comori.org
comori.org

Capitolul 1

Henri Rossier

Relaţiile în care este introdus credinciosul

Capitolul pe care tocmai l-am citit conţine trei puncte importante: mijlocul, scopul şi rezultatele practice ale convertirii; dar, înainte de a aborda aceste subiecte, doresc să vorbesc despre relaţiile în care ne introduce convertirea. Ele sunt exprimate în câteva cuvinte, în primul verset al capitolului nostru: „Către adunarea tesalonicenilor care este în Dumnezeu Tatăl şi în Domnul Isus Hristos”.

Aceşti creştini, încă tineri în credinţă, la convertirea lor se întorseseră de la idoli şi de la păgânism către Dumnezeu; schimbarea de o importanţă enormă în viaţa lor. Până atunci „fără Dumnezeu în lume”, fuseseră dintr-o dată „aduşi la Dumnezeu”, prin credinţa într-un Mântuitor mort pentru păcatele lor. Evanghelia mântuirii pe care o primiseră, devenită pentru ei „Evanghelia lui Dumnezeu”, îi introdusese în această relaţie nouă cu El (1 Tesal. 2:2, 8, 9); primiseră Cuvântul ca pe Cuvântul lui Dumnezeu (4:9), căutaseră să-I placă lui Dumnezeu şi să-I slujească lui Dumnezeu.

De aceea puteţi înţelege de ce acesta este primul cuvânt al lui Pavel către scumpii săi copii în credinţă: li se adresează ca fiind „adunarea tesalonicenilor care este în Dumnezeu...”, numai că adaugă: „În Dumnezeu Tatăl”. Aceasta era, într-adevăr, relaţia lor cu Dumnezeu care li se făcuse cunoscut în Hristos. Numele Tatălui era primul pe care buzele lor îl îngânaseră când, aduşi la El de lucrarea Mântuitorului, găsiseră în „Dumnezeul viu şi adevărat”, Cel a cărui dragoste îi născuse pentru a fi copiii Săi.

Primul cuvânt al copilaşului este: tata, mama; instinctul inimii lui copilăreşti cuprinde relaţia dintre El şi părinţii lui, prin dragostea cu care aceştia îl înconjoară. De aceea copilaşii în credinţă Îl cunosc pe tatăl; se simt iubiţi cu o iubire care şi-a arătat dovezile şi nu poate fi egalată de nici o alta. Este un lucru minunat să-L cunoşti pe Tatăl, dar, oricât de elementară ar fi această relaţie, nici o alta nu este mai profundă, nici mai sublimă. Domnul Isus, ca om, nu avea una mai înaltă decât aceea, nici mai intimă, şi pentru a ne revela valoarea eternă a ei, El, singurul Fiu din sânul Tatălui, a venit în această lume. Ei bine! copilaşii în credinţă au un asemenea privilegiu, dar îndrăznim să spunem că nu sunt singurii care se bucură de el. Dacă relaţia lor este exact aceeaşi cu a noastră, a celorlalţi, creştinii vechi care atingem sfârşitul slujbei noastre, avem un avantaj faţă de ei. Am făcut dovada inimii Tatălui nostru în mii de împrejurări, în numeroase întâmplări neprevăzute, în urcuşurile şi coborâşurile unei lungi vieţi creştine, în care grija şi disciplina lui părintească nu ne-au lipsit niciodată, şi putem să-i încurajăm pe aceşti creştini tineri, arătându-le că va fi la fel pentru ei.

Convertirea îi introduseseră pe tesaloniceni într-o a doua relaţie, infinit de preţioasă. Apostolul adaugă: „Şi în Domnul Isus Hristos”. Observaţi cu atenţie acest cuvânt. Pavel nu zice: „în Mântuitorul”, cum ne-am fi putut aştepta, când era vorba de copilaşii nou-născuţi, care găsiseră în Hristos iertarea păcatelor lor şi cărora Evanghelia le-a făcut cunoscut că Isus coborâse în har în această lume pentru a-i mântui. Dar acesta nu era tot creştinismul tesalonicenilor: mărturiseau că sunt în relaţie cu Cel care îi mântuise cu un preţ atât de mare, pentru ca să-I poată aparţine în întregime, duh, suflet şi trup; Îi recunoşteau un drept, o autoritate absolută asupra lor. Isus Hristos devenise Mântuitorul lor.

Insist asupra acestui cuvânt pentru că mulţi creştini tineri ar fi dispuşi să-l uite. Primesc cu bucurie lucrarea harului împlinită faţă de ei de Mântuitorul, şi nu înţeleg că este şi o preafericită supunere şi, dacă îndrăznesc să mă exprim astfel, în robia liberă a Domnului Isus Hristos. Trebuie să înţelegem că nu mai avem nicio libertate să facem voia noastră, ca înaintea convertirii noastre. Cel care a îndeplinit eliberarea noastră cu preţul propriei Lui vieţi, nu ar avea asupra noastră drepturi absolute? Tineri sau bătrâni, suntem plasaţi de răscumpărare sub o autoritate care nu ne mai permite să trăim pentru noi înşine; nu mai avem dreptul să ne purtăm după propriile noastre gânduri, ci voia lui Hristos trebuie să fie singura noastră regulă de conduită. Aceasta îmi aminteşte cuvintele centurionului din capitolul 8 al Evangheliei după Matei. Acest om avea încredere în autoritatea absolută a Domnului pentru a vindeca printr-un cuvânt pe servitorul său bolnav. Ori el însuşi ştia ce era autoritatea omului: Cum trebuia să fie cea a lui Hristos, dacă el, nedemn şi aşezat sub cea a altuia, o exercita el însuşi fără control şi impunea altora o ascultare absolută? „Şi eu”, zice el, „sunt om sub autoritate, având în subordinea mea ostaşi; şi-i zic acestuia: „Du-te!” şi se duce; şi altuia: „Vino!” şi vine; şi robului meu: „Fă aceasta!” şi face”. Luând ca exemplu autoritatea lui relativă, face apel la autoritatea fără limită a Domnului, sigur că nimic nu I Se poate împotrivi. Cel care are autoritate absolută asupra tuturor lucrurilor, nu are înainte de toate drepturi asupra noastră? Suntem proprietatea Lui, şi când ne zice: Du-te, am îndrăzni să nu ne supunem? Acest cuvânt pe care vi l-a adresat, l-aţi auzit poate astăzi fără a ţine seama de el? Vroia să vă trimită spre una dintre relaţiile voastre pentru a-i vorbi despre Evanghelie, la un anume bolnav pentru a-l încuraja, la un anume întristat pentru a-l consola; vroia poate să vă trimită într-un anume oraş pentru a vesti acolo vestea bună a mântuirii... Ce ştiu eu? Dar El ştia şi v-a spus: Du-te. Simplul ostaş al centurionului se ducea la cuvântul căpeteniei lui fără să-i discute ordinul; nu îşi permitea nicio obiecţie, nicio întârziere; se ducea. Centurionul ştia ce vroia să facă şi ostaşul se conforma pentru că recunoştea autoritatea căpeteniei lui; nu putea răspunde: Prefer să mă duc aici; am ales să merg acolo, fără să deranjeze toate planurile căpitanului său. Ziceţi: Cum voi şti că mă trimite? Dacă nu ştiţi, este pentru că nu v-a vorbit; aşteptaţi atunci, gata să ascultaţi când porunca va veni. Nu vă trebuie decât o ureche atentă. Dar poate că sunteţi atins de surzenie? Tristă, supărătoare, umilitoare infirmitate! Cât vă plâng, pentru că un rob surd nu poate răspunde la chemarea stăpânului său. - S-a putut întâmpla că ascultând să vă duceţi, dar să nu vedeţi niciun rezultat al ascultării voastre. În loc de a găsi o primire prevenitoare, aţi întâlnit un anume suflet indiferent, care vă pune la încercare răbdarea, un anume suflet ostil care vă respinge. Nu vă descurajaţi: Dacă Domnul v-a zis: Du-te, fiţi sigur că are un gând pe care îl ignoraţi. Nu mergeţi deci cu gândul de a obţine rezultate imediate sau să faceţi lucruri mari. Mergeţi, pentru că v-a spus s-o faceţi. Vi se poate întâmpla, zi după zi, să fiţi trimis pentru a duce acelaşi mesaj aceleiaşi persoane, fără să vă fie vreodată dat un răspuns satisfăcător. Vizitam ieri o doamnă la care Domnul mă trimite de ani de zile. De multe ori răbdarea mea a ajuns la capăt înaintea unei indiferenţe pe care nimic nu o putea mişca. Îmi ziceam: La ce bun? uitând că nu era treaba mea să obţin rezultate, ci să ascult. Ieri, îmi zice dintr-o dată: O! Domnule, ce nefericită sunt! Aş vrea să fac binele, şi nu fac decât răul! Într-o clipă întreaga problemă a eliberării se punea pentru prima dată înaintea acestui suflet. Capitolul 8 din Epistola către Romani furnizează răspunsul. Ora eliberării sosise. A! a strigat ea, înţeleg astăzi ce n-am înţeles niciodată în viaţa mea! Dar, în ce mă priveşte pe mine, am înţeles că dacă, atunci când mi-a zis: Du-te, aş fi mers în altă parte, aş fi împiedicat planurile de har ale Stăpânului meu.

