Tăgăduirea învierii morţilor
Existau însă şi alte lucruri rele care găsiseră mijloace să se infiltreze în mijlocul darurilor strălucitoare care erau exercitate în sânul adunării din Corint. Învierea morţilor era tăgăduită. Satan este foarte şiret în lucrările lui. Aparent era vorba doar de trup; totuşi, întreaga evanghelie era în pericol, căci, dacă morţii nu înviau, nici Hristos nu înviase. Şi dacă Hristos nu a înviat, păcatele celor credincioşi nu erau înlăturate, iar evanghelia nu era adevărată. Prin urmare, apostolul păstrează această chestiune pentru sfârşitul epistolei şi se ocupă de ea pe larg.
Mântuirea depinde în mod direct de înviere; mărturia completă cu privire la adevărul învierii
În primul rând, el le reaminteşte de ceea ce propovăduise printre ei ca evanghelie, anume că Hristos a murit pentru păcatele noastre conform Scripturilor şi că a înviat conform aceloraşi Scripturi. Acesta era deci mijlocul prin care ei erau mântuiţi, dacă stăruiau în el, afară doar dacă crezuseră în zadar. Iată cel puţin o bază foarte solidă pentru argumentul său: mântuirea lor (afară doar dacă tot ceea ce ei crezuseră era doar o istorisire închipuită şi nefolositoare) depindea de actul învierii şi era legată de el. Dar, dacă morţii nu înviau, nici Hristos n-a înviat, căci El murise. Apostolul începe deci prin a confirma acest act prin cele mai complete şi mai pozitive mărturii, incluzând-o pe a lui însuşi, de vreme ce şi el Îl văzuse pe Domnul. Cinci sute de persoane Îl văzuseră deodată, dintre care cea mai mare parte erau încă în viaţă pentru a mărturisi despre aceasta.
Hristos a înviat; fără acest adevăr, propovăduirea şi credinţa creştină ar fi zadarnice
Observaţi, în trecere, că apostolul nu poate vorbi despre niciun subiect fără ca un efect moral să fie produs în inima sa, fiindcă el tratează orice subiect în strânsă legătură cu Dumnezeu. Astfel, în versetele 8-10, el reaminteşte starea de lucruri cu privire la el şi la ceilalţi apostoli, precum şi ceea ce harul lucrase; apoi, cu inima despovărată, se întoarce la subiect. Mărturia fiecărui martor divin era aceeaşi. Totul declara că Hristos înviase; orice lucru depindea de aceasta. Acesta reprezenta punctul de început al apostolului. Dacă, spune el, ceea ce se propovăduieşte printre voi este că Hristos a fost înviat dintre cei morţi, cum se întâmplă că unii dintre voi spun că nu există o înviere a morţilor? Dacă nu există înviere, nici Hristos n-a înviat; dacă El nu a înviat, atunci propovăduirea martorilor Săi este zadarnică, şi la fel şi credinţa creştinilor. Şi nu numai atât, ci aceşti martori sunt chiar dovediţi a fi mincinoşi, căci ei declaraseră, cu privire la Dumnezeu, că El Îl înviase pe Hristos dintre cei morţi. Însă Dumnezeu nu-L înviase, dacă morţii nu învie. Şi în cazul acesta credinţa lor era zadarnică; ei erau încă în păcatele lor; iar cei ce adormiseră deja în Hristos pieriseră. Dacă doar pentru viaţa aceasta cel credincios îşi pune nădejdea în Hristos, este cel mai nenorocit dintre toţi oamenii, căci în această lume nu are parte de altceva decât de suferinţă. Însă lucrurile nu stau aşa, deoarece Hristos a înviat.
Hristos înviat dintre cei morţi
Ceea ce avem aici însă nu reprezintă doar învăţătura generală că morţii înviază. Hristos, înviind, S-a ridicat dintre cei morţi. Este vorba deci de favoarea şi de puterea lui Dumnezeu care au intervenit* pentru a-L aduce înapoi dintre cei morţi pe Cel care, în harul Său, a coborât în moarte pentru a împlini şi a manifesta eliberarea omului, în Hristos, de puterea lui Satan şi a morţii; şi pentru a pune o pecete publică pe lucrarea de răscumpărare şi a expune deschis biruinţa, în persoana Omului, peste toată puterea vrăjmaşului. Astfel Hristos a înviat dintre toţi ceilalţi morţi (căci moartea nu-L putea ţine) şi a stabilit principiul slăvit al acestei eliberări divine şi complete, iar El a devenit întâiul rod al celor adormiţi, care, având viaţa Sa, aşteaptă exercitarea puterii Sale, care îi va învia în virtutea Duhului care locuieşte în ei.
* Hristos a putut spune: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica la loc“, fiindcă Cel care locuia în templu era Dumnezeu. Este spus, de asemenea, că a fost înviat de către Duhul şi, în acelaşi timp, prin slava Tatălui. Aici însă El este văzut ca om care a trecut prin moarte, iar Dumnezeu intervine pentru ca El să nu rămână în ea, deoarece aici scopul este nu de a înfăţişa slava Persoanei Domnului, ci de a dovedi învierea noastră, de vreme ce El, ca om mort, a fost înviat. Prin om a venit moartea; tot prin Om, învierea. În timp ce demonstrează că El este Domnul din cer, apostolul întotdeauna vorbeşte aici de Omul Hristos.
