Adunarea văzută ca fiind zidirea lui Dumnezeu; temelia ei sigură
Ei nu erau oameni naturali (nenăscuţi din nou); erau însă carnali, nu spirituali, aşa încât apostolul era nevoit să-i hrănească cu lapte şi nu cu carne, potrivită doar pentru cei maturi. Lucrul cu care ei îşi hrăneau mândria era o dovadă în acest sens - anume divizarea lor în şcoli de doctrină. Pavel, fără îndoială, semănase; Apolo udase. Aceasta era bine, însă numai Dumnezeu putea face să crească. Mai mult, apostolul pusese temelia acestei clădiri a lui Dumnezeu, care era adunarea din Corint. Alţii lucraseră de atunci - duseseră mai departe lucrarea de zidire a sufletelor. Fiecare trebuia să ia seama. Nu exista decât o singură temelie şi ea era pusă. Însă pe ea unii ar fi putut să zidească fie lucruri preţioase, fie lucruri fără valoare, formând astfel sufletele prin unele sau prin celelalte - poate chiar introducând printre sfinţi suflete câştigate prin astfel de doctrine deşarte. Lucrarea avea să fie dată pe faţă, mai devreme sau mai târziu, într-o anume zi. Dacă lucraseră pentru Dumnezeu cu materiale preţioase, lucrarea avea să rămână; dacă nu, avea să fie arsă. Efectul, rodul lucrării, avea să fie distrus; omul care lucrase era mântuit, fiindcă zidise pe temelie - avea credinţa adevărată în Hristos. Totuşi, la scaunul de judecată, impactul cauzat de înlăturarea a tot ceea ce el considerase veritabil* putea avea ca efect, în ce-l privea pe omul respectiv, zdruncinarea conştienţei legăturii sale cu temelia, precum şi a încrederii în ea, conştienţă şi încredere pe care le avusese atunci când era aici, pe pământ: el avea să fie mântuit ca prin foc. Cel care a lucrat potrivit lui Dumnezeu va primi rodul muncii sale. Dacă cineva corupea templul lui Dumnezeu - adică introducea lucruri care distrugeau adevărurile fundamentale - avea el însuşi să fie distrus.
* Remarcaţi aici învăţătura cu totul importantă despre Adunare privită ca şi clădire a lui Dumnezeu. În Matei 16 avem zidirea lui Hristos, iar puterea lui Satan nu o poate birui. Această zidire va continua până va fi încheiată la sfârşit. Prin urmare, în 1. Petru 2 şi în Efeseni 2 nu se vorbeşte despre niciun lucrător, ci pietrele sunt aduse, iar clădirea creşte. Este lucrarea lui Hristos Însuşi; El zideşte, iar clădirea nu este încă încheiată. În Epistola către Corinteni avem clădirea lui Dumnezeu, însă există şi cei care zidesc, astfel încât este introdusă responsabilitatea omului. Este vorba de un arhitect înţelept, de cei care zidesc într-un fel potrivit, şi de cei ce zidesc cu lemn, fân, trestie - ba chiar de cei care corup. În Efeseni 2 avem de asemenea o clădire care se zideşte acum, însă aceasta este prezentată în mod abstract. Aici, în Corinteni, responsabilitatea celor care zidesc este afirmată în mod oficial. Confuzia dintre clădirea pe care o zideşte Hristos (neterminată încă) şi clădirea zidită de om, aplicarea promisiunii făcute celei dintâi la cea de-a doua care se sprijină pe responsabilitatea omului (şi care este clădirea vizibilă pe pământ), reprezintă una dintre marile surse de erori ale catolicismului. Nimic nu poate birui lucrarea lui Hristos. Omul însă poate zidi cu lemn, fân şi trestie, lucrarea lui fiind în cele din urmă distrusă.
Lucrătorii şi lucrarea lor
Prin urmare, subiectul este pe de o parte activitatea de slujire, efectuată prin intermediul anumitor doctrine, fie bune, fie fără valoare, fie distrugătoare ale adevărului, iar pe de altă parte, roadele pe care această activitate le produce. Sunt deci trei cazuri: lucrarea bună, la fel şi lucrătorul; lucrarea zadarnică, însă lucrătorul mântuit; apoi lucrarea celui ce corupe templul lui Dumnezeu - caz în care lucrătorul este nimicit.
Adevărata înţelepciune
În final, apostolul spune că, dacă cineva dorea să fie înţelept în lumea aceasta, trebuia să devină nebun pentru a fi înţelept. Dumnezeu socotea înţelepciunea celor înţelepţi ca nebunie şi avea să-i prindă în chiar vicleniile lor. Astfel sfinţii, afirmând că aparţin unuia sau altuia dintre aceşti învăţători, se situau sub standardul privilegiilor lor creştine. Toate lucrurile erau ale lor, de vreme ce erau copii ai lui Dumnezeu. „Toate sunt ale voastre“ - Pavel, Apolo, toate lucrurile - „şi voi, ai lui Hristos, iar Hristos, al lui Dumnezeu“ (versetul 23).