Administratori în slujba Domnului
În ce-i privea pe apostol şi pe lucrători, ei trebuiau consideraţi administratori ai Domnului. Lui deci Îi încredinţa Pavel judecarea purtării sale. Nu-i păsa de judecata pe care omul şi-ar fi putut-o forma cu privire la el. Nu era conştient de nimic greşit, însă nu aceasta îl justifica. Cel ce-l judeca (cerceta) era Domnul. Şi, la urma urmelor, cine dăduse unui slujitor sau altuia ceea ce foloseau în slujbă?
Suferinţele lui Pavel şi ale însoţitorilor lui
Pavel se gândise bine ca, tratând acest subiect, să folosească nu acele nume pe care ei le întrebuinţau în diviziunile lor carnale [numele unor lideri locali din adunarea din Corint], ci mai degrabă numele lui şi al lui Apolo, pentru ca nimeni să nu pretindă că voia să-i înlăture pe alţii pentru a se impune el; cum stăteau însă în realitate lucrurile? Ei îl dispreţuiseră pe apostol. Da, spune el, noi suntem puşi în ruşine, dispreţuiţi, persecutaţi, chinuiţi; vouă vă merge bine, ca unor împăraţi - un reproş potrivit cu pretenţiile şi cu obiecţiile lor - un reproş care le pătrundea până în adâncul sufletului, dacă ar mai fi avut vreun pic de sensibilitate. Pavel şi însoţitorii lui ajunseseră precum gunoiul lumii de dragul lui Hristos, în timp ce corintenii se lăfăiau în lux şi în nepăsare. Aceasta era situaţia lui chiar şi acum, când le scria. „Şi chiar aş fi vrut“, spune el, „ca voi să împărăţiţi (adică ziua lui Hristos să fi venit deja), ca şi noi să împărăţim împreună cu voi“. Apostolul îşi simţea din plin suferinţele, deşi le îndura cu bucurie. Ei, apostolii, erau înfăţişaţi ca din partea lui Dumnezeu în ultimul mare spectacol al cărui amfiteatru era lumea; şi erau, ca martori ai Lui, supuşi furiei unei lumi brutale. Răbdarea şi blândeţea erau singurele lor arme.
Lucrarea Duhului Sfânt în adunare pentru a-i uni pe toţi cei credincioşi prin legături de afecţiune
Totuşi el nu le spunea aceste lucruri ca să-i facă de ruşine, ci îi atenţiona ca pe nişte copii preaiubiţi; căci erau copiii lui. Chiar dacă ar fi avut zece mii de pedagogi, el era cel care îi născuse prin evanghelie. Prin urmare, ei trebuiau să calce pe urmele lui. În toate acestea se vede o lucrare adâncă a afecţiunii unei inimi nobile, rănite cum nu se poate mai mult, însă a cărei rană dădea la iveală o afecţiune care se ridica deasupra durerii ei. Acesta este lucrul care distinge cu atâta claritate lucrarea Duhului în Noul Testament, după cum vedem în Hristos Însuşi. Duhul a coborât în sânul Adunării şi ia parte la încercările şi la greutăţile ei. El umple sufletul aceluia căruia îi pasă de Adunare*, făcându-l să simtă ceea ce se întâmplă - şi să simtă acest lucru potrivit cu Dumnezeu, însă cu o inimă omenească reală. Cine poate face pe cineva să simtă astfel pentru străini, decât Duhul lui Dumnezeu? Cine poate intra în aceste lucruri cu toată perfecţiunea înţelepciunii lui Dumnezeu, ca să poată acţiona asupra inimii, să elibereze conştiinţa, să modeleze înţelegerea şi să o elibereze, dacă nu Duhul lui Dumnezeu? Totuşi, legătura individuală a apostolului în lucrarea sa cu credincioşii din Corint avea să fie formată şi întărită. Aceasta era esenţa lucrării Duhului Sfânt în adunare: să realizeze această unitate. Vedem partea omenească: altfel nu s-ar fi putut vorbi de Pavel şi de iubiţii lui fraţi. Vedem de asemenea partea divină: pe Duhul Sfânt, pe care cei din urmă Îl întristaseră, fără îndoială, şi care lucra în Pavel cu înţelepciune divină pentru a-i călăuzi pe drumul drept cu toată afecţiunea de părinte al lor în Hristos. Timotei, fiul lui în credinţă, apropiat de inima lui Pavel, era însufleţit de aceleaşi simţăminte şi avea să participe la rezolvarea problemelor. Pavel îl trimisese; el însuşi avea să vină în curând acolo. Unii spuseseră: „Nu, nu va veni“, şi prinseseră ocazia să se mărească pe ei înşişi în absenţa lui; însă apostolul avea să vină şi să pună toate pretenţiile la încercare; căci împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvinte, ci în putere. Doreau ei ca el să vină cu nuiaua, sau cu dragoste? (versetele 17-21).
* „Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre“ (Romani 8:26 ).
Aici se termină această parte a epistolei. Admirabil exemplu de delicateţe şi de autoritate! - o autoritate cu totul sigură pe ea din partea lui Dumnezeu, pentru a putea acţiona cu o delicateţe perfectă faţă de cei care îi erau cu totul dragi, cu nădejdea că nu va fi forţată să se exercite în vreun alt fel. Cele mai puternice adevăruri sunt înfăţişate într-o astfel de manieră de a acţiona.