Centurionul spune şi: Altuia îi zic: Vino, şi vine. Există momente în viaţă - să nu le neglijăm, pentru că sunt dintre cele mai minunate şi mai bune - în care Domnul ne zice: Vino, am ceva să-ţi comunic; ascultă. Îi răspundeţi: Adresează-Te altora; nu aş înţelege Cuvântul Tău; prefer meditaţiei, activitatea vieţii practice? Nu! va avea grijă, prin Duhul Lui, ca să-L înţeleg. Nu voi zice mai degrabă, ca Samuel, mic copil neştiutor: „Vorbeşte, pentru că robul Tău ascultă” (1. Samuel 3:10 ). Sau nu voi veni să mă aşez la picioarele Lui, ca Maria, femeie slabă, fără o mare inteligenţă, nu pentru că am capacitatea de a-L înţelege, ci pentru că a zis: Vino, şi singura mea datorie este să-L ascult. Când voi fi primit acest cuvânt înăuntrul meu şi mă voi fi bucurat de el, nu voi mai avea nici o dificultate să vorbesc despre El, şi, pentru a-l duce altora, voi merge bucuros unde mă trimite.

Totuşi nu trebuie să înlocuim aceste chemări una prin cealaltă. Oricât de preţioasă ar fi lectura Cuvântului, poate degenera într-un studiu arid şi steril din care nu tragem niciun folos nici pentru noi, nici pentru nimeni. În acest caz, am venit când îmi zicea: Du-te, în loc să fac precum Ieremia care atunci când au fost găsite, a mâncat cuvintele Domnului (Ier 15:16 ).

Centurionul adaugă: „Zic robului meu: „Fă aceasta!” şi face”. Vorbeşte aici de fapte; la fel Domnul a pregătit fapte bune, ca să umblăm în ele. Avem dreptul să le alegem după placul nostru, să facem altceva decât ce ne zice Domnul să facem? Aceasta ar fi pură neascultare. Fiţi siguri că toate „faptele moarte” ale oamenilor, şi faptele inutile ale atâtor creştini, nu au altă sursă decât nesupunerea faţă de autoritatea Domnului Isus Hristos.

Starea bună a sfinţilor din Tesalonic depindea deci nu numai de intimitatea lor filială cu Dumnezeu Tatăl, ci şi de ascultarea lor de Domnul Isus Hristos. De când realizaseră cele două relaţii despre care tocmai am vorbit, viaţa lor creştină a luat o dezvoltare atât de admirabilă înât apostolul aducea mulţumiri lui Dumnezeu pentru ei toţi. Cunoaşterea lui Dumnezeu Tatăl şi a Domnului Isus Hristos conducea, ca să zic aşa, toată existenţa lor şi viaţa lor nu suferea din cauza amestecului cu lumea, nici nu se mulţumea cu o mărturisire exterioară. Să nu uităm că activitatea noastră creştină poate adesea să fie o obişnuinţă care îi înşală pe alţii şi pe noi înşine asupra valorii ei morale! Scriind adunării din Efes în Apocalipsa, apostolul Ioan menţionează faptele ei, lucrarea ei şi răbdarea ei. Toate acestea existau, dar din obişnuinţă şi fără legătură cu sursa lor. Compar adesea această stare cu cercul pe care copiii îl fac să se mişte cu o baghetă. Când aceasta din urmă încetează să lovească cercul, el continuă să se rostogolească un timp din obişnuinţa care urmează unui impuls dat, dar după un timp, şovăie şi cade. Astfel credinţa, dragostea şi speranţa sunt impulsul activităţii creştine, dar acest impuls însuşi îşi are originea în relaţia noastră cu Dumnezeu Tatăl şi cu Domnul Isus Hristos. Cunoaşterea acestor Persoane divine umplea inima tesalonicenilor de credinţă, speranţă şi dragoste stabilind o legătură constantă între relaţiile şi mărturia lor.

Să ne dăm silinţa să cunoaştem aceste binecuvântări atât de simple, atât de uşor de realizat. Ajunge pentru aceasta ca inimile noastre să-şi fi găsit ţinta în Cel căruia Îi aparţinem atât de total, că nu mai avem nici un drept de a face voia noastră în această lume.

