiatira în timpul formării ei. „Ai păzit cuvântul răbdării Mele”, îi zice Domnul, şi adaugă: „Eu vin curând; ţine cu tărie ceea ce ai” ( 3:10,11 ).

Starea actuală a unei Treziri în creştinism nu este deci „dragostea dintâi regăsită”, ci o realizare parţială a ceea ce trebuie să fie, cu privire la speranţa venirii lui Hristos. Dacă Rămăşiţa actuală ar avea pretenţia, reunind pe copiii lui Dumnezeu, să restabilească aici jos unitatea vizibilă a trupului lui Hristos, ar comite o mare eroare. Din punct de vedere istoric, Filadelfia este pe cale să degenereze în Laodiceea, şi nu are nimic altceva de aşteptat. Copiii lui Dumnezeu, invitaţi să se adune pe baza unităţii trupului lui Hristos, ai cărui membri sunt toţi, au refuzat să o facă. Mărturia Filadelfiei va dura până la sfârşit, dar dacă, în calitate de întreg, putea face să se nască la început, la neştiutori, iluzii de restaurare ecleziastică, aceste speranţe au fost repede dezamăgite. Nu mai mult decât Israel (Is. 49:5), Biserica nu s-a adunat nici nu se va aduna. În privinţa aceasta, mărturia actuală a Filadelfiei nu este altceva decât o mărturie a ruinei. Suntem acolo în zilele cât trăim. Laodiceea care va fi în cele din urmă respinsă, se adună pe un principiu diametral opus celui al Trupului lui Hristos. Dar rămâne un lucru, caracterizând întodeauna mai mult evlavia în vremea prezentă. Domnul a zis: „Eu vin curând”, şi sfinţii din Filadelfia, păstrând Cuvântul lui Hristos, realizând această aşteptare cu „răbdarea speranţei în Domnul nostru Isus Hristos”.

Cuvintele: „Ţi-ai părăsit dragostea dintâi ”( 2:4 ), ni se adresează deci nouă, astăzi ca şi odinioară, şi cum am avut dreptate de a fi profund smeriţi şi de a mărturisi această ruină, pentru că facem parte şi din Biserica responsabilă aici jos. Vom fi noi descurajaţi de aceasta? Nu vom putea niciodată să regăsim roadele binecuvântate care străluceau cu o strălucire atât de vie în zilele adunării din Tesalonic? Răspunsul este foarte mângâietor. Dacă, în calitate de adunare, chiar ţinând cont de toate Trezirile, am eşuat în totalitate şi am recăzut la acelaşi nivel, dragostea dintâi poate fi regăsită şi menţinută individual. Constatăm aceasta în al doilea capitol al epistolei noastre pe care l-am citit în această seară. Apostolul Pavel este un exemplu pentru aceasta: el nu şi-a părăsit niciodată dragostea dintâi. Este deci posibil pentru fiecare dintre noi să realizăm roadele convertirii lui, cum aceasta a avut loc la începutul vieţii creştine în Adunarea tesalonicenilor.

Găsim în acest capitol „lucrarea credinţei” la Pavel. Să plecăm urechea la ce ne spune: suferise după ce fusese insultat în Filipi; îndrăznise să vestească Evanghelia lui Dumnezeu cu multe lupte; nu căutase să placă oamenilor, ci lui Dumnezeu care încearcă inimile; Dumnezeu îi era martor că nu a fost niciodată cu vorbire linguşitoare, nici cu lăcomie ascunsă, nici n-a căutat glorie de la oameni. De la un capăt la celălalt al vieţii lui, lucrarea credinţei Îl avusese pentru el pe Isus Hristos ca punct de plecare. Aşa „lucrare a dragostei” era la fel de remarcabilă. „Am fost blânzi în mijlocul vostru”, zice el, „aşa cum o doică îşi îngrijeşte cu drag copiii. Astfel, plini de dragoste pentru voi, ne găseam plăcerea să vă dăm... propriile noastre vieţi, pentru că ne eraţi preaiubiţi. Pentru că, fraţilor, vă amintiţi osteneala şi truda noastră: lucrând noapte şi zi, spre a nu împovăra pe cineva dintre voi, v-am predicat Evanghelia lui Dumnezeu” (v.7-10).

