Chestiuni legate de căsătoria creştină
Apostolul continuă prin a răspunde la o întrebare în legătură cu subiectul pe care-l tratase: voia lui Dumnezeu cu privire la relaţia dintre bărbat şi femeie. Fac bine cei care rămân în afara acestei relaţii pentru a umbla cu Domnul potrivit Duhului, fără să cedeze cu nimic naturii lor. Dumnezeu instituise căsătoria – vai de cel care ar fi vorbit rău despre ea! Însă păcatul a intervenit şi tot ceea ce este de la natură, tot ceea ce ţine de creatură este compromis. Dumnezeu a introdus o putere cu totul deasupra şi în afara naturii – aceea a Duhului. A umbla potrivit cu acea putere este cel mai bun lucru; înseamnă să umbli în afara sferei în care păcatul acţionează. Aceste cazuri sunt însă rare; şi, pentru cei mai mulţi, efectul abţinerii de la ceea ce Dumnezeu a rânduit potrivit cu natura este căderea în păcatul desfrânării. În general deci, pentru acest motiv, orice bărbat trebuia să-şi aibă soţia lui, iar unitatea odată formată, el nu mai avea autoritate asupra lui însuşi. În ce priveşte trupul, soţul aparţine soţiei, iar soţia, soţului. Dacă, prin consimţământ reciproc, ei se separau pentru un timp pentru a se dedica rugăciunii şi exerciţiilor spirituale de inimă, legătura trebuia imediat reluată, pentru ca nu cumva inima, nestăpânindu-se pe ea însăşi, să dea ocazia lui Satan de a interveni şi a tulbura sufletul, distrugându-i încrederea în Dumnezeu şi în dragostea Lui – ca nu cumva el să ispitească prin îndoieli chinuitoare (din cauza nestăpânirii, nu prin nestăpânire) o inimă care ţintea prea sus, însă eşua în a atinge acea ţintă.
Această îngăduinţă (versetele 5 şi 6) precum şi recomandarea către creştini de a se căsători nu erau o poruncă de la Domnul, dată prin inspiraţie, ci rodul experienţei apostolului – o experienţă din care nu lipsea prezenţa Duhului Sfânt*. El dorea mai degrabă ca toţi să fie precum era el; însă fiecare avea, în această privinţă, darul lui de la Dumnezeu. Pentru cei necăsătoriţi şi pentru văduve este bine, spune el, să rămână aşa cum era el; însă, dacă nu-şi puteau subjuga natura, rămânând într-o puritate liniştită, era mai bine să se căsătorească. Căsătoria era preferabilă unei dorinţe nesubjugate. Însă, în ce privea căsătoria, nu mai era loc pentru sfatul experienţei, porunca Domnului fiind clară (versetul 10 şi următoarele). Femeia nu trebuia să se despartă de bărbat, nici bărbatul de femeie; iar dacă ei se despărţeau, legătura nu era ruptă; trebuiau să rămână necăsătoriţi sau să se împace.
* Remarcaţi aici că avem în mod oficial deosebite ceea ce raţionaliştii şcolii moderne au căutat să amestece: gândurile spirituale (ca om) şi inspiraţia. Apostolul îşi oferă gândurile şi judecata sa ca un om spiritual, mintea lui fiind animată şi călăuzită de către Duhul, şi le pune în contrast cu inspiraţia şi cu ceea ce Domnul spunea. Cât de minunat a purtat Domnul de grijă în Scriptură pentru toate lucrurile! Vedeţi versetul 25.
Instrucţiuni cu privire la partenerul necredincios
Exista însă un caz mai complicat, unde soţul era convertit, iar soţia neconvertită, sau invers. Potrivit cu legea, un om care se căsătorea cu o femeie dintre neamuri (care era în consecinţă profană şi necurată) se întina şi era nevoit să o alunge; iar copiii lor nu aveau niciun drept la privilegiile iudaice; erau respinşi ca necuraţi (a se vedea Ezra 10:3 ). Sub har însă era exact invers. Soţul convertit o sfinţea pe soţie şi viceversa, iar copiii lor erau socotiţi curaţi înaintea lui Dumnezeu; ei aveau parte la drepturile eclesiastice ale părintelui lor credincios. Acesta este sensul cuvântului „sfânt“, în legătură cu chestiunea rânduielii şi a relaţiei exterioare vizavi de Dumnezeu, chestiune adusă în discuţie din cauza obligaţiei, care exista sub lege, de a alunga soţia păgână şi pe copiii ei. Astfel credinciosul nu trebuia să-şi alunge soţia necredincioasă, nici soţia să-şi părăsească soţul necredincios. Dacă necredinciosul îl părăsea pe credincios definitiv, acesta din urmă (bărbat sau femeie) era liber – „să se despartă“. Fratele nu mai era legat să o considere pe cea care-l părăsise ca soţie a lui, nici sora pe bărbatul care o părăsise ca pe soţul ei. Însă ei erau chemaţi la pace, nu să caute această despărţire, căci cum putea şti credinciosul că n-ar fi fost posibil ca el să fie mijlocul pentru convertirea celui necredincios? Căci noi suntem sub har. Încolo, fiecare trebuia să umble aşa cum îi rânduise Dumnezeu (versetul 17).
Ocupaţia şi poziţia creştinului în această lume
În privinţa ocupaţiilor şi a poziţiilor în această lume, regula generală era ca fiecare să continue în starea în care fusese chemat; însă trebuia să fie „cu Dumnezeu“ – nefăcând nimic care să nu fie spre slava Lui. Dacă starea era în ea însăşi de o natură contrară voii Sale, era păcat; era clar că persoana respectivă nu putea rămâne în ea cu Dumnezeu. Însă regula generală era de a rămâne şi de a-L glorifica pe Dumnezeu în acea poziţie (versetele 18-24).