Mijlocul convertirii

Doresc să vă vorbesc astfel despre Cuvânt ca fiind mijlocul convertirii tesalonicenilor. Acest capitol 1 nu ne arată întreaga importanţă a Cuvântului, pentru că domeniul său se întinde mult dincolo de câmpul de evanghelizare şi nu are, de fapt, limite, dar vedem aici importanţa lui capitală pentru convertirea sufletelor. Într-adevăr, nicio convertire nu are loc printr-un alt mijloc; fără Cuvânt, conştiinţa nu este atinsă, viaţa şi mântuirea sunt literă moartă pentru păcătos. Acest adevăr reiese într-un mod remarcabil din capitolul nostru, dar găsiţi în capitolul 2:13, de ce avea Cuvântul atâta importanţă în ochii tesalonicenilor: îl primiseră, în mod absolut, ca inspirat de Dumnezeu. El nu era pentru ei un cuvânt al unui om, nici chiar cuvântul unui apostol excelent şi demn de încredere, în care aveau cea mai mare încredere. Teologia zilelor noastre răspândeşte pretutindeni această eroare fatală cu privire la inspiraţie. Să ne întrebăm dacă apostolul Pavel considera la fel. El zice: „Primind de la noi Cuvântul predicării care este de la Dumnezeu, aţi acceptat nu cuvântul oamenilor, ci (aşa cum este cu adevărat) Cuvântul lui Dumnezeu”. Iată ce era pentru ei Cuvântul ieşit din gura apostolului; el era cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu. Pavel, istoria lui o arată, nu era întotdeauna inspirat, dar era pentru a prezenta Cuvântul păgânilor. Era vorba la Tesalonic, de iudei, vorbea cu ei despre Scripturi, şi iudeii din Bereea cercetau Scripturile pentru a verifica prin ele cuvântul lui Pavel. El se folosea de Cuvântul inspirat al Vechiului Testament pentru a-i convinge, dar nu era deloc la fel cu slujba lui printre păgânii din Tesalonic. Puteau, fără îndoială, să găsească în Scripturi dovada că Isus era Hristos, dar cuvântul inspirat al apostolului cerea şi credinţa lor, pentru că ea completa Scripturile dându-le o speranţă pe care Vechiul Testament nu o conţinea. Astăzi Cuvântul este complet; nu mai este nevoie de inspiraţie pentru a-l comunica, deşi este întotdeauna transmis prin Duhul Sfânt şi primit prin Duhul Sfânt, dar, având astăzi Scripturile în toată plinătatea lor divină, nu avem o altă autoritate căreia trebuie să ne supunem, în timp ce tesalonicenii primiseră direct cuvântul inspirat al apostolului ca fiind adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu.

Evanghelizarea nu le adusese impresii sau emoţii cum se întâlneşte deseori în zilele noastre. Fiţi siguri că dacă primiţi Evanghelia în acest mod, efectul se va şterge curând. Parabola semănătorului ne învaţă asupra acestei chestiuni. Cuvântul trebuie să pătrundă în inimă şi în conştiinţă cu caracterul Dumnezeului viu de la care izvorăşte, să fie primit precum un Cuvânt care aduce sufletului viaţa eternă. Ajunge pentru aceasta să fie primit ca ceea ce este el cu adevărat, Cuvântul lui Dumnezeu. Fraţii care vestesc Evanghelia au făcut toţi această experienţă. Un singur cuvânt din Sfintele Scripturi, care nu sunt altceva, băgaţi de seamă bine, - căci raţionaliştii din zilele noastre vă afirmă contrariul - decât Cuvântul lui Dumnezeu aduce viaţa sufletului care-l primeşte! Niciun cuvânt din lume, nu poate avea vreo asemănare cu el; niciun cuvânt omenesc, oricât de elocvent ar fi, nu va fi niciodată un cuvânt viu, producând viaţa, o viaţă care se naşte, care este născută de el în suflet.

Dacă întrebăm cum trebuie prezentat Cuvântul pentru a produce acest rezultat, apostolul ne răspunde: „Evanghelia noastră nu a fost la voi numai în cuvânt, ci şi în putere şi în Duh Sfânt” (1:5). Cuvântul nu poate fi aplicat nevoilor sufletelor decât de El. Duhul este arcaşul care cu săgeata lui străpunge complet conştiinţa, singurul organ prin care păcătosul poate fi atins. Apostolul nu se servea de un alt mijloc. Nu făcea apel nici la emoţii, nici la inteligenţă, nici la raţiune, nici la înţelepciunea omenească, pentru că ele nu aveau nicio valoare în ochii lui; prezenta Cuvântul lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, ca o siguranţă deplină. Am făcut toţi această experienţă în momentul în care am primit Evanghelia. Cuvântul lui Dumnezeu a venit la noi cu o autoritate fără replică. Când Domnul, Cuvântul făcut carne, îi învaţă pe oameni, nu o făcea ca învăţătorii legii şi ca fariseii, ci cu autoritate. Apostolul vorbea cu aceeaşi autoritate, numai că ea nu era inerentă persoanei lui, ci celei a Duhului Sfânt care, prin gura lui Pavel, aducea Cuvântul sufletelor. Mai mult, Pavel prezenta, ca realităţi, lucrurile pe care le cunoştea el însuşi, şi care îi dădeau bucurie, tărie şi fericire ce văzuse cu ochii credinţei, de aceea aici, ca să zicem aşa, îi dădea o „siguranţă deplină”. Tesalonicenii primiseră Cuvântul în acelaşi fel (v.6). Prin Duhul Sfânt, îşi mărise puterea în predicare; ei îl primiseră prin Duhul Sfânt, şi produsese în sufletele lor ce produce la toţi cei care îl primesc: bucuria Duhului Sfânt. Cunoaştem noi această bucurie? Când ne-am aflat, la convertirea noastră, în contact cu Scripturile, cred că toţi, fără excepţie, am simţit bucurie. Dar, această primă perioadă trecută, inima noastră se deschide de fiecare dată când se găseşte în contact cu Scripturile, şi descoperă, prin Duhul Sfânt, o nouă comoară în bogăţiile ei inepuizabile?

O mare pricină de umilinţă pentru noi, creştinii, este că, lăsându-ne antrenaţi, adesea într-un mod insensibil, de latura lumească, Cuvântul şi-a pierdut savoarea pentru sufletele noastre. Ne trezim uneori, ne zicem: Unde sunt? atunci când, neîndoindu-ne, nu mai eram în acelaşi mediu ca odinioară. Inimile noastre, lăsându-se câştigate de lume, Cuvântul a fost neglijat. Nu putem repeta destul de des celor care sunt tineri în credinţă: hrăniţi-vă cu Cuvântul lui Dumnezeu; el să umple momentele voastre libere. Cu ce vă ocupaţi în acele momente? Cu citirea Cuvântului? Gustaţi voi, dragi tineri fraţi şi surori, sarea Cuvântului lui Dumnezeu? Cât despre mine, am făcut, vai! numeroase experienţe de-a lungul unei lungi vieţi creştine şi pot să zic ce înseamnă să fii atras de „lucrurile care sunt în lume”; pentru că nu se zice doar: „Nu iubiţi lumea”; ni s-ar putea întâmpla la toţi să nu o iubim - ci: „Nu iubiţi lucrurile care sunt în lume”. Acolo este poate cel mai mare pericol pentru noi. Ca să nu vorbim decât despre lecturi, din clipa în care sunt fără o legătură directă sau indirectă cu cunoaşterea Cuvântului, ne fac să pierdem sarea acestuia din urmă; îl găsim insipid, şi nu mai descoperim nimic în el; comoara noastră nu mai creşte cu nici unul din lucrurile care ne umpleau inima de bucurie. Atunci, în cazul în care conştiinţa nu este deja împietrită, se trezeşte; ne smerim înaintea lui Dumnezeu, mărturisindu-ne păcatele, apoi revenim la Cuvânt părăsind lecturile care ne atrăseseră. Deodată Scripturile şi-au regăsit sarea, pentru că nu o pierduseră decât pentru noi. Chiar şi amărăciunea lor ne devine scumpă şi are, în gura noastră, gustul mierii.