Această lucrare a dragostei faţă de tesaloniceni se arată chiar în ocupaţiile exterioare şi zilnice ale apostolului. Pavel era în mijlocul lor ca un tată care îşi iubeşte proprii lui copii, ca o doică care îi iubeşte mult. Avea totodată o dragoste tandră şi o dragoste puternică, capabilă să întreprindă ceea ce tandreţea singură n-ar fi putut face.

În ultimele versete ale capitolului, găsim „răbdarea speranţei”. „Pentru că cine ne este speranţă, sau bucurie, sau cunună a laudei? Nu sunteţi chiar voi înaintea Domnului nostru Isus, la venirea Sa? Pentru că voi sunteţi gloria şi bucuria noastră” (v.19-20).

Apostolul avea să aştepte cu răbdare realizarea speranţei sale când toţi scumpii lui tesaloniceni vor fi cununa glorioasă a slujbei lui la venirea Domnului. Aştepta neîncetat această venire pentru a vedea roadele slujirii lui. Răbdarea speranţei era astfel încât îi ajungea să încredinţeze momentul răsplătirii unui viitor, întotdeauna prezent în ochii săi, dar foarte îndepărtat poate, când Domnul pe care-L aştepta va veni să-i strângă la El pe toţi preaiubiţii Lui. Această răbdare a speranţei caracteriza toată viaţa apostolului, atât de bine încât în clipa părăsirii cortului său spera încă şi putea să zică: „De acum îmi este pusă înainte cununa dreptăţii... şi nu numai mie, ci şi tuturor care iubesc arătarera Sa” ( 4:8 ). Avea să intre în prezenţa Domnului unde nu va avea răsplata slujirii lui decât la această apariţie care va constitui al doilea act al venirii lui Hristos.

Să ne străduim să răspundem individual, cu credincioşie, la scopul Domnului: vrea să facem roadele dragostei dintâi pentru Dumnezeu şi pentru El, până în clipa, aşteptată zilnic, în care va veni să ne ia la El.

Capitolul 2:11,12 - Umblarea

Revin la versetele 11 şi 12 din cap.2 pentru a vă vorbi despre umblarea, şi într-adevăr nu vom putea niciodată să pătrundem principiile care trebuie să o guverneze. Mărturia creştină, fie individuală, fie colectivă, îmbracă aspecte diverse ale bătăliei, ale luptei, ale umblării şi ale purtării.

Bătălia este lupta împotriva unei părţi adverse sau duşmane care caută să ne domine sau să-i stăpânească pe fraţii noştri, sau să ţină oamenii în robie - sau în sfârşit să ne răpească bunurile şi să ne împiedice să intrăm în posesia lor. Mersul este efortul energic care ne poartă înainte, neţinând cont de oboseala şi depăşind toate piedicile, pentru a atinge ţinta şi a obţine premiul. Umblarea nu este efort, nici luptă, ci un mers înainte constant în aceeaşi direcţie. Acest act se petrece în public şi publicul îl judecă sau îl apreciază; de asemenea cel care umblă evită din obişnuinţă paşii greşiţi sau căderile care l-ar compromite sau ar avea consecinţe periculoase. Aplicaţi această noţiune umblării creştine, veţi găsi că ea cuprinde mărturia noastră zilnică, felul nostru de a ne comporta în această lume în prezenţa oamenilor. La fel precum purtarea, umblarea are ca ţintă să aducă onoare numelui pe care-l purtăm, caracterul pe care-l reprezentăm în public. A urma sau a umbla pe urma cuiva este puţin diferit. Înseamnă a lua pe un altul ca ghid al umblării noastre, fără a-l pierde din vedere, să ne potrivim pasul după al lui, să ne conformăm umblarea după a lui, a-l lua într-un cuvânt ca model. Purtarea are un aspect mai general decât umblarea, fără totuşi să fie separată de ea în mod obişnuit. Ea este maniera de a ne comporta faţă de oamenii cu care intrăm în relaţie sau în diversele împrejurări pe care le traversăm.

