Carnea jertfită idolilor; valoarea adevăratei cunoştinţe creştine
După aceasta, apostolul răspunde la întrebarea cu privire la carnea jertfită idolilor, care oferă ocazia câtorva cuvinte asupra valorii cunoştinţei. Simplu, ca şi cunoştinţă, ea nu valorează nimic. Dacă privim la ea ca la cunoştinţa pe care noi o posedăm, nu face altceva decât să ne îngâmfe; este ceva în mine, este cunoştinţa mea. Adevărata cunoştinţă creştină descoperă ceva în Dumnezeu. Prin intermediul a ceea ce este revelat, Dumnezeu, cunoscut mai bine, devine din ce în ce mai mare pentru suflet. Lucrul cunoscut este în El, nu o cunoştinţă aflată în mine prin care eu mă fac pe mine însumi mai mare. Cel care-L iubeşte pe Dumnezeu este cunoscut de El. În ce priveşte chestiunea în sine, dragostea era cea care decidea. De vreme ce se ridicase o astfel de întrebare, era evident că nu toate conştiinţele erau deplin luminate prin înţelegerea spirituală. Fără îndoială că un idol nu era nimic; nu există decât un singur Dumnezeu, Tatăl, şi un singur Domn, Isus Hristos. Dacă însă cel ce era tare stătea la masă într-un templu de idoli, altul care nu avea o lumină deplină ar fi fost încurajat să facă la fel, iar conştiinţa lui ar fi fost astfel necredincioasă şi întinată. În acest mod aş conduce către păcat pe fratele meu şi, atât cât depinde de mine, l-aş ruina pe cel pentru care a murit Hristos. Păcătuiesc împotriva lui Hristos făcând aşa. Astfel, dacă o mâncare îl face pe fratele meu să se împiedice, mă voi abţine cu totul de la ea mai degrabă decât să fie o cursă pentru el. Aici apostolul tratează chestiunea ca ivită între fraţi, din punctul de vedere al conştiinţei fiecăruia dintre ei, menţinând cu toată puterea adevărul că un idol nu era nimic altceva decât o bucată de lemn sau de piatră. Era important ca chestiunea să fie dezbătută şi stabilită pe acest temei. Prorocii făcuseră la fel în vechime când vorbiseră împotriva idolilor. Însă aceasta nu era tot ceea ce se putea spune. Mai era de explicat lucrarea lui Satan şi a duhurilor rele, şi el face acest lucru în continuare.
Poziţia supremă a lui Dumnezeu şi a Domnului nostru în contrast cu multitudinea de zei păgâni
Putem remarca în trecere expresia „Pentru noi este un singur Dumnezeu, Tatăl, şi un singur Domn, Isus Hristos“. Apostolul nu tratează aici chestiunea abstractă a divinităţii Domnului, ci legătura oamenilor cu ceea ce se află deasupra lor în anumite relaţii. Păgânii aveau mulţi dumnezei şi mulţi domni, fiinţe intermediare. Nu era aşa cu creştinii. Pentru ei este Tatăl care rămâne în absolutul divinităţii şi Hristos care, devenit Om, a luat locul, şi a intrat în relaţia, de Domn faţă de noi. Aici se discută despre poziţie şi nu despre natură. Avem acelaşi lucru în 1. Corinteni 12:2-6 , unde contrastul este cu multitudinea de duhuri pe care păgânii le cunoşteau şi cu numărul de dumnezei şi de domni. Totuşi, nu toţi erau, în fapt, eliberaţi de influenţa dumnezeilor falşi asupra imaginaţiei lor. Aceştia încă mai reprezentau ceva pentru ei. Ei aveau conştienţa idolului, iar dacă mâncau ceea ce îi fusese oferit, nu era pentru ei în mod simplu ceea ce Dumnezeu le oferise de mâncare. Ideea existenţei unei fiinţe reale şi puternice avea încă un loc în inima lor şi astfel conştiinţa le era întinată. Cei care aveau libertatea să mănânce nu erau prin aceasta mai buni în ochii lui Dumnezeu, iar prin faptul că mâncau puneau o piatră de poticnire în calea fratelui lor şi, atât cât privea fapta celor ce aveau lumină deplină, îl ruinau, întinându-i conştiinţa şi înstrăinându-l de Dumnezeu prin necredincioşie. Aşa ceva însemna a păcătui împotriva lui Hristos, care murise pentru acel suflet scump. Dacă Dumnezeu intervenea pentru a-l proteja de rezultatul acestei necredincioşii, aceasta în niciun caz nu micşora păcatul celui care îl condusese pe cel slab să acţioneze împotriva propriei conştiinţe. În esenţă, ceea ce ne separă de Dumnezeu ne ruinează în sfera privitoare la responsabilitatea noastră. Cel care are dragostea lui Hristos în inima lui ar prefera să nu mănânce niciodată carne, decât să facă ceea ce l-ar conduce pe un frate să fie necredincios şi să ducă astfel la ruină un suflet pe care Hristos l-a răscumpărat.