Trebuie deci, pentru ca Scripturile să aibă o savoare reală, să fim despărţiţi de lucrurile care sunt în lume; dar, pe de altă parte, este necesar să trăim, prin rugăciune, într-o dependenţă smerită de Cel care este singurul care poate să ne înveţe. Studiul Cuvântului este bun, dar studiul singur nu-i va descoperi niciodată comorile. Cu rugăciune trebuie, pentru a-l aborda, învăţătura Duhului Sfânt. Numai El pătrunde toate lucrurile, chiar lucrurile de nepărtuns ale lui Dumnezeu. Prin El, binecuvântarea se revarsă. Cât de simţitor ar fi, câte noi bogăţii ar veni să se adauge celor vechi, dacă toate inimile noastre ar aborda Cuvântul divin în acest fel! Fiţi convinşi că, dacă vă hrăniţi cu el, ar fi imposibil ca din plinătatea inimii voastre, să nu vorbească gura voastră. Dumnezeu să vegheze ca să fie astfel! Să nu ne mulţumim nici chiar cu studiul Cuvântului; să ne fie foame după el, ca profetului Ieremia. Să învăţăm să-l apreciem ca tesalonicenii. El le adusese cunoştinţa lui Dumnezeu, cea a dragostei Tatălui, cea a lui Isus Hristos, speranţa venirii Lui şi siguranţa unei eliberări depline pentru viitor; de aceea îl primiseră cu bucuria Duhului Sfânt.

Scopul convertirii

După ce am vorbit, în cealaltă zi, despre mijlocul convertirii, găsim din nou, în primul capitol, scopul şi rodele ei. Este foarte important să ştim de ce ne-a convertit Dumnezeu, care era scopul Său lucrând în inimile noastre prin Cuvântul Său, şi despre aceasta aş vrea să vă vorbesc în această seară. Acest scop era doar să ne mântuiască? Versetele capitolului nostru, care ne vorbesc în mod atât de serios şi de interesant, nu ne spun nimic de acest gen. Văzând cum aceşti primi creştini răspunseseră scopului lui Dumnezeu, suntem obligaţi să ne punem această întrebare: Răspunzi tu însuţi la el? Nimic nu ne judecă mai mult. Dumnezeu îi pune pe tesaloniceni înaintea noastră ca modele de oameni care răspundeau scopului convertirii lor. Apostolii, depozitari ai darurilor speciale Domnului, nu erau numai ei modele; aceşti copii simpli ai lui Dumnezeu, mai ignoranţi decât noi asupra multor chestiuni, dar care primiseră cu bucurie Cuvântul prezentat conştiinţelor lor prin Duhul Sfânt, deveniseră martori ai lui Dumnezeu şi ai Domnului Isus în această lume. Apostolul le zice: „V-aţi făcut imitatori ai noştri şi ai Domnului ... încât voi aţi devenit modele tuturor credincioşilor” (v.6,7). Credincioşii puteau să se conducă după mărturia tesalonicenilor, dar, mai mult, lumea însăşi fusese martora acestei mărturii: „Credinţa voastră faţă de Dumnezeu s-a răspândit în orice loc” (v.8). De ce aceşti creştini simpli, care tocmai se născuseră la credinţă, deveniseră modele? Pentru că erau imitatori ai apostolului şi ai Domnului. Avuseseră înaintea ochilor mărturia atât de remarcabilă a lui Pavel, venit în plinătatea Duhului Sfânt, pentru a-i pune în legătură cu Domnul Isus prin Cuvânt; învăţaseră de la el să-L cunoască şi deveniseră, prin mărturia lui, imitatori, o copie a lui Isus Hristos. Când Cuvântul ne-a revelat această Persoană şi când am primit-O şi văzut-O prin credinţă, avem nevoie să O urmăm şi să umblăm în această lume astfel încât să O facem cunoscută. Convertirea ne scoate întotdeauna din lume pentru a ne aduce pe calea lui Hristos. Ce este deci un creştin care nu aduce mărturie pentru Hristos şi nu merge după El? Oamenii pot să-l deosebească că este creştin, dacă umblă ca ei?

Dar, ziceţi dumneavoastră, care este atunci scopul convertirii şi în ce constă această mărturie? În două lucruri pe care le găsiţi în versetele 9 şi 10. Tesalonicenii se întorseseră de la idoli la Dumnezeu şi în aceasta constă convertirea. Întorseseră spatele la ceea ce adorau înainte şi îşi îndreptaseră privirile către Dumnezeu. Dar primul scop al convertirii lor era să-L slujească pe Dumnezeul cel viu şi adevărat. Aceea era ceea ce, de la început, se arăta în ochii oamenilor şi constituia mărturia acestor creştini. Natural, tesalonicenii găsiseră pentru ei înşişi, prin convertire, ceva infinit mai binecuvântat decât slujirea lor; Îl găsiseră pe Tatăl. Aceasta era, cum am văzut în cealaltă zi, relaţia în care convertirea îi introdusese, dar lumea nu ştia nimic despre aceasta. Ştia numai că-şi părăsiseră zeii pentru a sluji un Dumnezeu pe care aceşti păgâni nu-L cunoşteau, Dumnezeul cel viu şi adevărat. Idolii deveniseră pentru ei dumnezei morţi, dumnezei mincinoşi, şi compatrioţii lor idolatri puteau spune despre ei: Pretind că ei cunosc un Dumnezeu viu, un Dumnezeu care, pentru ei, este adevăratul Dumnezeu. Dar ce este deci acest Dumnezeu al adevărului? Aşezaţi înaintea Lui învăţăm mai întâi să cunoaştem adevărul asupra stării noastre. Păcătosul începe întotdeauna de acolo; învaţă că este o biată fiinţă întinată şi pierdută şi că are nevoie de un Mântuitor; înţelege că Dumnezeul sfânt are oroare de rău şi nu-l poate suporta. Dar acest Dumnezeu care îi revelează şi adevărul stării lui disperate, îi revelează şi adevărul propriului Său caracter: EL este Dumnezeul dragostei care, dându-L pe Fiul Său, a făcut tot de era necesar pentru a aduce un păcătos la El.

