Condamnarea fără rezerve a răului; scopul disciplinei
Apostolul începe să trateze detaliile legate de purtare şi de disciplină; şi, mai întâi de toate, necurăţia carnală care înaintase în mijlocul lor până la ultimul grad de împietrire a conştiinţei. Cei care căutau să aibă influenţă ca învăţători în mijlocul lor le îngăduiseră să meargă înainte cu o astfel de stare de lucruri. Apostolul o condamnă fără nicio rezervă. Urmează disciplina; căci Hristos fusese jertfit ca Miel Pascal, iar ei trebuia să ţină sărbătoarea fără aluat, păzindu-se de aluatul cel vechi; aceasta, ca să poată fi în fapt ceea ce erau înaintea lui Dumnezeu - o plămădeală fără aluat. Cu privire la disciplină, lucrurile stăteau aşa: înainte ca ei să fi ştiut că era de datoria lor să-l excludă pe cel nelegiuit, şi că Dumnezeu le dăduse puterea şi impusese asupra lor obligaţia să facă aşa, un simţământ moral cu privire la rău, cel puţin, ar fi trebuit să-i determine să se smerească înaintea lui Dumnezeu şi să se roage ca El să-l ia din mijlocul lor pe omul cu pricina. Din contră, ei se îngâmfaseră şi nu făcuseră acest lucru. Însă acum apostolul îi învaţă ceea ce trebuia făcut şi impune lucrul respectiv cu toată autoritatea lui apostolică. El era în mijlocul lor în duh, dacă nu în trup, şi, cu puterea Domnului Isus Hristos, fiind adunaţi laolaltă, hotărăşte să-l dea pe un astfel de om pe mâna Satanei; însă ca frate, pentru nimicirea cărnii, pentru ca duhul lui să fie mântuit în ziua lui Hristos (versetele 3-5).
Împotrivirea lui Satan folosită pentru binecuvântarea sfinţilor; datoria adunării în ce priveşte disciplina
Aici este înfăţişată toată puterea adunării în starea ei normală, unită şi condusă prin energia apostolică. Sunt înfăţişate de asemenea mădularele ei; apoi apostolul, vas şi canal al puterii Duhului; şi puterea Domnului Isus Însuşi, Capul Trupului. Lumea este scena puterii lui Satan; Adunarea, eliberată de puterea lui, este locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul. Dacă vrăjmaşul reuşise să tragă spre sine prin carne pe un mădular al lui Hristos, astfel încât acesta să-L necinstească pe Domnul umblând după principiile cărnii aşa cum fac oamenii din lume, el este dat afară şi, prin puterea Duhului, aşa cum era ea exercitată în mijlocul lor de către apostol, este dat pe mâna vrăjmaşului, care, vrând-nevrând, este totuşi unealta scopurilor lui Dumnezeu (ca în cazul lui Iov), astfel încât carnea creştinului (care, din pricină că el n-a fost în stare s-o socotească moartă, l-a adus din punct de vedere moral sub puterea lui Satan) să fie în mod fizic distrusă şi frântă. Astfel el avea să fie eliberat de iluziile în care carnea îl ţinea captiv. Mintea lui avea să înveţe cum să facă deosebirea dintre bine şi rău şi să cunoască astfel ce înseamnă păcatul. Judecata lui Dumnezeu avea să fie realizată în sufletul lui şi n-avea să fie executată asupra lui în acea zi când urma să fie definitivă, spre condamnarea celor care se vor afla sub ea. Aceasta era o mare binecuvântare, măcar că forma ei era cumplită. Minunat exemplu despre cârmuirea lui Dumnezeu, care Se foloseşte de vrăjmăşia adversarului faţă de sfinţi ca de un instrument pentru binecuvântarea lor spirituală! Avem un astfel de caz pe deplin arătat în istoria lui Iov. Numai că aici avem în plus dovada că, în starea ei normală, puterea apostolică* fiind acolo, adunarea exercita ea însăşi această judecată, având discernământ prin Duhul şi autoritatea lui Hristos pentru a face acest lucru. Mai mult, oricare ar fi capacitatea spirituală a adunării de a purta această sabie a Domnului (căci aceasta înseamnă putere), datoria ei pozitivă şi normală este afirmată la sfârşitul capitolului.
* Apostolul (1. Timotei 1:20 ) exercită această putere singur cu privire la câţiva blasfemiatori. Este o chestiune de putere, nu doar o îndatorire, şi este important ca aceste două lucruri să fie deosebite cu claritate. Deşi apostolul a făcut acest act împreună cu adunarea, el spune: «Am judecat (eu) ca un astfel de om să fie dat pe mâna Satanei». În versetul 13 avem datoria clară a adunării, fără a se vorbi de o putere specială.
Adunarea văzută în mod colectiv ca o plămădeală fără aluat; consecinţa acestui lucru este să-i judece pe cei dinăuntru
Adunarea era o plămădeală fără aluat, privită prin Duhul ca adunare, nu prin prisma indivizilor care o compun. În felul acesta trebuie să o privim, căci doar în Duhul este ea aşa. Adunarea este văzută de Dumnezeu ca fiind înaintea Lui în natura cea nouă în Hristos. Aşa ar trebui să fie ea în practică prin puterea Duhului, în ciuda existenţei cărnii, pe care trebuie să o socotească moartă şi să nu admită în mersul ei nimic care să fie contrar cu această stare. Adunarea trebuia să fie o „plămădeală nouă“, şi nu era aşa dacă răul era îngăduit; în consecinţă, trebuia să se curăţească de aluatul cel vechi, fiindcă ea este lipsită de aluat în gândurile lui Dumnezeu. Aceasta este poziţia ei înaintea Lui. Şi aceasta fiindcă Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit pentru noi; de aceea trebuie să ţinem sărbătoarea cu azimile sincerităţii şi ale adevărului. Prin urmare, ei greşeau îngâmfându-se în timp ce acest rău era în mijlocul lor, oricât de mari ar fi fost darurile lor. Puţin aluat dospeşte toată plămădeala (versetul 6). Răul nu era ataşat doar acelui om care se făcuse personal vinovat de el. Adunarea nu era curată până când răul nu era dat afară (2. Corinteni 7:11 ). Ei nu se puteau disocia în legăturile de fiecare zi de toţi aceia care, în lume, umblau în stricăciune, căci în cazul acesta ar fi trebuit să iasă din lume. Însă, dacă cineva îşi zicea frate şi umbla în această stricăciune, cu un astfel de om ei nu trebuiau nici măcar să mănânce. Dumnezeu îi judecă pe cei de afară. Adunarea trebuie să-i judece pe cei dinăuntru şi să dea afară pe oricine ar fi „rău“.