Caracterul distinct al învierii şi locul special al lui Hristos; Hristos şi poporul Său sunt identificaţi în mod inseparabil
Acest lucru în mod evident oferă învierii un caracter cu totul aparte. Nu numai că morţii învie, dar Dumnezeu, prin puterea Sa, aduce la viaţă dintre cei morţi pe anumiţi oameni, în virtutea favorii pe care o arată faţă de ei şi în legătură cu viaţa şi Duhul care sunt în ei. Hristos ocupă un loc cu totul deosebit. Viaţa era în El şi El este viaţa noastră. El a câştigat această biruinţă de care noi beneficiem. El este de drept cel dintâi rod. Acest loc se cuvine slavei Sale. Dacă El n-ar fi câştigat biruinţa, noi am fi rămas pentru totdeauna în temniţă. El Însuşi avea putere să-Şi ia viaţa înapoi, însă marele principiu rămâne acelaşi; nu numai că este o înviere a morţilor, ci cei care au viaţă potrivit cu Dumnezeu sunt înviaţi ca obiecte ale favorii Lui, prin exercitarea acelei puteri a Lui care doreşte să-i aibă pentru Sine şi cu Sine: Hristos, rodul dintâi; cei ce sunt ai lui Hristos sunt înviaţi la venirea Lui. Noi suntem asociaţi cu Hristos în înviere. Înviem ca şi El, nu numai din moarte, ci dintre cei morţi. Remarcaţi aici, de asemenea, cum Hristos şi cei ai Lui sunt inseparabil identificaţi. Dacă ei nu învie, nici El nu a înviat. El a fost la fel de real mort aşa cum noi am putea fi; a luat în har locul nostru în moarte, a fost om aşa cum noi suntem oameni (cu excepţia păcatului) într-un mod atât de real încât, dacă se neagă acest rezultat pentru noi, se neagă faptul în sine şi cu privire la El; iar scopul şi temelia credinţei însăşi se năruiesc. Această identificare a lui Hristos cu oamenii, aşa încât să ofere posibilitatea de a trage o concluzie cu privire la El din ceea ce este privitor la noi, este plină de putere şi de binecuvântare. Dacă morţii nu învie, El nu a înviat; Hristos a fost mort la fel de real cum noi am putea fi.
Cel care a devenit Om a biruit moartea şi pe cel care are puterea morţii
Era nevoie ca acest lucru să fie făcut prin om. Fără îndoială că puterea lui Dumnezeu îi poate chema pe oameni înapoi din mormânt. El va face aşa, acţionând în Persoana Fiului Său, Căruia Îi este încredinţată toată judecata. Însă aceea nu va fi o biruinţă câştigată în natura omenească asupra morţii care ţinea pe oameni captivi. Aceasta din urmă este ceea ce Hristos a făcut prin moartea şi învierea Sa. El a acceptat de bunăvoie să fie dat morţii pentru noi, astfel încât (ca Om) să câştige pentru noi biruinţa asupra morţii şi asupra celui care avea puterea morţii. Prin om a venit moartea; prin Om şi învierea. Glorioasă biruinţă! Un triumf total! Am fost scoşi din starea unde păcatul şi consecinţele lui ne afectau pe deplin. Răul nu poate intra în locul unde am fost aduşi. Am trecut graniţa pentru totdeauna. Păcatul, puterea vrăjmaşului, rămâne în afara acestei noi creaţii, care este rodul puterii lui Dumnezeu după ce răul intervenise, creaţie pe care responsabilitatea omului n-o poate afecta. Dumnezeu este Acela care o susţine în directă legătură cu El Însuşi; ea depinde de El.
Adam şi Hristos: capi a două familii distincte
Sunt două principii importante stabilite aici: prin om, moarte; prin Om, învierea morţilor. Adam şi Hristos sunt priviţi ca şi capi a două familii. În Adam toţi mor; în Hristos toţi vor fi făcuţi vii. Avem aici însă o detaliere cu totul importantă în legătură cu poziţia lui Hristos în planurile lui Dumnezeu. O parte a acestui adevăr este reprezentată de dependenţa familiei, ca s-o numim aşa, faţă de capul ei. Adam a adus moartea în rândul descendenţilor lui – a acelora care sunt în relaţie cu el. Acesta este principiul care caracterizează istoria primului Adam. Hristos, în care este viaţa, aduce această viaţă în mijlocul celor care sunt ai Lui – le-o comunică. Acest principiu Îl caracterizează pe ultimul Adam şi pe cei care sunt ai Lui, în El. Însă viaţa este viaţă în puterea învierii, înviere fără de care viaţa n-ar fi putut să le fie comunicată în acest caracter. Bobul de grâu ar fi fost perfect în sine însuşi, însă ar fi rămas singur. Dar El a murit pentru păcatele lor şi acum le dăruieşte viaţa, toate păcatele lor fiind iertate.