Ori acest Dumnezeu adevărat este şi un Dumnezeu viu, având viaţa în El Însuşi şi vrând să o comunice: „Ne dă viaţa eternă”.

Dacă am învăţat a-L cunoaşte astfel, înţelegem că trebuie să slujim un asemenea Dumnezeu şi să răspundem scopului pe care şi l-a propus răscumpărându-ne. Până atunci tesalonicenii slujiseră idolii, imagini ale propriilor lor rele, unul reprezentând banii, celălalt furtul, celălalt stricăciunea cărnii, etc. De aceea, adorându-şi idolii, se închinau întregului rău care era în propria lor inimă şi îi slujeau cu poftele lor lui Satan, care le aprinsese. Din momentul în care, întorcând spatele idolilor, ieşiseră din această robie, găsiseră un Dumnezeu care merita să fie slujit fără rezervă.

Totul este practic în viaţa creştină. Dogmele sunt un lucru preţios, dar numai atât cât au o valoare practică; în caz contrar ar fi fără valoare. La ce bun să-L cunosc pe Dumnezeul cel viu şi adevărat, dacă nu-I slujesc? Demonii Îl cunosc de asemenea ca atare, şi omul poate să ştie că Dumnezeu este viu şi adevărat fiind în acelaşi timp dezaprobat. Revelându-Se astfel celor pe care-i mântuieşte, Dumnezeu vrea să fie slujit de ei.

El are încă un al doilea scop convertindu-ne, ca să aşteprăm „din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat dintre cei morţi” (1:10). Acest capitol nu ne dă amănuntele adevărului cu privire la venirea Domnului Isus. Dacă tesalonicenii ştiau multe lucruri, cum vedem în această epistolă, erau şi un mare număr de lucruri care le ignorau, şi această ignoranţă se referea tocmai la împrejurările venirii lui Hristos. Nu ştiau cum va veni, ce legătură va avea soarta fraţilor lor adormiţi şi învierea lor cu venirea Sa, ce evenimente o vor însoţi; toate acestea nu le-au fost revelate decât în cursul acestei epistole; dar pentru ei un fapt era sigur: Domnul va veni; Îl aşteptau şi răspundeau astfel scopului lui Dumnezeu când îi convertise. Această aşteptare produsese în viaţa lor rezultate cu totul remarcabile: ea îi detaşase de toate legăturile care i-ar fi putut reţine aici jos. Ei Îl aşteptau în fiecare clipă pe Domnul. Cum avea să vină, nu ştiau încă nimic despre aceasta, dar inima lor era legată de Mântuitorul pe care învăţaseră să-L iubească şi se bucurau să-L vadă. Acolo era speranţa lor şi nu aveau o alta.

Sunt foarte ocupat în aceste zile cu acest gând şi sper că suntem toţi: Domnul vine! Descoperim astăzi în lume simptome premergătoare venirii Lui. Este ca un vânt proaspăt care suflă, nu în creştinătate, ci printre credincioşii pe care-i trezeşte, îi înflăcărează şi îi înviorează: Domnul vine!

Semnele premergătoare vremurilor anunţate prin profeţie se accentuează din ce în ce mai mult şi ne fac să ne gândim că această venire, care ne scapă de mânia viitoare, nu poate întârzia. Dar semnul cel mai frapant poate al vremurilor de pe urmă este că acest adevăr, atât de combătut când Dumnezeu ni l-a încredinţat ca făcând parte din mărturia Sa, devine deodată, de la începutul bătăliei popoarelor, ca un strigăt de adunare printre creştini. Se scriu, se publică volume cu privire la venirea actuală a Domnului. Este prezentată fără alterare, în exactitudinea ei scripturală, miile de reticente prin care satan, de atâţia ani, a încercat să o anuleze. Aceasta ne face să reflectăm mult. Trebuie, când va veni Domnul din cer, să găsească pe pământ un popor adunat ca să-L aştepte. Dorinţa de a-i aduna pe copiii lui Dumnezeu, pe baza marelui adevăr al Unităţii trupului lui Hristos, nu a fost decât o înfrângere nenorocită, şi oile Domnului, făcând parte din Biserică, sunt mai împrăştiate astăzi decât atunci când a venit aici jos să adune oile rătăcite ale lui Israel. Speranţa de a-i uni din nou pe copiii lui Dumnezeu pe acest pământ s-a dovedit iluzorie, fără ca în rest, acest eşec să schimbe ceva cu privire la preţiosul adevăr care face parte din mărturia creştină pentru vremea actuală. Dar mai rămâne un ajutor şi nu ne îndoim că este eficace. Acest strigăt: Domnul vine! poate aduna şi va aduna, fie şi numai pentru o săptămână, o zi, o oră măcar, pe scumpii copii ai lui Dumnezeu. Vor fi scoşi din lume, ieşiţi din sectele lor vinovate şi sterile, din miile lor de partide mizerabile care L-au dezonorat pe Domnul şi Adunarea Lui, pentru a răspunde strigătului de la miezul nopţii; îşi vor aprinde lămpile pentru a-L însoţi pe Mire. Da, Mirele vine, să ieşim în întâmpinarea Lui! Să nu uităm că al doilea scop al lui Dumnezeu convertindu-ne, este să-L aşteptăm din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat dintre morţi!

Apostolul adaugă: „Care ne scapă de mânia care vine” (v.10). Nu zice: „Care ne va scăpa”. Isus, pe care Îl aşteptăm, vine în caracterul de Eliberator. Aşteptarea Lui, pentru sufletele noastre, nu este decât bucurie desăvârşită şi eliberare eternă. Chiar în această clipă în care Îl aşteptăm din ceruri, ştim, cu siguranţă absolută, că mânia viitoare nu va putea niciodată să ne atingă.

Acesta era scopul lui Dumnezeu în convertirea tesalonicenilor. Vom vedea că răspunzând acestui scop, activitatea lor creştină făcea să crească roade minunate şi că nimic nu lipsea vieţii lor practice. Roadele convertirii vor fi deci subiectul următoarei nostre discuţii.

Roadele convertirii: lucrarea credinţei

La începutul primului capitol, apostolul mulţumeşte pentru roadele pe care convertirea tesalonicenilor le produsese. Nu mulţumeşte, ca în epistola a doua ( 2:13 ) pentru că Dumnezeu îi alesese „pentru mântuire în sfinţirea Duhului şi în credinţa adevărului”; o asemenea lucrare depindea în întregime de harul lui Dumnezeu şi responsabilitatea creştină nu contribuia cu nimic. Atunci când, în epistola a doua, un anume declin începea să se arate în mijlocul lor, apostolul putea cu toate acestea să mulţumească lui Dumnezeu pentru lucrarea minunată pe care o împlinise cu privire la ei şi a cărei valoare nu putea fi micşorată de necredincioşia omului.

