Slujirea şi libertatea lui Pavel, slujitor al tuturor din pricina evangheliei
Apostolul era expus acuzaţiilor învăţătorilor falşi, care afirmau că el îşi făcea slujba de evanghelizare şi lucrările pentru anumite interese şi că lua din ceea ce aveau creştinii, folosindu-se de devotamentul lor. Prin urmare el vorbeşte despre slujba lui şi declară pe faţă că este un apostol, un martor ocular al slavei lui Hristos, fiindcă Îl văzuse pe Domnul. Oricum, chiar dacă nu era apostol pentru alţii, era fără îndoială pentru ei, corintenii, căci el fusese instrumentul pentru convertirea lor. Voia Domnului era ca cei care predică evanghelia să trăiască din evanghelie. El avea dreptul să ia cu el o soră ca soţie, aşa cum făceau Petru şi fraţii Domnului. Totuşi, nu se folosise de acest drept. Fiind obligat prin chemarea Domnului să predice evanghelia, era vai de el dacă n-o făcea (versetul 16). Slava lui era să facă acest lucru gratuit, pentru ca astfel să nu ofere nicio ocazie celor ce-l pândeau. Căci, fiind liber faţă de toţi, el se făcuse robul tuturor, ca să câştige pe cât mai mulţi. Observaţi că acest lucru se întâmpla în cadrul slujbei lui; nu era o potrivire cu această lume, pentru ca să scape astfel de prigoana crucii. El propovăduia această cruce cu toată limpezimea (1. Corinteni 2:2 ). Înţelesul pasajului este că Pavel, propovăduind crucea, se adapta la capacitatea religioasă şi la modurile de gândire ale unora sau altora, cu scopul de a crea acces adevărului în minţile lor; şi el făcea la fel şi cu corintenii. Era la mijloc puterea dragostei care se tăgăduieşte pe sine în toate lucrurile, pentru a sluji tuturor, şi nu egoismul care se menajează sub pretextul că-i câştigă pe alţii. El proceda aşa în orice privinţă de dragul evangheliei, dorind, aşa cum spunea, să fie părtaş la ea, căci el o personifică aici ca fiind lucrarea dragostei lui Dumnezeu în lume (versetul 23).
Alergarea apostolului, care era mai întâi creştin şi apoi predicator
Aşa trebuia să alerge ei; şi, ca să alerge aşa, era necesar să se lepede de ei înşişi. Aşa proceda apostolul. El nu alerga cu paşi nesiguri, ca unul care nu vede adevăratul sfârşit sau care nu-l urmăreşte cu seriozitate ca pe un lucru cunoscut. Ştia bine ce urmărea şi făcea acest lucru în mod real şi evident, potrivit cu natura lucrului respectiv. Oricine putea să vadă aceasta din umblarea lui. El nu mima, precum un om care loveşte în vânt - un curaj ieftin. Căutând ceea ce era sfânt şi glorios, Pavel cunoştea dificultăţile pe care le întâmpina în conflictul personal cu răul care căuta să-i împiedice biruinţa. Ca un luptător viguros, el îşi ţinea în stăpânire trupul, care i-ar fi putut pune piedici. Exista realitate în umblarea lui către cer şi nu îngăduia nimic care se opunea scopului său. A propovădui altora nu însemna totul. Putea să facă aceasta şi ar fi putut fi, în ce-l privea, trudă în zadar; putea pierde totul - să fie lepădat el însuşi în cele din urmă, dacă nu era creştin. El era creştin mai întâi de toate, apoi predicator, şi un bun predicator tocmai fiindcă era mai întâi creştin. Astfel (căci începutul capitolului 10 este în legătură cu sfârşitul capitolului 9), şi alţii puteau face mărturisire creştină, puteau lua parte la sacramente, să predice aşa cum predica şi Pavel, şi la urma urmelor să nu fie recunoscuţi de Dumnezeu. Acest avertisment este o mărturie despre starea în care, în parte cel puţin, Adunarea lui Dumnezeu se afla deja; un avertisment întotdeauna folositor, însă care presupune că cei care poartă numele de creştini şi care au parte la ritualurile bisericii (sacramente), nu mai inspiră acea încredere care i-ar fi recomandat fără dubii ca fiind adevărate oi ale lui Hristos. Pasajul face deosebire între a participa la ritualurile creştine şi a poseda mântuirea; o deosebire întotdeauna adevărată, dar care nu este necesar a fi făcută atunci când viaţa creştină străluceşte în aceia care au parte de privilegiile exterioare ale Adunării.