Ordinea lui Dumnezeu în înviere; cele trei etape ale ei
Există însă în înviere o ordine potrivită cu înţelepciunea lui Dumnezeu pentru împlinirea planurilor Sale: Hristos, cel dintâi rod; apoi cei care sunt ai lui Hristos, la venirea Lui. Cei care sunt în Hristos sunt aduşi la viaţă potrivit cu puterea vieţii care este în Hristos; aceasta este învierea vieţii. Însă ea nu constituie întreaga întindere a învierii dobândite de Hristos, care a câştigat biruinţa asupra morţii potrivit cu Duhul sfinţeniei. Tatăl I-a dat putere peste orice făptură, ca El să dea viaţă veşnică tuturor celor pe care Tatăl I i-a dat Lui. Aceştia sunt cei despre care apostolul vorbeşte în mod particular, deoarece subiectul lui este învierea creştinilor; iar apostolului, de fapt Duhului Însuşi, îi place să vorbească despre subiectul puterii vieţii veşnice în Hristos. Totuşi, el nu poate omite în întregime cealaltă parte a adevărului. Învierea morţilor, ne spune el, a venit prin om. Însă el nu vorbeşte aici de comunicarea vieţii în Hristos. În legătură cu această parte din urmă (mai apropiată de subiectul său), el nu atinge subiectul învierii celor nelegiuiţi; însă, după venirea lui Hristos, el introduce sfârşitul, atunci când Acesta Îi va preda împărăţia Tatălui. Odată cu împărăţia este introdusă puterea lui Hristos, exercitată peste toate lucrurile – un gând în întregime diferit de comunicarea vieţii către cei ai Lui.
Prin urmare, există trei paşi în aceste evenimente: primul, învierea lui Hristos; apoi, învierea celor care sunt ai Lui, la venirea Sa; după aceea, sfârşitul, când El va ceda împărăţia în mâinile Tatălui. Primul şi al doilea pas reprezintă împlinirea în înviere a puterii vieţii, în Hristos şi în cei ai Lui. Când va veni, Îşi va lua împărăţia; Îşi va lua puterea Sa cea mare şi va acţiona ca Împărat. De la venirea Lui şi până la sfârşit avem desfăşurarea puterii Sale, pentru a-Şi supune toate lucrurile, timp în care toate puterile şi toate autorităţile vor fi desfiinţate. Căci El trebuie să împărăţească până când toţi vrăjmaşii Lui sunt puşi sub picioarele Sale; ultimul vrăjmaş supus va fi moartea. Aici deci, doar ca efect al puterii Sale, şi nu în legătură cu comunicarea vieţii, găsim învierea celor care nu sunt ai Lui; căci învierea lor este de fapt distrugerea morţii. Despre ei nu se vorbeşte explicit aici; trebuie doar menţionat că moartea, aşa cum vedem, nu mai are stăpânire asupra lor. Hristos are dreptul şi puterea, în virtutea învierii Sale şi a proslăvirii Sale de către Tatăl, să distrugă stăpânirea morţii asupra lor şi să-i învie. Aceasta va fi învierea judecăţii. Efectul ei este prezentat în altă parte.
Fiul Însuşi Se va supune ca Om, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toate
După ce-Şi va pune toţi vrăjmaşii sub picioare şi va înapoia împărăţia Tatălui Său (căci ea nu este niciodată luată de la El, nici dată altuia, aşa cum se întâmplă cu împărăţiile omeneşti), atunci Fiul Însuşi Se va supune Celui care I-a pus toate lucrurile sub picioare, astfel ca Dumnezeu să fie totul în toate. Cititorul trebuie să observe că aici este vorba de planurile lui Dumnezeu cu privire la cârmuirea tuturor lucrurilor, nu de natura Lui; şi, mai mult decât atât, aceste lucruri sunt spuse despre Fiul ca Om. Aceasta nu este o explicaţie arbitrară; pasajul este din Psalmul 8 , al cărui subiect îl constituie înălţarea Omului în poziţia de cap al tuturor lucrurilor, Dumnezeu punându-I toate lucrurile sub picioare. Nimic, spune apostolul, nu face excepţie de la aceasta (Evrei 2:8 ), în afară, aşa cum adaugă el aici, de Cel care I-a pus toate lucrurile sub picioare. Atunci când Omul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Şi-a supus toate lucrurile, El dă înapoi lui Dumnezeu puterea universală care I-a fost încredinţată, iar împărăţia mediatoare, pe care a avut-o ca Om, încetează. El este din nou supus, aşa cum a fost pe pământ. Nu încetează să fie una cu Tatăl, la fel cum a fost şi în timp ce a trăit în umilinţă pe pământ, deşi a putut spune în acele momente: „Înainte să fi fost Avraam, Eu sunt“. Însă cârmuirea mediatoare a Omului va dispărea – ea va fi absorbită în supremaţia lui Dumnezeu, faţă de care nu mai există nicio împotrivire la momentul respectiv. Hristos Îşi va lua locul veşnic, ca Om, Capul întregii familii răscumpărate, fiind în acelaşi timp Dumnezeu binecuvântat în veci, una cu Tatăl. În Psalmul 2 , Îl vedem pe Fiul lui Dumnezeu, ca născut în lume, Împărat în Sion, lepădat atunci când S-a prezentat pe pământ; în Psalmul 8 avem rezultatul lepădării Sale, înălţat ca Fiu al Omului peste tot ceea ce mâna lui Dumnezeu a făcut. Apoi Îl găsim aici cedând această autoritate primită şi reluându-Şi poziţia normală de umanitate, anume aceea de supunere faţă de Cel care I-a pus toate lucrurile sub picioare; însă, de-a lungul tuturor acestor lucruri, El niciodată nu-Şi schimbă natura divină, nici pe cea umană – afară doar de schimbarea stării umile în cea glorioasă. Însă Dumnezeu va fi atunci totul în toţi, iar cârmuirea specială a omului manifestată în Persoana lui Isus – o cârmuire cu care Adunarea este asociată (a se vedea Efeseni 1:20-23 , care reprezintă un citat din acelaşi psalm) – este contopită în supremaţia imuabilă a lui Dumnezeu, relaţia finală şi normală a Lui cu creatura Sa. Vom vedea că Mielul este omis în ceea ce se spune în Apocalipsa 21:1-8 , care vorbeşte despre aceeaşi perioadă.
Învierea prin Omul Hristos Isus; descoperirea făcută lui Pavel cu privire la căile lui Dumnezeu în înviere
Astfel găsim în acest pasaj învierea prin Om – moartea fiind intrată deja tot prin om; găsim de asemenea relaţia sfinţilor cu Isus, sursa şi puterea vieţii, consecinţa fiind învierea Sa, şi a lor la venirea Lui; vedem şi puterea peste toate lucrurile încredinţată lui Hristos, Omul înviat; apoi împărăţia înapoiată lui Dumnezeu şi Tatăl, cortul lui Dumnezeu cu oamenii, şi omul Hristos, ultimul Adam, pentru veşnicie Om, supus Celui suprem – acesta din urmă fiind un adevăr de o infinită valoare pentru noi (învierea celor nelegiuiţi, deşi presupusă în învierea adusă prin Hristos, neconstituind totuşi subiectul direct al capitolului). Cititorul trebuie să remarce acum că acest pasaj reprezintă o revelaţie, în care Duhul lui Dumnezeu, după ce a focalizat gândurile apostolului asupra lui Isus şi a învierii, brusc întrerupe linia argumentului acestuia, vestind – cu acel impuls pe care gândul lui Hristos întotdeauna l-a dat minţii şi inimii apostolului – toate căile lui Dumnezeu în Hristos cu privire la înviere, cu referire la legătura cu El în această înviere a acelora care sunt ai Lui, şi la cârmuirea şi stăpânirea care-I aparţin ca fiind înviat, precum şi la natura eternă a relaţiei Sale, ca Om, cu Dumnezeu. După ce a comunicat aceste gânduri ale lui Dumnezeu, care i-au fost revelate, el îşi reia firul argumentului în versetul 29. Această parte se încheie cu versetul 34, după care tratează întrebarea pe care ei o vedeau ca o dificultate: în ce fel vor fi înviaţi morţii?
Botezul pentru cei morţi
Luând ca o paranteză versetele 20-28 (care conţin o revelaţie atât de importantă într-un pasaj ce este complet în sine însuşi), versetele 29-34 devin mult mai uşor de înţeles, iar câteva expresii, care au dat mult de furcă comentatorilor, capătă o semnificaţie pertinentă. Apostolul spusese, în versetul 16, „dacă morţii nu înviază“, iar apoi afirmase că, dacă aşa stăteau lucrurile, cei care adormiseră în Isus pieriseră, iar cei care trăiau încă erau în cazul acesta cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii. În versetul 29 el se întoarce la acest punct şi vorbeşte despre cei care sunt botezaţi pentru cei morţi, în legătură cu afirmaţia că, dacă n-ar exista înviere, cei ce adormiseră în Hristos ar fi pierit, „dacă“, spune el, repetând cu mai mare putere expresia din versetul 16, „morţii nu înviază“; şi apoi arată cât de complet implicat este el însuşi în cel de-al doilea caz despre care vorbise: „suntem mai nenorociţi decât toţi oamenii“, căci el era permanent în pericolul de a pieri, fiind în orice moment în primejdie, ca într-o luptă cu fiare sălbatice, dat morţii în fiecare zi. Prin urmare, a fi botezat pentru cei morţi înseamnă să devii creştin cu privirea fixată asupra acelora care au adormit în Hristos, în mod deosebit asupra acelora omorâţi pentru El, luându-ţi partea cu cei morţi, ba mai mult, cu Hristos mort; este chiar semnificaţia botezului (Romani 6 ). Ce nebunie ar fi o astfel de atitudine, dacă morţii nu înviază! Subiectul este privit în acelaşi fel ca în 1. Tesaloniceni 4 (unde, spre deosebire de 1. Corinteni 15 , se face referire atât la creştinii care au adormit în Domnul, cât şi la cei aflaţi în viaţă). Cuvântul tradus cu „pentru (cei morţi)“ este folosit în această epistolă cu semnificaţia de „în vederea“, „cu referire la“.