Pentru starea practică a tesalonicenilor mulţumeşte aici apostolul lui Dumnezeu. Ar părea logic ca apostolul să fi schimbat ordinea acestui capitol şi să fi început cu mijlocul şi scopul convertirii pentru a descrie roadele la urmă, dar această inversare ne-ar fi privat de o mare învăţătură. Dacă omului, în general, nu-i pasă să aducă rod pentru Dumnezeu, dacă un creştin se mulţumeşte cu uşurinţă să aducă doar un rod incomplet, fără savoare şi fără maturitate, Dumnezeu ne face cunoscut că tocmai la roade priveşte, şi că purtarea Lui faţă de noi depinde de felul în care viaţa noastră practică răspunde la harul pe care ni l-a făcut. Ca un bun grădinar, primul Său scop este să obţină de la mlădiţe pe care le-a altoit pe o viţă, o recoltă. Le curăţă dacă rodul lor este insuficient, dar îndepărtează şi arde orice mlădiţă care nu aduce rod (Ioan 15:1,2,6 ). La fel smochinul neroditor nu trebuie să ocupe degeaba pământul: dacă toate îngrijirile viticultorului nu produc nici un rezultat, va fi tăiat şi nimicit (Luca 13:6-9 ).

Locul pe care acest pasaj îl ocupă aici este de o mare importanţă pentru noi. Este în primul rând un îndemn solemn de a nu fi neroditori pentru Dumnezeu, şi ca viaţa noastră practică să corespundă harurilor pe care ni le-a împărţit. La tesaloniceni, copacul era un copac al vieţii, aducea multe roade şi chiar tot felul de roade ( 22:3 ). Le vom enumera, dar mai înainte, să observăm o trăsătură comună tuturor acestor roade diferite.

Domnul Isus era ţinta oricărei activităţi spirituale a tesalonicenilor*. Dacă şi credinţa, şi dragostea şi speranţa erau sursa întregii lor vieţi practice, însăşi această sursă îşi avea originea, centrul şi puterea în Isus Hristos. Ei au realizat ce se spune în Psalmul 87:7 : „Toate izvoarele mele sunt în Tine”.


*Cuvintele „în Domnului nostru Isus Hristos, înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru” (v.3) se raportează şi la „lucrarea credinţei” şi la „osteneala dragostei” ca şi la „răbdarea speranţei”.

Dar toată viaţa lor se petrecea „înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru”. Relaţiile acestor creştini tineri cu Tatăl lor erau atât de intime, atât de scumpe pentru inima lor, pentru că toate faptele lor se făceau în prezenţa Sa, în părtăşia cu El şi cu scopul de a-I fi plăcuţi.

Vai! foarte repede această frumoasă unitate a activităţii creştine, cu domeniile ei de activitate şi motivele sale, slăbise şi la urma urmelor nu a rămas în Biserică (nu vorbim de mărturia individuală) decât o activitate lipsită de orice putere, reprezentată de starea Bisericii din Efes în Apocalipsa 2: 2-6 . Pentru că ceea ce se cheamă cele trei virtuţi teologice nu mai erau sursa mărturiei practice a Adunării. Nu aşa era cu tesalonicenii. Era imposibil ca să fi putut rămâne neroditoare credinţa lor, care a găsit un obiect captivant şi un interes suprem în Persoana Mântuitorului; ea aducea roade binecuvântate şi se arată în ochii tuturor în fiecare împrejurare a vieţii lor. Inima lor era umplută de dragostea lui Hristos pentru ei, de aceea depuneau cele mai mari eforturi în lucrarea lor de dragoste pentru Domnul Isus Hristos. Aceasta este ceea ce Cuvântul numeşte dragostea dintâi: cunoştinţa dragostei lui Hristos, producând în sufletele noastre dragostea pentru El. Speranţa lor nu se putea adresa decât lui Hristos. Dintre aceste trei virtuţi era chiar singura care nu se poate ocupa cu nicio altă ţintă. Lucrarea credinţei, osteneala dragostei se adresează unui cerc foarte extins de persoane; răbdarea speranţei I se poate adresa numai lui Isus, venind din cer pentru a ne primi la El.

Să ne întrebăm mai întâi ce este lucrarea credinţei. Nu este fiecare lucrare a credinţei în parte, ci toate aceste fapte adunate într-un mănunchi, într-un cuvânt, ansamblul activităţii de credinţă, ale cărei acte sunt multiple. Dacă am vrea nu am termina, după Cuvânt, să le numim pe toate. Să luăm exemplu de la Avraam, tatăl celor credincioşi, la care credinţa s-a arătat în mod practic în mod deplin, după cum dovedeşte viaţa lui. Să deschidem cap.11 al Epistolei către Evrei. Acest capitol nu ne dă o definiţie a credinţei - deoarece credinţa nu este altceva decât primirea mărturiei pe care Dumnezeu a dat-o cu privire la Fiul Său - dar ne arată activitatea credinţei. Această acticvitate are ca punct de plecare şi ca primă manifestare ascultarea. O! de am putea şti că primul pas în viaţa de credinţă, este să asculţi când Dumnezeu a vorbit - şi El ne vorbeşte în Scripturi. Fiecare parte din această Carte ne impune obligaţia de a asculta. Dacă am aborda Cuvântul lui Dumnezeu cu această gândire, binecuvântări fără număr ar fi consecinţa acestui lucru; nu am citi un cuvânt fără să ne întrebăm: Cum voi asculta? Avraam ascultă deci, iese din ţara şi din rudenia lui, şi intră în ţara promisiunii: acestea sunt primele două fapte ale credinţei lui. Apoi rămâne acolo; aceasta este a treia. Rămâne acolo ca într-o ţară străină unde trăieşte ca un călător, fără un loc care să-i aparţină. Rezultatul este pentru el o binecuvântare imensă. Ochii credinţei lui neavând nici un obiect pe care să se bazeze aici jos, se ridică spre cer şi văd acolo un oraş care are temelii, al cărui arhitect şi întemeietor este Dumnezeu. Credinţa lui se leagă de aceasta. Cunoaştem mai bine decât El ce este noul Ierusalim; cunoaştem toate splendorile ale căror detalii nu i-au fost revelate, dar ne bucurăm de ele cum se bucura credinţa lui? Pentru ca să fie astfel, trebuie ca asemenea lui, inimile noastre să nu fie împărţite între pământ şi cer. Acum Dumnezeu îi face promisiuni pe care credinţa lui le apucă. Ele sunt toate concentrate asupra unei singure persoane, asupra unui fiu unic, Isaac al său. O posteritate numeroasă ca stelele cerului va ieşi din acest copil. Bucuria lui Avraam este la culme. Dar într-o zi, Dumnezeu îi zice: Du-te la Moria; îl vei aduce ca jertfă pe fiul tău Isaac. Cum trebuia să fie o asemenea poruncă pentru inima lui de tată! Avraam nu face nici o obiecţie, nu-L imploră pe Dumnezeu să-l cruţe; nu-l vedem nici plângând, nici lamentându-se, nici jelind ziua şi noaptea. Prin credinţă, acceptă fără să ezite să facă acest sacrificiu. El spune doar: „Va îngriji” (Geneza 22:8 ) deoarece credinţa lui nu se îndoieşte de promisiunea lui Dumnezeu şi lasă în grija lui Dumnezeu împlinirea ei. Pentru că Mi-a zis: „În Isaac ţi se va numi sămânţa” (Geneza 21:12 ), trebuie, se gândeşte el, să o primesc în înviere. Avraam adaugă o faptă nouă la faptele lui de credinţă, se duce la Moria şi atribuie acestui lucru promisiunea lui Dumnezeu cu privire la Hristos.