Ori eu găsesc, în Cuvânt, că umblarea noastră creştină trebuie să fie condusă în primul rând de trăsăturile vieţii divine pe care le posedăm. Dându-ne viaţa şi făcând din noi copiii Lui prin credinţă în Isus, Dumnezeu ne-a dat propria Sa natură şi ea trebuie să ne conducă. Posedăm mai întâi, şi este prima trăsătură a vieţii noastre, puterea acestei vieţi, care este Duhul Sfânt. În consecinţă, apostolul spune, în cap. 5 al Epistolei către Galateni, versetele 19-21, „faptele cărnii”, fatale celor care le împlinesc, şi „roada Duhului” pe care o poate întotdeauna aduce creştinul eliberat, pentru că El a „răstignit carnea împreună cu patimile şi cu poftele” ( 5:24 ). Această roadă trebuie să caracterizeze umblarea noastră, de aceea Pavel adaugă: „Dacă trăim în Duh, în Duh să şi umblăm” ( 5:25 ). Aceasta ne face să reflectăm şi ne judecă în ceea ce priveşte viaţa noastră zilnică. Pune umblarea noastră în lumină această roadă a Duhului: „dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare” ( 5:22 ). Dacă nu stau aşa lucrurile, să ne smerim şi să-I cerem cu stăruinţă lui Dumnezeu să ne dea să le aducem. - În cap. 5 al Epistolei către Efeseni (v.2), găsim dragostea ca a doua caracteristică a vieţii divine care este dragostea, şi această dragoste este vărsată în inimile noastre de Duhul Sfânt. Aici reflectez din nou serios cu privire la mine însumi. Am umblat astăzi în dragoste, în această dragsote care este plină de bunătate, fără invidie, fără lăudăroşenie, fără îngâmfare, fără egoism, în această dragoste care suportă toate, crede toate, speră toate, rabdă toate, sau în egoism, în căutarea intereselor mele, în criticarea fraţilor mei, în indiferenţa faţă de starea păcătoşilor? Care este deci modul de a mă debarasa de tot ceea ce, în aceasta, împiedică umblarea mea? Modul de a-L urma pe Hristos, de a vedea cum „ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi” ( 2:20 ), de a-L lua ca model. Tot secretul unei umblări credincioase se găseşte într-un ataşament real al inimii faţă de Hristos. A fi ocupat cu El, cu o afecţiune sinceră, ne transformă în imaginea Lui. - În versetul 8 al aceluiaşi capitol 5 din Efeseni, găsim o a treia trăsătură a vieţii pe care o posedăm. Dumnezeu este nu numai dragoste, ci şi lumină, şi suntem lumină în Domnul, de aceea apostolul zice: „Umblaţi ca nişte copii ai luminii”. Cum spusese Isus: „Eu sunt lumina lumii” (Ioan 8:12 ), le zice ucenicilor Lui: „Voi sunteţi lumina lumii” ( 5:14 ). Trebuie deci să facem să strălucească această lumină ca El. Nu poate fi nici o legătură între ea şi întuneric. A patra caracteristică a vieţii divine este adevărul. Ori adevărul este Hristos, Cuvântul Lui şi Duhul Lui. De aceea trebuie să arătăm această caracteristică. Apostolul Ioan o aprecia foarte mult, când zicea: „M-am bucurat foarte mult că i-am găsit pe unii din copiii tăi umblând în adevăr” (2. Ioan 4 ).

Dar iată o a doua chestiune de mare importanţă: Umblarea noastră creştină trebuie să fie demnă de relaţiile noastre. Este ceea ce găsiţi în primul rând în epistola care face subiectul discuţiilor noastre. Apostolul îi îndeamnă pe copiii lui în credinţă, în cap. 2:12, să umble „într-un chip vrednic de Dumnezeu” care îi „cheamă la Împărăţia şi gloria Sa”. Nu este acesta un adevăr foarte înalt? Dumnezeul suveran, Creatorul şi Păstrătorul tuturor lucrurilor, ne cheamă la demnitatea supremă de a lua parte la Împărăţia şi gloria Lui! Caracterul nostru trebuie să fie reflectarea caracterului Său şi trebuie să umblăm în conştiinţa unei demnităţi care ne ridică deasupra anturajului nostru tot atât cât cerul este de sus faţă de pământ. Dacă, pe de o parte, tesalonicenii aveau de umblat în demnitatea de fii ai lui Dumnezeu, moştenitori ai gloriei Sale supreme, ei trebuiau pe de altă parte, să-L slujească pe Dumnezeul cel viu şi adevărat cu caracterul smerit care se potriveşte unor slujitori (1:9). Aşa era prima lor relaţie.