Învierea demonstrează că moartea nu atinge sufletul, deşi ea desface legătura intimă dintre el şi trup
Am văzut că versetele 20-28 formează o paranteză. Prin urmare, versetul 29 este în legătură cu versetul 18. Versetele 30-32 sunt în legătură cu versetul 19. Explicaţia istorică a acestor versete din urmă se găseşte în cea de-a doua epistolă (a se vedea 2. Corinteni 1:8,9 ; 4:8-12 ). Nu cred că versetul 32 trebuie luat literal. Cuvântul tradus cu „m-am luptat cu fiarele“ este de obicei folosit într-un sens figurat, anume a fi în conflict cu vrăjmaşi aprigi şi neîmpăcaţi. Ca urmare a violenţei efesenilor, el aproape că-şi pierduse viaţa şi chiar pierduse nădejdea de a o mai salva; Dumnezeu însă îl izbăvise. Dar la ce bun toate aceste suferinţe, dacă morţii nu înviază? Şi observaţi aici că, deşi învierea dovedeşte că moartea nu atinge sufletul (comparaţi cu Luca 20:38 ), totuşi apostolul nu se gândeşte la nemurire* separat de înviere. Dumnezeu are de-a face cu omul în totalitatea lui, iar omul este compus din trup şi suflet. Omul va da socoteală la judecată de lucrurile făcute în trup şi va face aceasta atunci când va fi înviat dintre cei morţi. Unitatea intimă dintre aceste două părţi ale fiinţei umane, vădit distincte, formează izvorul vieţii, sediul responsabilităţii, mijlocul cârmuirii lui Dumnezeu cu privire la creaturile Sale şi sfera în care lucrările Sale sunt desfăşurate. Moartea dizolvă această unitate; şi, deşi sufletul supravieţuieşte, fiind fericit sau în chinuri, existenţa omului complet este întreruptă, judecata lui Dumnezeu nu este încă aplicată, iar credinciosul nu este încă îmbrăcat cu slavă. Astfel, a tăgădui învierea însemna a nega adevărata relaţie a lui Dumnezeu cu omul şi a face ca moartea să reprezinte sfârşitul omului, distrugându-l pe acesta din urmă aşa cum îl vede Dumnezeu şi făcându-l să piară întocmai ca un animal. Comparaţi argumentul Domnului în acel pasaj din Luca 20 din care deja am citat un verset.
* Remarcaţi că expresia „muritor“ în Noul Testament nu este niciodată aplicată la altceva decât la trup, şi aceasta într-un mod exclusiv şi accentuat, „acest trup muritor“ şi alte expresii de acest gen. Existenţa separată a sufletului, care nu moare odată cu trupul, este arătată cu suficientă claritate în Scriptură, şi nu numai pentru creştin (pentru care este evidentă, căci noi suntem cu Hristos), ci pentru toţi, ca în Luca 20:38 ; 12:4,5 şi sfârşitul capitolului 16.
Motivul pentru care este tăgăduită învierea
Din nefericire, tăgăduirea învierii era legată de dorinţa de a da frâu liber simţurilor. Satan a introdus-o în inimile creştinilor din Corint prin legătura lor cu oameni cu care Duhul lui Hristos nu putea să aibă nicio comuniune, fiindcă ei tăgăduiau adevărul fundamental despre înviere.
Corintenii aveau nevoie să le fie exersate conştiinţele, să fie treziţi, ca astfel dreptatea să-şi aibă locul cuvenit acolo. Existau printre ei persoane cărora le lipsea cunoaşterea lui Dumnezeu, lipsă care în mod obişnuit constituie adevărata sursă a ereziilor. Ei eşuau în cunoaşterea lui Dumnezeu. Era spre ruşinea lor. Dumnezeu doreşte să luăm seama la acest lucru, care reprezintă un aspect important, chiar şi în chestiuni de doctrină.
Învierea va fi una fizică
Însă duhul iscoditor al omului nu găseşte o explicaţie satisfăcătoare în ce priveşte modul fizic al învierii. Apostolul nu-i oferă satisfacţie, ci mustră nebunia stupidă a celor care aveau în fiecare zi ocazia să vadă lucruri asemănătoare în creaţia care-i înconjura. Rod al puterii lui Dumnezeu, trupul înviat avea să fie, potrivit cu buna plăcere a Celui care-l dădea din nou ca lăcaş glorios al sufletului, un trup de cinste care, fiind trecut prin moarte, avea să preia acea stare slăvită pe care Dumnezeu o pregătise pentru el – un trup potrivit pentru făptura care-l poseda, însă potrivit cu voia supremă a Celui care îmbrăca făptura cu el. Există diferite feluri de trupuri; şi, aşa cum planta de grâu nu este bobul care a fost semănat, deşi este o plantă de aceeaşi natură şi nu alta, tot aşa avea să fie cu omul înviat. Există, de asemenea, diferenţe între slăvile corpurilor cereşti şi pământeşti; stelele însele se diferenţiază în strălucire. Nu cred că acest pasaj se referă la măsurile de slavă în ceruri, ci la faptul că Dumnezeu distribuie slava aşa cum Îi place. Slava cerească şi cea pământească sunt puse limpede în contrast, căci va exista o slavă pământească.
Caracterul învierii
Observaţi că nu numai actul învierii este prezentat în acest pasaj, ci şi caracterul ei. În ce-i priveşte pe sfinţi, va fi o înviere pentru slava cerească. Partea lor va fi un trup neputrezitor (incoruptibil), slăvit, un vas al puterii, spiritual. Acest trup, semănat ca bobul de grâu în putrezire, se va îmbrăca cu slavă şi cu neputrezire*. Nu se vorbeşte aici decât despre sfinţi – „aşa sunt şi cei cereşti“ – şi se vorbeşte despre ei în legătură cu Hristos, ultimul Adam. Apostolul spusese că trupul dintâi era „natural“. Viaţa din el era cea a unui suflet viu; avea parte de acel fel de viaţă pe care celelalte animale îl posedau – oricare ar fi fost superioritatea lui în ce priveşte relaţia sa cu Dumnezeu, prin faptul că Dumnezeu Însuşi îi suflase în nări duhul de viaţă, astfel încât omul era într-un fel special în relaţie cu El (vlăstar al Lui, cum a spus apostolul la Atena). „Adam, fiul lui Dumnezeu“, aşa consemnează Duhul Sfânt în Luca – făcut după chipul lui Dumnezeu (Iacov 3:9 ). Purtarea lui trebuia să corespundă cu acest lucru, iar Dumnezeu i Se revelase pentru a-l aşeza din punct de vedere moral în poziţia care se potrivea cu suflarea de viaţă pe care o primise. El devenise un suflet viu – liber faţă de moarte prin puterea lui Dumnezeu care-l susţinea sau, după cădere, muritor prin sentinţa Aceluia care-l întocmise. Nu exista în el puterea dătătoare de viaţă. Cel dintâi Adam a fost în mod simplu un om – „omul Adam dintâi“.
* Faptul că suntem înviaţi în slavă reprezintă încă o dovadă izbitoare a perfecţiunii răscumpărării noastre şi a imposibilităţii de a mai fi condamnaţi. Vom fi glorificaţi înainte să ajungem la scaunul de judecată. Hristos va fi venit deja la acel moment şi ne va fi schimbat trupul stării noastre smerite, făcându-l asemenea trupului Său de slavă.
Ultimul Adam este un duh dătător de viaţă
Cuvântul lui Dumnezeu nu se exprimă astfel cu privire la Hristos, atunci când vorbeşte despre El în acest pasaj ca fiind cel din urmă Adam. El nu putea fi ultimul Adam fără să fie Om; însă nu se spune: „ultimul Om a fost un duh dătător de viaţă“, ci: „ultimul Adam“; iar când se vorbeşte despre El ca cel de-al doilea Om, este adăugat că era „din cer“. Hristos n-a avut doar viaţă ca suflet viu; El a avut puterea vieţii, care putea da viaţă altora. Deşi a fost Om pe pământ, El a avut viaţa în Sine Însuşi; prin urmare, a adus la viaţă pe cine a vrut. Totuşi, Cuvântul vorbeşte despre El aici ca despre ultimul Adam, cel de-al doilea Om, Hristosul. Nu numai că Dumnezeu aduce la viaţă pe cine vrea, însă ultimul Adam, Hristos, Capul, în mod spiritual, al noii rase, are şi El această putere în Sine Însuşi; şi, prin urmare, este spus – căci întotdeauna este vorba de Isus pe pământ – „El a dat Fiului să aibă viaţa în Sine Însuşi“ (Ioan 5:26 ). Despre noi se spune: „Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său: cine are pe Fiul are viaţa, şi cine nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa“ (1. Ioan 5:11,12 ). Oricum, nu ceea ce este spiritual a fost întâi, ci ceea ce este natural (versetul 46), adică ceea ce are viaţa naturală a sufletului. Ceea ce este spiritual, care îşi are viaţa din puterea Duhului, vine pe urmă. Primul om este de pe pământ – îşi are originea, aşa cum este el, din pământ (Dumnezeu suflându-i în nări un duh sau o suflare de viaţă). De aceea, el este făcut din ţărână, aşa cum Dumnezeu Însuşi a spus: „Ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce“. Ultimul Adam, deşi a fost om la fel de adevărat ca şi primul, este din cer.
Uniţi cu Hristos, Capul unei rase spirituale, şi purtând chipul Lui
Aparţinând primului Adam, noi moştenim starea lui, suntem aşa cum este el; participând la viaţa ultimului Adam, avem parte în slava pe care El o posedă ca Om, suntem aşa cum este El, existăm potrivit felului Său de existenţă, viaţa Lui fiind şi a noastră. Consecinţa aici este că, aşa cum am purtat chipul celui pământesc, la fel vom purta chipul Celui ceresc. Observaţi că primul Adam şi ultimul, sau al doilea Om, sunt priviţi ca fiind în acea stare în care au intrat atunci când încercările lor specifice, sub responsabilitate, se sfârşiseră; iar cei ce sunt în legătură cu unul sau cu celălalt moştenesc starea şi consecinţele lucrării unuia sau altuia, în urma testării de care am vorbit. Adam cel căzut este tatăl unei rase născute după chipul său – o rasă căzută şi vinovată, păcătoasă şi supusă morţii. Atunci când a devenit tatăl rasei umane, el căzuse, comisese păcatul şi îşi pierduse poziţia înaintea lui Dumnezeu şi era departe de El. Dacă bobul de grâu nu cade la pământ şi nu moare, nu aduce nicio roadă; dacă moare, aduce roadă multă. Hristos Îl slăvise pe Dumnezeu, făcuse ispăşire pentru păcat şi fusese înviat în dreptate; biruise moartea şi nimicise puterea lui Satan, înainte de a deveni, ca Duh dătător de viaţă, Capul unei rase spirituale*, căreia – unită cu Sine – îi comunică toate privilegiile care aparţin poziţiei înaintea lui Dumnezeu pe care El a dobândit-o, potrivit cu puterea vieţii prin care El i-a adus la viaţă. Vom purta chipul unui Hristos înviat şi slăvit, aşa cum acum purtăm chipul unui Adam căzut.
* Aceasta nu înseamnă că, în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, nu putea oricând să aducă oameni la viaţă, aşa cum de fapt a şi făcut. Pentru ca noi să fim părtaşi cu El era însă nevoie ca lucrarea să fie împlinită, iar aici este privit ca fiind El Însuşi înviat dintre cei morţi, Omul ceresc. Tot astfel, lucrarea este întemeiată pe dreptatea divină.
O revelaţie specială cu privire la faptul că toţi sfinţii se vor bucura de neputrezire
Carnea şi sângele, nu numai păcatul, nu pot intra în împărăţia cerurilor. Putrezirea (corupţia – căci aşa suntem noi, corupţi) nu poate moşteni neputrezirea. Acest lucru îl conduce pe apostol către o revelaţie pozitivă cu privire la ceea ce va avea loc, anume că toţi sfinţii se vor bucura de neputrezire. Moartea este biruită. Nu este necesar ca ea să vină peste toţi, cu atât mai puţin ca toţi să guste putrezirea; însă nu este posibil pentru carne şi sânge să moştenească împărăţia slavei. Dar nu toţi vom adormi; sunt unii care vor fi schimbaţi fără să moară. Morţii vor fi înviaţi în neputrezire, iar noi (căci, răscumpărarea fiind împlinită şi Hristos gata să judece viii şi morţii, apostolul întotdeauna priveşte la răpire ca la un eveniment foarte apropiat, gata să aibă loc în orice moment) vom fi schimbaţi – o schimbare echivalentă cu învierea; căci ceea ce este putrezitor, dacă nu este deja în ţărână şi putrezit, va fi îmbrăcat în neputrezire; ceea ce este muritor, în nemurire. Vedem că aceasta are aplicaţie la trup; omul este muritor în trupul său, chiar şi atunci când are viaţă veşnică şi va trăi prin şi cu Hristos. Puterea lui Dumnezeu îi va face pe sfinţi, fie ei vii sau morţi, potriviţi cu moştenirea slavei.
Moartea biruită în mod complet, în favoarea credincioşilor
Remarcaţi cu mare atenţie ceea ce tocmai a fost spus. Moartea este în întregime biruită – anulată în ce priveşte puterea ei – pentru creştin. El posedă o viaţă (Hristos înviat) care-l aşază deasupra morţii; poate că nu fizic, însă moral. Ea şi-a pierdut toată puterea asupra sufletului lui, ca rod al păcatului şi al judecăţii. Este atât de complet biruită, încât sunt unii care nu vor muri deloc. Toţi creştinii Îl au pe Hristos ca viaţă a lor. Dacă El este absent şi dacă nu Se întoarce – aşa cum va fi cazul atâta vreme cât El stă pe scaunul de domnie al Tatălui Său, iar viaţa noastră este ascunsă cu El în Dumnezeu – noi gustăm moartea din punct de vedere fizic în conformitate cu sentinţa lui Dumnezeu; cu alte cuvinte, sufletul este separat de trupul muritor. Când El Se va întoarce şi Îşi va exercita puterea, după ce Se va fi ridicat de pe tronul Tatălui Său pentru a lua la Sine pe ai Lui înainte de a exercita judecata, moartea nu va mai avea nicio putere asupra lor: ei nu vor trece prin ea. Faptul că ceilalţi sunt înviaţi dintre cei morţi este o dovadă a puterii în întregime divină, mai slăvită chiar decât aceea care a creat omul din ţărână. Faptul că cei în viaţă sunt schimbaţi dovedeşte perfecţiunea răscumpărării dobândite şi o putere a vieţii în Hristos care n-a lăsat nicio urmă, nicio rămăşiţă a judecăţii lui Dumnezeu cu privire la ei, nici a puterii vrăjmaşului, nici a sclaviei omului faţă de consecinţele păcatului său. În locul acesteia avem o exercitare a puterii divine, care se manifestă în eliberarea absolută, completă şi eternă a sărmanei făpturi vinovate care înainte se afla sub ea – o eliberare care îşi are manifestarea perfectă în slava lui Hristos, căci El S-a supus în har stării omului aflat în moarte din cauza păcatului; aşa încât, pentru credinţă, această eliberare este întotdeauna sigură şi împlinită în Persoana Sa. Însă învierea morţilor şi schimbarea celor vii vor reprezenta împlinirea ei în fapt pentru toţi cei care sunt ai Lui, la venirea Sa. Ce eliberare slăvită este cea lucrată prin învierea lui Hristos, care (păcatul fiind în întregime şters, dreptatea divină fiind glorificată şi adeverită, iar puterea lui Satan, distrusă) ne strămută, în virtutea unei răscumpărări veşnice şi prin puterea unei vieţi care a înlăturat moartea, într-o sferă cu totul nouă, unde răul nu poate intra, nici vreuna din consecinţele lui, şi unde favoarea lui Dumnezeu în slavă străluceşte asupra noastră perfect şi pentru totdeauna! Este ceea ce Hristos a câştigat pentru noi potrivit cu dragostea veşnică a lui Dumnezeu Tatăl nostru, care ni L-a dat ca Mântuitor.
Schimbarea este împlinită în mod instantaneu prin puterea lui Dumnezeu
Instantaneu vom intra în această scenă, plănuită de Tatăl, pregătită de Isus. Puterea lui Dumnezeu va împlini această schimbare într-o clipită: morţii vor învia, iar noi vom fi schimbaţi. Ultima trâmbiţă, după părerea mea, nu este decât o aluzie de ordin militar, atunci când întreaga armată aşteaptă ultimul semnal pentru a porni împreună.
Caracterul morţii este schimbat în mod complet prin ceea ce a realizat Cel care a biruit-o; teama de moarte este înlocuită de mulţumiri
În citatul din Isaia 25:8 avem o remarcabilă aplicaţie a Scripturii. Aici este prezentat doar faptul că moartea este înghiţită de biruinţă, pentru care scop pasajul este citat, însă comparaţia cu Isaia ne arată că acest lucru se va întâmpla nu la sfârşitul lumii, ci în perioada când, prin stabilirea împărăţiei lui Dumnezeu în Sion, vălul, sub care păgânii au stat în ignoranţă şi în întuneric, va fi luat de pe faţa lor. Tot pământul va fi luminat; nu spun că într-un moment, ci în acea perioadă. Însă această certitudine a distrugerii morţii ne oferă o încredere prezentă, deşi moartea încă există. Ea şi-a pierdut ţepuşul, iar mormântul şi-a pierdut biruinţa. Totul este schimbat de către harul care, la sfârşit, va aduce acest triumf. Între timp însă, prin revelarea către noi a favorii lui Dumnezeu, care ne acordă harul Său, şi a împlinirii răscumpărării care-i constituie baza, acest har a schimbat complet caracterul morţii. Moartea, pentru credinciosul care trebuie să treacă prin ea, reprezintă doar părăsirea a ceea ce este muritor; ea nu mai poartă teroarea judecăţii lui Dumnezeu, nici pe cea a puterii lui Satan. Hristos S-a coborât în ea, a purtat-o şi îndepărtat-o complet şi pentru totdeauna. Şi nu numai atât, ci El i-a îndepărtat şi sursa. Păcatul era cel care ascuţea şi învenina ţepuşul ei. Legea era cea care – prezentând conştiinţei dreptatea exactă şi judecata lui Dumnezeu, care cerea împlinirea legii, şi pronunţând blestemul asupra celor care falimentau în ea – dădea păcatului puterea asupra conştiinţei şi făcea ca moartea să fie de două ori mai cumplită. Însă Hristos a fost făcut păcat şi a purtat blestemul legii, fiind făcut blestem pentru cei ai Lui care erau sub lege; şi astfel, glorificându-L desăvârşit pe Dumnezeu cu privire la păcat şi la lege în cele mai absolute cerinţe ale ei, El ne-a eliberat complet de păcat şi de lege şi, în acelaşi timp, de puterea morţii, din care a ieşit biruitor. Tot ceea ce moartea poate să ne facă este să ne scoată din scena în care ea îşi exercită puterea şi să ne aducă în scena în care ea nu are nicio putere. Dumnezeu, Autorul acestor planuri de har, în care se află puterea ce le împlineşte, ne-a dat această eliberare prin Isus Hristos, Domnul nostru. În loc să ne temem de moarte, noi Îi aducem mulţumire Celui care ne-a dat biruinţa prin Isus. Măreţul rezultat este să fim cu Isus şi ca Isus şi să-L vedem aşa cum este. Până atunci lucrăm în sfera unde moartea îşi exercită puterea – unde Satan o foloseşte, dacă Dumnezeu îi îngăduie, ca să ne oprească din drum. Ne ostenim în lucrare cu toată încrederea, deşi sunt dificultăţi, ştiind care va fi rezultatul infailibil. Drumul poate fi ameninţat de către vrăjmaş, dar sfârşitul va fi rodul planurilor şi al puterii Dumnezeului nostru, putere exercitată în folosul nostru potrivit cu ceea ce am văzut în Isus, care este Capul şi manifestarea de care cei ai Lui se vor bucura.
Puterea lui Hristos peste toate lucrurile; asocierea celor ai Lui cu El Însuşi
Ca rezumat a ceea ce am spus, vedem aceste două lucruri în Hristos: primul, puterea peste toate lucrurile, inclusiv peste moarte; El îi învie chiar şi pe cei nelegiuiţi. Al doilea, asocierea celor ai Lui cu El Însuşi. În legătură cu acest din urmă lucru, apostolul ne îndreaptă ochii către învierea lui Hristos Însuşi. El nu numai că-i învie pe alţii, ci El Însuşi a fost înviat dintre cei morţi. El este cel dintâi rod al celor care dorm. Însă, înainte de învierea Sa, El a murit pentru păcatele noastre. În ceea ce ne priveşte, tot ceea ce ne separa de Dumnezeu, precum puterea lui Satan, păcatul, moartea, mânia lui Dumnezeu, toate dispar, în virtutea lucrării lui Hristos; iar El este făcut pentru noi acea dreptate care reprezintă dreptul nostru la slava cerească. Nimic nu mai rămâne din ceea ce a aparţinut primei Sale stări omeneşti, cu excepţia favorii veşnice a lui Dumnezeu care L-a adus acolo. Astfel că există o înviere dintre cei morţi prin puterea lui Dumnezeu în virtutea acelei favori, deoarece El a fost plăcerea lui Dumnezeu, iar în înălţarea Sa, dreptatea Lui este împlinită.
Temelia învierii
Pentru noi este o înviere întemeiată pe răscumpărare şi de care ne bucurăm chiar de pe acum în puterea unei vieţi care aduce în inimile noastre efectul şi puterea atât ale învierii, cât şi ale răscumpărării, luminaţi fiind de Duhul Sfânt care ne-a fost dat. La venirea lui Hristos va avea loc împlinirea acestei învieri în fapt pentru trupurile noastre.
Îndemnuri pentru trăirea practică
În ce priveşte practica, adunarea din Corint era într-o stare foarte sărăcăcioasă; şi, fiind adormiţi în ce priveşte dreptatea, vrăjmaşul căuta să-i rătăcească şi în ce priveşte credinţa. Totuşi, ca întreg, ei păstrau încă temelia; iar cu privire la puterea spirituală exterioară, străluceau din plin.