Să consultăm acum Geneza: vom mai afla de acolo multe lucruri despre faptele de credinţă ale lui Avraam. Să luăm capitolul 13. Ni se întâmplă adesea să nu alegem calea lui Dumnezeu şi atunci avem de trecut prin experienţe teribile. Astfel Avraam alege Egiptul, dar află curând că această alegere nu este o faptă de credinţă, de aceea la întoarcere nu coboară în Câmpia Iordanului. Îi zice lui Lot: Alege tu, eu mă încredinţez lui Dumnezeu, şi această lucrare a credinţei găseşte o abundentă răsplată spirituală. În capitolul 14, un duşman puternic îl ia ca prizonier pe nepotul lui Avraam. Acesta din urmă nu are decât câţiva oameni cu care să se împotrivească acestei armate numeroase. Nu ezită, deoarece lucrează prin credinţă. După ce a renunţat prin credinţă la a se stabili în lume, luptă prin credinţă, obţine victoria şi îl eliberează pe fratele lui.

Sosit la Sodoma, Melhisedec vine înaintea lui, pentru că Dumnezeu vroia să-l întărească, după victoria sa, pentru a-l face capabil să se împotrivească prin credinţă vicleniilor duşmanului. Împăratul Sodomei îi oferă bunuri multe, el răspunde: Nu voi lua nimic de la tine. Completează astfel lucrarea credinţei, şi o face fără nicio ezitare. Refuzase să aleagă şi refuză acum să primească ceva de la lume. Nu merg mai departe, pentru că am mai putea continua mult timp. Voi adăuga totuşi că lucrarea credinţei lui Avraam se arată şi când este vorba de familia lui şi găsesc aceasta foarte important. Toate experienţele lui pe calea credinţei îl fac a dori ca Isaac al său să urmeze aceeaşi cale de despărţire unindu-se strâns cu familia credinţei. Aceasta ne smereşte când ne gândim la familiile noastre. Avem destulă tărie a credinţei pentru ca toţi ai noştri să se îndrepte în aceeaşi direcţie? Dacă o urmăm noi înşine cu credincioşie şi fără să ne poticnim, să fim siguri că vom găsi la copiii noştri inimi dispuse, ca cea a lui Isaac, să umble pe ea.

Aducându-ne aminte neîncetat de lucrarea credinţei voastre” (v.3). Tocmai am văzut-o pe cea a lui Avraam, dar am putea, pe bună dreptate, să privim cu luare aminte la cea a multor alţi slujitori ai lui Avraam. De la convertirea lui, apostolul Pavel ne furnizează un exemplu admirabil. Găsim, şi mai bine, exemplul Domnul Isus Însuşi. El a împlinit de la început, fără slăbiciune şi neobosit, lucrarea credinţei, o lucrare absolut completă, un ansamblu desăvârşit la care nu rămâne nimic de adăugat, de aceea este numit Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei: Cel care a ajuns, fără nici o slăbiciune până la limita extremă a activităţii credinţei. În istoria lui Avraam, chiar în istoria apostolului Pavel, întâlnim mai mult de o lipsă; dar cu atât mai mult în a noastră! Pentru a găsi mijlocul de a împlini, fără a ne clătina, lucrarea credinţei, să privim la Isus. Lucrarea Lui decurgea într-o încredere desăvârşită în Dumnezeu. Să-I zicem lui Dumnezeu ca El: „M-am încrezut în Tine!”.

Roadele convertirii: osteneala dragostei şi răbdarea speranţei

Al doilea rod al convertirii este numit: „osteneala dragostei”. Osteneala este activitatea în slujire. De-abia convertiţi, tesalonicenii intraseră în slujba lui Dumnezeu şi îşi dăduseră toată silinţa. Cum lucrarea lor avea ca punct de plecare credinţa, tăria lucrării lor era dragostea. Dragostea se arată în multe şi felurite moduri. Într-adevăr, dragostea creştinilor nu este numai dragostea care îi uneşte pe unii cu ceilalţi, legătură minunată, pentru că cel care face experienţa slujirii de dragoste faţă de fraţii săi poate să vorbească despre aceasta ca partea cea mai scumpă a activităţii lui. Dar lucrarea noastră de dragoste se adresează şi lumii, păcătoşilor, tuturor oamenilor, pentru că sfera de activitate în care suntem introduşi, este imensă. Apostolul Pavel, mergând să ducă Evanghelia lumii, putea să zică: „Dragostea lui Hristos ne contrânge”; dragoste care nu numai că era dragostea lui pentru Hristos, ci cea a lui Hristos Însuşi. Am învăţat să cunoaştem dragostea, nu contemplând-o în inimile noastre, ca misticii - biată contemplare - ci am văzut, în Persoana şi lucrarea Mântuitorului, dragostea divină în desăvârşirea ei. Dacă dragostea lui Hristos, turnată în inima mea de Duhul Sfânt, a coborât către mine, ea urcă din inima mea către El, ca spre ţinta ei; Îl iubesc pe Cel care mă iubeşte; relaţii de dragoste mutuală există între noi şi aceasta este ceea ce Cuvântul numeşte „dragostea dintâi”. Sufletul meu, învăţând să-L cunoască pe Domnul, se întoarce către El, răspuns natural la ceea ce inima Lui conţine pentru mine. Isus este satisfăcut să vadă, la preiubiţii Lui, sentimente care răspund alor Sale. Aceasta este exprimat în profetul Ieremia, cu privire la Israel: „Mi-aduc aminte de tine, de prietenia tinereţii tale, de dragostea ta când erai logodită, când Mă urmai în pustiu, într-un pământ nesămănat. Israel era sfânt pentru Domnul, cel dintâi rod al venitului Său” (Ier 2:2,3 ).

Să nu uităm că Biserica ocupă un loc mult mai intim în inima lui Hristos. Domnul Îşi găsea plăcerea în cei pe care-i salvase din Egipt, îi răscumpărase, îi sfinţise pentru El; îl vedea pe Israel împodobit cu har, ca pe tânăra Lui soţie, şi putea să zică: „Ce frumoase sunt corturile tale, Iacove, şi locaşurile tale, Israele!” (Num 24:5 ). Îşi revărsa dragostea asupra poporului Său ca roua Hermonului; dar aceasta nu era tot: „Îşi amintea de dragostea logodnei Sale”. În prospeţimea minunată a acestei relaţii, de curând stabilită, Domnul găsise, la Soţia Lui, o dragoste care răspundea la a Sa. Atunci, niciun devotament nu părea imposibil preaiubitei Lui; greutăţile, ariditatea drumului, nu erau nimic pentru ea; prima dragoste o atrăgea în mod irezistibil lângă El: „Trage-mă! Să alergăm după tine!” (Cânt. 1:4). La fel a fost în primele zile ale Bisericii: adorarea dragostei nu a părăsit inima Soţului; această inimă nu s-a schimbat, pentru că El este etern acelaşi, dar dragostea noastră dintâi s-a pierdut repede; afecţiunea noastră, vai! s-a răcit, inima Soţiei s-a schimbat! Ce motiv de smerenie pentru noi! A gândi, că în prezenţa dragostei lui Hristos, nu mai este în inimile noastre ca la tesaloniceni, această lucrare a dragostei dintâi, având ca obiect pe Domnul Isus, slujirea preaiubiţilor Săi şi dorinţa de a duce lumii vestea bună a harului Său, ce tristă constatare! Lucrarea dragostei dintâi nu mai există în Biserică; totuşi să nu fim descurajaţi, există. Să nu o căutăm în Adunare, sau la fraţii noştri, oricât de devotaţi ar fi; ar însemna să ne expunem la decepţii. Să o căutăm în Persoana Domnul Isus. El Însuşi zice: „Tatăl Meu până acum lucrează, şi Eu lucrez” (Ioan 5:17 ). Lucrarea Lui de dragoste a durat toată viaţa Sa aici jos şi activitatea Lui, în cuvânt sau în faptă, nu a avut alt caracter. Toate minunile Lui (în afară de una singură şi nu fără motiv): „Eu lucrez” nu vorbeşte numai de minunile Lui, ci de ceea ce face în inima şi în conştiinţa oamenilor. Când femeia păcătoasă vine la El, nu face o minune, ci lucrează în inima ei pentru a-i face cunoscută iertarea păcatelor ei şi mântuirea, şi pentru ca această inimă să-I răspundă printr-o mare dragoste. Când femeia adulteră Îi este adusă, Îşi împlineşte lucrarea de dragoste sustrăgând-o de la condamnarea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Când Petru zice: „Pleacă de la mine, pentru că sunt un om păcătos” (Luca 5:8 ), acesta este rodul lucrării dragostei în conştiinţa lui, ca să poată primi răspunsul: „Nu te teme, de acum vei fi pescar de oameni” (Luca 5:10 ). Această lucrare a Domnului este una dintre marile frumuseţi ale Evagheliei. De la primii Săi paşi în această lume, până la sfârşit, Îl găsim, îndurând totul, setea, foamea, oboseala, insomniile, bănuielile, dispreţul, ura, pentru a-Şi împlini osteneala dragostei. Suferinţele fizice ale oamenilor Îl umplu de compasiune, şi are remediul lor, dar cu atât mai mult suferinţele lor morale sub robia lui Satan, sub greutatea păcatului şi a morţii! Viaţa Lui este plină de această osteneală a dragostei, dar cum să vorbeşti de ea fără să ajungi la cruce, la încununarea ostenelii dragostei Lui, aici jos? Aceasta este „osteneala sufletului Său”, al cărei rod îl va vedea când îi va avea pe ai Lui etern cu El în gloria care le este dobândită prin osteneala Lui. Atunci osteneala Lui se va sfârşi: „Se va odihni în dragostea Lui” (Ţefania 3:17). Să privim la El, pentru a cunoaşte osteneala unei dragoste care depăşeşte orice pricepere, osteneală pe care ne-o descoperă viaţa Lui, şi moartea Lui, şi jertfa Lui înaintea lui Dumnezeu!

Să privim cu luare aminte acum al treilea rod al convertirii „răbdarea speranţei în Domnul nostru Isus Hristos” (v.3).

Cuvântul „răbdare” implică întotdeauna suferinţă. A fi răbdător înseamnă a suferi, fără a căuta să-i pui capăt, în vederea unei ţinte pe care aştepţi să fie atinsă. Cum am spus mai sus, dragostea, alimentându-se de la sursa care este inima lui Hristos, se multiplică la infinit şi se măreşte, chiar prin natura ei, pentru tot felul de obiecte. Când este vorba de speranţă, găsim exact contrariul; se concentrează asupra unui singur obiect, Isus Hristos, pentru că numai El este demn de a o atrage. Mii de creştini ignoră această speranţă; au speranţă, adesea puţin sigură în ochii lor, de a fi cu Isus în cer, când vor muri, dar cu totul alta este speranţa „în Domnul nostru Isus Hristos”, aşteptarea venirii Lui, siguranţa că vine El Însuşi în Persoană, El, Fiul lui Dumnezeu, pentru a ne răpi la El. Apostolul şi tesalonicenii considerau orice obstacol la speranţa lor ca demn de dispreţ. Se zice, în Epistola către Evrei: „Noi care am alergat la adăpost, ca să apucăm speranţa pusă înainte” (Evrei 6:18 ). Cum tesalonicenii, scăpând de judecată, nu aveau decât un gând: să-L aştepte pe Domnul Isus, evreii nu aveau decât un ţel: să-L aştepte în sanctuarul în care mersese înaintea lor.

Vremurile nefaste pe care le traversăm ne deschid un câmp vast pentru osteneala dragostei, dar şi pentru răbdarea speranţei. Sentimentul judecăţilor lui Dumnezeu asupra lumii ne împing să nu dorim decât un lucru: ca Domnul să completeze, prin aceste calamităţi, numărul aleşilor Lui, pentru ca să poată sosi slipa venirii Lui. Nu aşteptăm deloc reinstaurarea păcii pe pământ, nici chiar, la sfârşitul atâtor jeliri şi dureri, un timp de odihnă durabilă în această lume. Nu, Domnul ne zice: „Eu vin curând” ( 3:11 ). Dacă trebuie, să îndurăm cu răbdare alte încercări, în speranţa apropiatei Lui întoarceri. Dar să nu uităm că dacă vrem să cunoaştem „răbdarea speranţei”, o găsim desăvârşită în Domnul nostru glorificat, la dreapta lui Dumnezeu. El aşteaptă cu răbdare: El zice Filadelfiei: „Ai păzit cuvântul răbdării Mele” ( 3:10 ). El aşteaptă ca Tatăl să dea un semn, cunoscut numai de El, care să-I permită lui Isus să se ridice de pe tronul Său şi să vină înaintea alor Săi pe nori. El nu are decât o dorinţă: să-Şi aibă Soţia lângă El. Iată nouăsprezece secole de când aşteaptă clipa în care se va putea „înveseli de ea cu un cântec de biruinţă”. El laudă Filadelfia (şi Dumnezeu vrea să ne laude şi pe noi) pentru că are aceeaşi speranţă, aceeaşi răbdare ca El, răbdare pe care a luat-o din Cuvântul Său. Preaiubiţilor, dorim noi venirea Lui, în acelaşi fel în care doreşte El să ne aibă cu Sine pentru totdeauna?

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *