Dragostea, un lucru mai bun decât darurile
Totuşi exista ceva mai bun decât toate darurile. Acestea erau manifestările puterii lui Dumnezeu şi ale tainelor înţelepciunii Sale; însă dragostea era manifestarea naturii Lui Însuşi.
Ei ar fi putut să vorbească în toate limbile; ar fi putut profeţi, ar fi putut avea cunoştinţa tainelor şi credinţa care mută munţii; ar fi putut să-şi dea toată averea pentru hrana săracilor şi trupurile pentru a fi torturate. Dar, dacă nu aveau dragoste, toate acestea nu însemnau nimic. Dragostea înseamnă conformitate cu natura lui Dumnezeu, expresia vie a ceea ce este El, manifestarea faptului că am fost făcuţi părtaşi firii Sale; înseamnă a acţiona şi a simţi ca El. Această dragoste este manifestată faţă de alţii; însă nu ei sunt motivul activităţii ei, deşi sunt obiectul ei. Ea îşi are izvorul în sine însăşi; puterea ei nu depinde de cei cu care se preocupă, astfel că ea poate acţiona acolo unde de regulă împrejurările ar produce iritare sau gelozie în inima omului. Ea acţionează potrivit cu propria ei natură în orice împrejurări; şi, judecate în conformitate cu această natură, împrejurările nu acţionează asupra omului care este plin de dragoste, decât atât cât să ofere ocazii pentru activitatea ei şi să-i dea forma pe care împrejurările respective o cer. Dragostea îşi are motivaţia în ea însăşi. În noi, singura ei sursă este dată de faptul că avem parte de natura divină. Doar comuniunea cu Dumnezeu Însuşi este cea care o susţine în toate dificultăţile pe care le are de învins în drumul ei. Această dragoste este opusul egoismului, pe care-l îndepărtează, căutând binele altora, aşa cum (în ce priveşte principiul ei) Dumnezeu ne-a căutat în harul Lui (a se vedea Efeseni 4:32 ; 5:1,2 ). Ce putere pentru a evita răul şi pentru a da uitării totul, cu scopul de a face binele!
Trăsăturile dragostei divine; timpul şi locul exercitării ei
Este vrednic de notat faptul că, în acest capitol, trăsăturile dragostei divine sunt aproape în întregime de un caracter pasiv.
Cele dintâi opt calităţi enumerate de către Duhul sunt expresia renunţării la sine despre care am vorbit. Cele trei care urmează arată acea bucurie de a face binele, care eliberează inima de graba de a presupune răul, grabă care este atât de naturală pentru inima omului, din pricina adâncimii răului din ea şi a răului pe care-l întâlneşte în lume. Ultimele patru arată energia ei pozitivă, care - fiind sursa oricărui gând bun - prin izvorul puternic al naturii ei divine presupune binele acolo unde nu-l vede şi suferă răul atunci când îl vede, acoperindu-l prin îndelungă-răbdare; nu expunându-l public, ci îngropându-l în propria ei profunzime, o profunzime de nepătruns, căci dragostea niciodată nu se schimbă. Nu poţi găsi nimic altceva decât dragoste acolo unde ea este reală; căci împrejurările sunt doar o ocazie pentru ea de a acţiona şi a se desfăşura. Dragostea este întotdeauna ea însăşi şi tot ceea ce ea exercită şi înfăţişează este doar dragoste. Ea umple gândurile; orice aspect negativ este, pentru sufletul care locuieşte în dragoste, doar un mijloc de impulsionare către exercitarea ei. Acesta este caracterul divin. Fără îndoială că timpul judecăţii va veni; însă relaţiile noastre cu Dumnezeu sunt în har. Dragostea este natura Lui. Acum este timpul exercitării ei. Noi Îl reprezentăm pe El pe pământ în mărturia noastră.
Caracterul neschimbător şi veşnic al dragostei divine
În ceea ce se spune despre dragoste în acest capitol găsim reprodusă natura divină, cu excepţia a ceea ce constituie negarea egoismului cărnii din noi. Natura divină nu se schimbă şi nu încetează niciodată; prin urmare, dragostea rămâne veşnic. Comunicările de la Dumnezeu; mijloacele prin care ele sunt făcute; cunoştinţa, ca dobândită aici jos, potrivit căreia înţelegem adevărul doar în parte, deşi întregul adevăr ne este revelat (însă noi îl înţelegem în detaliu, aşa încât niciodată nu-l putem cuprinde pe tot deodată, caracterul cunoştinţei noastre fiind acela de a privi la diferite adevăruri pe rând); toate acestea sunt numite a fi „în parte“ şi sunt trecătoare. Dragostea însă nu va trece. Un copil învaţă; se bucură de lucruri care-l amuză; când devine om mare, are nevoie de lucruri potrivite cu inteligenţa lui matură. Astfel stăteau lucrurile cu limbile şi cu zidirea adunării. Urma să vină totuşi timpul când ei aveau să cunoască aşa cum erau cunoscuţi, nu prin comunicări ale adevărurilor către un intelect care înţelegea adevărul pe bucăţi („în parte“), ci aveau să-l înţeleagă ca întreg, în unitatea lui.
Dragostea există acum şi va rămâne pentru totdeauna; mai există, de asemenea, credinţa şi nădejdea. Acestea însă vor trece şi, mai mult, chiar acum, aici, jos, ceea ce este din natura lui Dumnezeu este cu mult superior acestor două virtuţi legate de capacitatea naturii umane, chiar iluminată de către Dumnezeu şi având ca obiect slava Lui revelată.