Zidirea adunării; profeţia şi vorbirea în limbi
Prin urmare, credincioşii trebuia să urmărească şi să caute dragostea, dorind în acelaşi timp daruri, în special pe cel al profeţiei, fiindcă astfel puteau să zidească adunarea, şi acest lucru trebuia ţintit; zidirea adunării era ceea ce dragostea dorea şi căuta, era ceea ce inteligenţa spirituală cerea; acestea sunt cele două caracteristici ale unui om în Hristos, ale unuia pentru care Hristos este totul.
Două versete în acest capitol necesită puţină atenţie - versetele 3 şi 6. Versetul 3 reprezintă efectul, sau mai degrabă caracterul, a ceea ce un profet spune, nu o definiţie a profeţiei. El zideşte, încurajează şi mângâie prin ceea ce vorbeşte. Totuşi, aceste cuvinte arată caracterul a ceea ce el spune. Profeţia nu reprezintă în niciun caz simpla revelare a evenimentelor viitoare, deşi profeţii ca atare le-au revelat. Un profet este unul care se află într-o aşa comuniune cu Dumnezeu, încât este capabil să-I transmită gândurile către ceilalţi. Un învăţător dă învăţătură potrivit cu ceea ce este deja scris, explicând astfel importanţa Cuvântului lui Dumnezeu. Însă, comunicând gândul lui Dumnezeu sufletelor aflate sub har, profetul le încurajează şi le zideşte. Cu privire la versetul 6, este clar că folosirea vorbirii în limbi (prin exercitarea căreia corintenilor, ca unor copii, le plăcea să se evidenţieze în adunare) nu zidea pe nimeni, fiindcă cel ce vorbea astfel nu era înţeles. Poate că nici el însuşi nu înţelegea ce spune şi era astfel instrumentul neinteligent al Duhului, în timp ce beneficia de impresia puternică a faptului că Dumnezeu vorbea prin intermediul lui, aşa încât simţea prin Duhul că duhul lui comunica cu Dumnezeu, deşi mintea îi rămânea neroditoare. În orice caz, nimeni nu putea vorbi pentru zidirea adunării dacă nu comunica gândul lui Dumnezeu.
Descoperire şi cunoştinţă; profeţie şi învăţătură
Apostolul deosebeşte această comunicare ca fiind de două feluri: revelaţie şi cunoştinţă. Cea din urmă presupune o revelaţie deja dată, de care cineva se folosea prin Duhul Sfânt pentru binele turmei. Apoi el enumeră darurile care constituiau mijloacele de zidire în aceste două feluri. Ultimii doi termeni (versetul 6) nu sunt echivalentul primilor doi; însă cele două lucruri arătate aici ca zidind adunarea erau împlinite prin intermediul acestor două daruri. Poate exista „profeţie“ fără ca ea să fie în mod absolut o nouă revelaţie, măcar că în ea avem mai mult decât cunoştinţă. Ea poate conţine o aplicare a gândurilor lui Dumnezeu către conştiinţă - o adresare din partea Lui făcută sufletului - lucru care ar însemna mai mult decât cunoştinţă, dar care poate să nu fie o nouă revelaţie. Dumnezeu acţionează prin ea fără să reveleze un nou adevăr sau un nou fapt. „Cunoştinţa“, sau „învăţătura“, prezintă adevăruri, sau explică Cuvântul, lucru foarte folositor pentru adunare; însă în ea nu este acţiunea directă a Duhului în ce priveşte aplicarea şi astfel ea nu reprezintă manifestarea directă a prezenţei lui Dumnezeu faţă de oameni în conştiinţa şi în inima lor. Când cineva dă învăţătură, cel care este spiritual profită de ea; când cineva profeţeşte, chiar şi cel care nu este spiritual simte efectul acestui lucru, fiind atins şi judecat; şi tot aşa se întâmplă şi cu conştiinţa creştinului. Revelaţia (descoperirea) şi cunoştinţa sunt lucruri distincte, dar împreună cuprind toate formele prin care este zidită adunarea. Profeţia şi învăţătura sunt în legătură intimă cu revelaţia şi cunoştinţa; însă profeţia îmbracă şi alte aspecte, astfel că ultimii doi termeni nu se suprapun exact cu primii doi.
Necesitatea ca cineva să se facă înţeles atunci când vorbeşte în limbi; darurile folosite doar ca instrumente spre zidire
Apostolul insistă mult asupra necesităţii ca cineva să se facă înţeles, fie că vorbeşte, cântă sau se roagă. El doreşte - iar remarca este de toată importanţa pentru judecarea pretenţiei oamenilor în privinţa manifestărilor spirituale - ca mintea să fie activă. El nu tăgăduieşte că puteau vorbi în limbi fără ca mintea să fie implicată vreun pic - un lucru de evidentă putere şi utilitate atunci când erau de faţă persoane care nu înţelegeau altă limbă. Însă, în general, era un lucru inferior atunci când Duhul nu acţiona asupra, şi prin urmare nici prin intermediul, minţii celui care vorbea. Comuniunea dintre suflete asupra unui subiect comun, prin unitatea Duhului, nu exista atunci când cel care vorbea nu înţelegea ceea ce spune. Persoana care vorbea nu se bucura, ca din partea lui Dumnezeu, de ceea ce comunica altora. Dacă nici ceilalţi nu înţelegeau, nu era decât o joacă de copii să rosteşti cuvinte fără înţeles pentru cei ce le ascultau. Însă apostolul dorea să înţeleagă ceea ce spunea, măcar că putea vorbi în multe limbi; aşa că nu putea fi vorba de gelozie din partea lui. El vorbea, prin darul Duhului Sfânt, în mai multe limbi decât ei toţi. Însă sufletul lui iubea lucrurile lui Dumnezeu - îşi găsea plăcerea să primească adevărul în mod inteligent de la El - dorea cu înflăcărare să aibă o legătură inteligibilă cu ceilalţi; şi ar fi dorit mai degrabă să rostească cinci cuvinte pe înţeles, decât zece mii într-o limbă necunoscută.
Ce putere minunată, ce manifestare a prezenţei lui Dumnezeu - un lucru vrednic de toată atenţia - şi, în acelaşi timp, ce superioritate faţă de orice vanitate carnală, faţă de strălucirea reflectată asupra individului prin intermediul darurilor! Ce putere morală a Duhului lui Dumnezeu, acolo unde dragostea nu vedea în aceste manifestări ale puterii prin daruri nimic altceva decât instrumente folosite pentru binele adunării şi al sufletelor! El îi îndeamnă pe cei credincioşi la manifestarea forţei practice a acestei dragoste, ca fiind superioară darurilor. Era dragostea şi înţelepciunea lui Dumnezeu care îndruma exercitarea puterii Sale către binele celor pe care îi iubea. Ce poziţie pentru om! De câtă simplitate beneficiază, prin harul lui Dumnezeu, acela care se uită pe sine în smerenie şi în dragoste, şi câtă putere se află în această smerire! Apostolul îşi întăreşte argumentele prin efectul care ar fi fost produs asupra străinilor ce ar fi intrat în adunare sau asupra creştinilor neluminaţi, dacă aceştia ar fi auzit vorbiri în limbi pe care nimeni nu le înţelegea: ei i-ar fi crezut nebuni. Profeţia, care le atingea conştiinţele, i-ar fi făcut să simtă că Dumnezeu era acolo - că era prezent în adunarea lui Dumnezeu.
Reglementarea exercitării darurilor
Darurile existau din belşug la Corint. După ce a reglementat chestiunile morale, apostolul pune în rânduială exercitarea acestor daruri. Fiecare venea cu câte o manifestare a puterii Duhului Sfânt, la care, în mod evident, ei se gândeau mai mult decât la a urma exemplul lui Hristos. Totuşi, apostolul recunoaşte în această manifestare puterea Duhului lui Dumnezeu şi oferă reguli pentru exercitarea ei. În ce priveşte vorbirea în limbi, trebuia să vorbească doi sau cel mult trei, cu condiţia ca acolo să fie unul care să interpreteze, aşa încât adunarea să primească zidire. De asemenea, ei trebuia să vorbească pe rând, fiindcă se pare că obişnuiau să vorbească mai mulţi deodată. În ce-i priveşte pe profeţi, puteau vorbi doi sau trei, iar ceilalţi din adunare trebuia să judece dacă cele spuse veneau cu adevărat de la Dumnezeu. Căci, dacă li se dădea de către El, toţi puteau profeţi; însă pe rând, pentru ca toţi să capete învăţătură - o dependenţă întotdeauna bună chiar şi pentru cei mai dăruiţi profeţi - şi ca toţi să fie mângâiaţi. Duhurile profeţilor (adică impulsurile puterii manifestate în exercitarea darurilor) erau supuse călăuzirii înţelegerii morale pe care Duhul o oferea profeţilor. Ei erau, din partea lui Dumnezeu, stăpâni pe ei înşişi în procesul folosirii acestor daruri, în exercitarea acestei puteri extraordinare care lucra în ei. Nu era o furie divină, aşa cum păgânii numeau inspiraţia lor diabolică, care-i stăpânea cu totul; căci Dumnezeu nu putea fi autorul confuziei în adunare, ci al păcii. Într-un cuvânt, vedem că această putere era încredinţată omului în responsabilitatea lui morală; un principiu important, care rămâne neschimbat în căile lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a mântuit pe om prin har, atunci când acesta eşuase în responsabilitatea sa; însă tot ceea ce El a încredinţat omului, oricare ar fi energia divină a darului respectiv, acesta este răspunzător să-l folosească pentru slava lui Dumnezeu şi, în consecinţă, pentru binele altora şi în special al adunării.
Îndrumări cu privire la faptul că femeile trebuie să tacă în adunare
Femeile trebuie să tacă în adunare; nu le este permis să vorbească. Trebuie să stea în tăcere şi să nu-i conducă pe alţii. Chiar şi legea vorbea astfel. Ar fi o ruşine să fie auzite vorbind în public. Dacă au întrebări de pus, îşi pot întreba bărbaţii acasă.
Recunoaşterea faptului că ceea ce apostolul Pavel a scris era de la Dumnezeu
În ciuda tuturor darurilor lor, Cuvântul nu pornise de la corinteni, nici nu ajunsese doar până la ei; ei trebuia să se supună rânduielii universale a Duhului în adunare. Dacă pretindeau că sunt călăuziţi de Duhul, trebuia să recunoască (şi aceasta ar fi dovedit că sunt într-adevăr călăuziţi de El) că lucrurile pe care apostolul le scria erau porunci ale Domnului; o afirmaţie foarte importantă, care arăta, de asemenea, poziţia serioasă şi responsabilă a acestui minunat slujitor al lui Dumnezeu.
Ce combinaţie de blândeţe, de răbdare şi de autoritate! Apostolul dorea ca cei credincioşi să ajungă la adevăr şi la rânduială călăuziţi de propriile lor afecţiuni; el nu se temea, dacă era necesar pentru binele lor, să se folosească de o autoritate supremă, care era vorbirea direct din partea lui Dumnezeu - o autoritate pe care Dumnezeu era gata s-o susţină dacă apostolul era forţat s-o folosească. Dacă cineva nu înţelegea că el scria prin Duhul cu autoritatea lui Dumnezeu, aceasta era cu adevărat ignoranţă; astfel de oameni trebuiau abandonaţi neştiinţei lor. Oamenii spirituali şi simpli sunt eliberaţi de astfel de pretenţii. Cei ce erau cu adevărat umpluţi de Duhul aveau să recunoască faptul că ceea ce apostolul scria venea în mod direct de la Dumnezeu şi reprezenta expresia înţelepciunii Lui, a ceea ce I se potrivea Lui; căci adesea poate exista recunoaşterea înţelepciunii divine sau chiar omeneşti acolo unde, prin resurse proprii, nu a existat abilitatea de a-i afla singur calea, nici puterea de a o prezenta cu autoritate, chiar dacă este pricepută în parte. Între timp, omul cu pretenţii, neavând în ochii celorlalţi decât un loc al ignoranţei manifestate şi judecate, avea să găsească acest loc ca fiind de folos şi exact lucrul de care avea nevoie.
Afirmaţia apostolului cu privire la inspiraţia epistolelor
Vom remarca aici importanţa acestei afirmaţii a apostolului cu privire la inspiraţia epistolelor. Lucrurile pe care el le învăţa, chiar şi în ceea ce privea detaliile rânduielii în adunare, erau aşa de real date de Dumnezeu, veneau atât de direct de la El, încât ele constituiau poruncile Domnului. În ce priveşte doctrina, avem, la sfârşitul Epistolei către Romani, aceeaşi declaraţie, anume că, prin intermediul scrierilor profetice, evanghelia era răspândită printre neamuri.
Apostolul îşi reia instrucţiunile spunând că ei trebuia să dorească să profeţească, fără să împiedice vorbirea în limbi şi că totul trebuia făcut în chip cuviincios şi cu rânduială.