Părerea apostolului cu privire la cei necăsătoriţi
Apostolul a vorbit deci despre căsătorie, despre cei necăsătoriţi şi despre văduve; fusese întrebat, de asemenea, cu privire la cei care nu intraseră niciodată în relaţie cu o femeie (versetul 25 şi următoarele). În acest punct, el nu avea nicio poruncă de la Domnul. Îşi putea doar prezenta părerea ca unul care primise îndurare de la Domnul pentru a fi credincios. Era bine ca ei să rămână în acea stare, având în vedere ceea ce reprezentau lumea şi dificultăţile vieţii de creştin. Dacă cineva era legat de o soţie, nu trebuia să caute să fie dezlegat. Dacă era liber, ar fi fost bine să rămână aşa (versetul 27). Astfel, dacă se căsătoreau, făceau bine; dacă nu, făceau şi mai bine. Cel care nu cunoscuse o femeie nu păcătuia dacă se căsătorea, însă urma să aibă necazuri în carne în această viaţă (versetul 28). (Se va observa că aici nu se vorbeşte despre fiica unui creştin, ci despre starea personală a respectivului.) Dacă lua o hotărâre tare şi avea putere peste voinţa sa, aceasta era calea mai bună. La fel stăteau lucrurile cu o femeie; iar dacă apostolul spunea că, după părerea lui, aşa era mai bine, trebuia ţinut cont că el avea Duhul lui Dumnezeu. Experienţa lui – în cazul în care nu avea o poruncă – nu fusese câştigată fără Duhul, ci era aceea a unui om care putea spune (dacă avea cineva dreptul să o spună) că are Duhul lui Dumnezeu.
Slujind Domnului fără piedică
Oricum, timpul s-a scurtat; cei căsătoriţi trebuia să fie ca şi cum n-ar fi avut soţii; cei ce cumpărau, ca şi cum n-ar fi stăpânit; cei care se foloseau de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar fi folosit de ea. Apostolul îi dorea să fie fără griji şi fără vreun lucru care să-i poată distrage, pentru ca astfel să-I poată sluji Domnului. Dacă nici socotindu-se morţi faţă de fire nu puteau realiza această stare de slujire, nu câştigau nimic necăsătorindu-se, ci, mai degrabă, pierdeau. Dacă se căsătoreau, erau preocupaţi cu lucrurile de jos, pentru a plăcea soţiilor şi pentru a câştiga cele necesare creşterii copiilor. Se bucurau însă de o pace a minţii, în care firea nu-şi cerea drepturile cu o voinţă pe care eşuaseră în a o reduce la tăcere, iar sfinţenia în umblare şi în inimă era menţinută. Dacă, de cealaltă parte, voinţa firii era subjugată şi adusă la tăcere, ei Îi slujeau Domnului fără piedică, trăiau potrivit Duhului şi nu potrivit naturii, chiar în privinţa acelor lucruri pe care Dumnezeu le rânduise ca fiind bune în ce priveşte firea.
Îndrumări cu privire la robi; excepţii de la regula generală de a rămâne în starea în care cineva a fost găsit
În ce-l privea pe rob, el se putea mângâia cu faptul că era eliberatul Domnului; însă (având în vedere dificultatea de a împăca voinţa unui păgân, sau chiar a unui stăpân nespiritual, cu voia lui Dumnezeu), dacă se putea elibera, putea folosi ocazia.
O energie care este deasupra stării naturale
Două lucruri ne atrag atenţia aici. Primul, sfinţenia care străbate toate aceste instrucţiuni cu privire la ceea ce atinge atât de intim dorinţele cărnii. Lucrurile instituite de Dumnezeu, formate pentru om atunci când acesta era inocent, sunt menţinute în toată integritatea şi autoritatea lor, formând acum o redută împotriva păcatului, la care omul este incitat de către carnea sa. Duhul introduce o energie nouă deasupra naturii, care în niciun caz nu şubrezeşte autoritatea lucrului instituit de Dumnezeu. Dacă cineva poate trăi deasupra naturii, pentru a sluji Domnului în libertate, este un dar de la Dumnezeu – un har de care este bine ca el să profite. Al doilea principiu foarte important care decurge din acest capitol este următorul: apostolul face deosebirea clară între ceea ce avea prin inspiraţie şi experienţa lui spirituală personală – aceea pe care Duhul i-o oferea în legătură cu exerciţiile vieţii lui individuale – precum şi înţelepciunea sa spirituală, oricât de înaltă ar fi fost ea. Cu privire la unele chestiuni, el nu avea nicio poruncă de la Domnul. A oferit concluziile la care ajunsese cu ajutorul Duhului lui Dumnezeu, într-o viaţă de o credincioşie remarcabilă, ajutat, cum am spus, de Duhul pe care rar i se întâmpla să-L întristeze. Însă acestea nu constituiau porunci ale Domnului. În alte puncte, ceea ce apostolul nu oferea în această manieră trebuia privit ca poruncă a Domnului (comparaţi cu 1. Corinteni 14:37 ). Cu alte cuvinte, el afirmă inspiraţia scrierilor sale – ele trebuiau privite ca emanând de la Domnul Însuşi – deosebind această inspiraţie de propria lui competenţă spirituală; un principiu de cea mai mare importanţă.