O a doua relaţie îi caracteriza, cum am văzut în capitolul 1. Îl aveau pe Isus ca Domn şi El avea toate drepturile asupra lor. Dar Epistola către Coloseni (1:10) ne prezintă această relaţie în raporturile ei cu umblarea noastră. În Epistola către Tesaloniceni, relaţia cu Dumnezeu era prima care a fost cunoscută de aceşti copilaşi în credinţă: colosenii erau mult mai avansaţi în cunoştinţă. Biserica, trup al lui Hristos, nu era deloc pentru ei o taină, dar riscau să piardă din vedere Capul Trupului, de aceea apostolul nu le vorbeşte decât de Domnul, şi datoria lor consta în a umbla „într-un chip vrednic de Domnul, în toate plăcuţi Lui, aducând rod în orice lucrare bună şi crescând prin cunoaşterea lui Dumnezeu”.

Iată în sfârşit o a treia chestiune: Umblarea noastră trebuie să fie demnă de privilegiile pe care le posedăm. Primul capitol al Epistolei către Efeseni ne zice că am fost aleşi „în El mai înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea lui, în dragoste” (v.4). Dumnezeu ne destinează să fim pentru eternitate precum Hristos Însuşi, în prezenţa Lui. Nu am atins încă această desăvârşire, dar Isus o posedă, în timp ce creştinul cel mai înaintat nu o va putea niciodată pretinde aici jos. Dar este aproape clipa când vom fi în prezenţa lui Dumnezeu, precum Hristos Însuşi, nu numai, ca astăzi, în Hristos, ci cu Hristos înaintea lui Dumnezeu, şi având parte de propriile Lui desăvârşiri, pentru că vom fi asemenea Lui. De aceea apostolul îi îndeamnă pe efeseni în capitolul 4, versetul 1, să umble „într-un chip vrednic de chemarea” la care au fost chemaţi. Le porunceşte să răspundă prin purtarea lor, în această lume, la privilegii în a căror bucurie definitivă vor intra, asemenea unui prinţ moştenitor care, înainte de a lua şi în stăpânire demnitatea regală, este deja considerat de toţi ca demn de a i se da onoare. Avem nevoie să fim îndemnaţi să realizăm aceasta în mod constant. - Mai găsiţi, în Filipeni 1:27 , ceva asemănător: „Purtaţi-vă într-un chip vrednic de Evanghelia lui Hristos”. Filipenii aveau privilegiul de a fi păstrătorii Evangheliei, a acestei minunate veşti bune, care pleacă de la iertarea păcatelor pentru a duce la glorie, şi trebuiau să se poarte în consecinţă.

Trebuie deci să avem permanent în vedere caracterul nostru, relaţiile şi privilegiile noastre, şi să le înţelegem preţul şi măreţia, pentru ca umblarea noastră să corespundă. Ce frumos este să vezi un creştin care umblă în această lume într-un mod potrivit tuturor acestor binecuvântări: într-o zi Îl va auzi pe Isus zicându-i: Vei umbla cu mine în haine albe, pentru că eşti vrednic! ( 3:4 ). Nu este adevărat că ar trebui să avem mai mult sentimentul înălţimii binecuvântărilor noastre? Acest sentiment nu exclude nicidecum, am zis, evlavia, pentru că ea face parte din umblarea creştinului în urma Stăpânului Său; dar demnitatea creştină este partea celui ale cărui relaţii, caracter şi interese sunt în întregime în afara lumii, pe care o străbate ca un străin ceresc, pe urmele Mântuitorului Său. Isus nu avea nici o patrie în această lume. Avea un loc de naştere, dar patria Lui era cerul. El era „Fiul Omului care este în cer” şi umbla în consecinţă. Să facem ca Ioan Botezătorul: „Să-L privim umblând” şi să-L urmăm cu conştiinţa demnităţii noastre cereşti.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *