Capitolul 12

Trăsăturile distincte ale lucrării Duhului; puterea vrăjmaşului şi mijloacele sale de imitare şi de înşelare

Cealaltă faţetă a adevărului, cu referire la Adunarea lui Dumnezeu în general şi la adunări locale în particular, este constituită de prezenţa şi de darurile Duhului Sfânt. Acestea, ca şi Cina Domnului, sunt în legătură cu unitatea*, individul fiind responsabil în fiecare dintre ele. Deci apostolul, în capitolul 12, se ocupă de subiectul manifestărilor duhovniceşti. Primul lucru de făcut era să se stabilească semnele distincte ale Duhului lui Dumnezeu. Existau duhuri rele care căutau să se strecoare printre creştini şi să vorbească şi să acţioneze pretinzând că sunt Duhul lui Dumnezeu, producând astfel o confuzie generală. Creştinilor din ziua de azi le vine greu să creadă în astfel de eforturi ale vrăjmaşului. Manifestările spirituale, fără îndoială, sunt mai puţin izbitoare acum decât în timpul în care scria apostolul; însă vrăjmaşul îşi adaptează mijloacele de înşelare la împrejurările în care omul şi lucrarea lui Dumnezeu se găsesc. Aşa cum Petru spune într-un caz similar: „În popor s-au ridicat şi proroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi“. Vrăjmaşul nu încetează să acţioneze. Oprirea căsătoriei şi interzicerea unor alimente erau învăţături ale demonilor. În zilele din urmă, puterea lui se va manifesta şi mai mult. Dumnezeu îl poate ţine în frâu prin energia Duhului Său şi prin puterea adevărului; dar, dacă nu este ţinut în frâu, el acţionează înşelând pe oameni, şi aceasta prin lucruri de aşa natură, încât cineva (care nu este el însuşi înşelat) ar socoti că este imposibil ca un om cu judecată să le poată crede. Însă este surprinzător ce poate un om să creadă atunci când este lăsat la latitudinea lui, fără să fie păzit de Dumnezeu, şi atunci când puterea vrăjmaşului este la lucru. Noi vorbim de judecată normală, de raţiune (care sunt foarte preţioase), însă istoria ne dezvăluie că doar Dumnezeu este Cel care ni le dă sau ni le păstrează.

* Am văzut acest lucru în ce priveşte Cina, în 1. Corinteni 10:17 . Aici, în 1. Corinteni 12:13 , vedem acelaşi lucru, de data aceasta în ce priveşte Duhul Sfânt.

Aici Duhul lui Dumnezeu Se manifesta prin efectele puterii Sale, care străluceau în mijlocul adunării, atrăgând chiar şi atenţia lumii. Vrăjmaşul le imita. Deoarece cea mai mare parte a creştinilor din Corint fuseseră sărmani păgâni, lipsiţi de discernământ şi conduşi în mod stupid prin înşelăciunile vrăjmaşului, ei erau cu atât mai mult în pericol de a fi din nou înşelaţi prin aceste mijloace. Când un om nu este umplut cu Duhul lui Dumnezeu, care oferă forţă adevărului în inima lui şi claritate viziunii lui morale, puterea seducătoare a vrăjmaşului îi orbeşte imaginaţia. Începe să iubească extraordinarul şi să creadă tot mai puţin adevărul. Îi lipseşte discernământul sfânt şi nu are stabilitatea unui suflet care posedă cunoştinţa lui Dumnezeu (pe Dumnezeu Însuşi, putem spune) ca pe comoara lui – a unui suflet care cunoaşte că are totul în El, aşa încât nu are nevoie de niciun alt lucru extraordinar. Dacă un om nu este astfel întemeiat prin cunoaşterea lui Dumnezeu, puterea vrăjmaşului îl impresionează, îl preocupă; nu se poate scutura de ea, nu şi-o poate explica. Este victima influenţei pe care această putere o exercită asupra minţii sale; carnea este mulţumită de ea, căci, într-o formă sau alta, rezultatul este întotdeauna libertate pentru carne.

Conduşi orbeşte vreme îndelungată de către puterea duhurilor rele, cei convertiţi dintre neamuri nu erau capabili să le deosebească şi să le judece. Lucru destul de ciudat, această putere demonică exercita o aşa influenţă asupra lor încât ei uitau până şi importanţa Numelui lui Isus, sau cel puţin uitau că Numele Lui nu era recunoscut de către ea. Vrăjmaşul se transformă într-un înger de lumină, însă niciodată nu recunoaşte cu adevărat că Isus Hristos este Domn. El poate să vorbească despre Pavel şi Sila şi să mărturisească despre ei, însă Hristos nu este recunoscut; iar în cele din urmă, căderea şi ruina este partea celor înşelaţi de puterea lui. Un duh necurat nu va spune: „Isus este Domnul“, iar Duhul lui Dumnezeu nu poate spune: „Isus să fie anatema!“. Este însă important de remarcat că, atunci când apostolul afirmă că nimeni nu poate spune „Domnul Isus“ decât prin Duhul lui Dumnezeu, este vorba de duhuri, nu de convertire şi nici de necesitatea ca harul să lucreze în inimă pentru mărturisirea adevărată a Numelui lui Isus – un lucru foarte adevărat, aşa cum ştim, însă care nu constituie subiectul aici*.

* Ceea ce afirmă apostolul este chiar contrariul a ceea ce se poate înţelege la prima vedere. El spune că, atunci când cineva zice „Domnul Isus“, nu poate spune acest lucru decât prin Duhul – dar apostolul nu discută despre ceea ce este în inima omului, ci despre duhuri.

Duhul Sfânt - legătura dintre Hristos şi Adunare, precum şi dintre creştini şi Hristos, pentru menţinerea comuniunii

Ajungem acum la instrucţiuni concrete. Nimic mai important, mai distinct, mai minunat, decât prezenţa Duhului Sfânt aici jos în mijlocul creştinilor, care pentru noi este roada lucrării perfecte a lui Hristos, însă în sine este manifestarea prezenţei lui Dumnezeu printre oameni pe pământ. Providenţa lui Dumnezeu îşi manifestă puterea în lucrările creaţiei; cârmuirea Lui conduce toate lucrurile; însă Duhul Sfânt reprezintă prezenţa Lui în această lume, mărturia pe care El o dă despre Sine Însuşi, despre caracterul Lui*. Dumnezeu este printre oameni pentru a Se înfăţişa pe Sine, nu încă în slavă, ci în putere şi în mărturia a ceea ce este El. După ce Hristos a împlinit răscumpărarea şi a prezentat eficacitatea lucrării Sale înaintea lui Dumnezeu, Suveran şi Judecător, Adunarea, fiind răscumpărată şi curăţită prin sângele Lui şi, de asemenea, unită cu El ca Trup al Lui, a devenit vasul acestei puteri care lucrează în mădularele Sale. Astfel, ea trebuie să arate această putere în sfinţenie – este responsabilă să facă acest lucru. Însă în felul acesta, în ce priveşte exercitarea ei, omul devine de fapt în mod individual vasul acestei energii spirituale. Ea este o comoară încredinţată lui. Duhul este, în primul rând, legătura dintre Adunare şi Hristos, ca şi dintre creştin şi Hristos. Prin Duhul, comuniunea este realizată şi menţinută, acest lucru fiind funcţia primară a Duhului; iar omul trebuie să fie în comuniune pentru a realiza caracterul voii lui Dumnezeu şi a o discerne, iar aceasta potrivit cu mărturia dată de către Duhul Sfânt venit pe pământ.

* Este un adevăr foarte izbitor că locuirea lui Dumnezeu cu oamenii este rodul răscumpărării. El nu a locuit cu Adam cel inocent; S-a putut plimba prin grădină, însă nu a locuit acolo. Nu a locuit nici cu Avraam.

Adunarea este responsabilă să menţină comuniunea cu Dumnezeu; altfel, puterea, bucuria şi inteligenţa spirituală sunt pierdute

Dar dacă Adunarea nu menţine această comuniune, îşi pierde puterea ca martor responsabil al lui Dumnezeu pe pământ, precum şi bucuria şi înţelegerea spirituală. Dumnezeu este întotdeauna suveran să acţioneze aşa cum crede de cuviinţă, iar Hristos nu poate eşua în credincioşia Lui faţă de Trupul Său; însă mărturia încredinţată Adunării nu mai este prezentată în aşa fel încât să facă simţit faptul că Dumnezeu este prezent pe pământ. Se poate ca Adunarea să nu fie conştientă de această înstrăinare, fiindcă posedă pentru un timp multe din ceea ce Dumnezeu i-a dat, lucruri care sunt cu mult mai presus de tot ceea ce ţine de natură. Pierzându-şi însă puterea, ea îşi pierde şi discernământul a ceea ce ea trebuie să fie. Dumnezeu însă nu Se înşală niciodată în ce priveşte starea Adunării. „Ai părăsit dragostea dintâi. Dacă nu te pocăieşti“, spune El, „şi nu faci faptele dintâi, îţi voi lua sfeşnicul“, o afirmaţie solemnă pentru Adunare, în ce priveşte responsabilitatea ei, când reflectăm asupra harului care i-a fost arătat, asupra roadelor care au fost – şi asupra celor care ar fi trebuit să fie – manifestate, precum şi asupra puterii date ei pentru a le produce.

Scopurile şi căile lui Dumnezeu

Scopurile lui Dumnezeu pentru Adunare îşi au împlinirea în cer. Ele vor fi împlinite fără ca vreun lucru, chiar şi cel mai mic, să eşueze. Hristos va face tot ceea ce este necesar pentru ca mădularele ei să fie aduse acolo potrivit cu planurile Lui. Mădularele sunt răscumpărate prin sângele Său, ca să fie ale Lui.

Căile lui Dumnezeu sunt împlinite şi desfăşurate pe pământ pentru învăţătura noastră, deopotrivă în Adunare şi în indivizi.

Prezenţa distinctă a Duhului, cunoscută şi realizată prin locuirea Lui aici, jos

Prezenţa Duhului lui Dumnezeu pe pământ nu este manifestată doar prin darurile Sale. Au existat profeţii şi minuni, oameni impulsionaţi de Duhul Sfânt, chiar şi înainte de Cincizecime. Ceea ce este atribuit credinţei în Evrei 11 este adesea atribuit Duhului în Vechiul Testament. Însă Duhul a fost făgăduit într-un fel special în Vechiul Testament. La vremea aceea, El nu a reprezentat niciodată prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului, aşa cum Dumnezeu locuieşte în Adunare. Slava este aceea care a venit ca să umple cortul sau templul, în timp ce Duhul Lui a acţionat ulterior în suveranitate în afara sferei rânduielii casei Sale şi a putut fi cu ei atunci când slava plecase (vedeţi Hagai 2:5 ; comparaţi cu Luca 1:2 ). Însă Duhul Sfânt trimis din cer pentru a locui în ucenici şi în Adunare pe pământ era manifestarea prezenţei lui Dumnezeu în casa Sa, a lui Dumnezeu care Se afla acolo prin Duhul. Iar această prezenţă a Duhului este atât de distinctă şi atât de limpede punctată ca un lucru cunoscut şi realizat de către primii creştini, prezenţă care singură se impunea şi nu avea nevoie să fie demonstrată*, încât este arătată în cuvânt ca fiind Duhul Sfânt Însuşi. În Ioan 7 este spus: „Duhul Sfânt nu era încă“. În Fapte 19 , cei doisprezece bărbaţi spun lui Pavel: „Nici nu am auzit că este Duhul Sfânt“. Nu era chestiunea dacă exista un Duh Sfânt (orice evreu ortodox credea acest lucru), ci dacă această prezenţă a Duhului Sfânt Însuşi, noul Mângâietor şi Călăuzitor al ucenicilor, despre care Ioan Botezătorul vorbise, era pe pământ în acel timp. Odată venit jos, El constituia prezenţa lui Dumnezeu în templul Său spiritual pe pământ. Locul în care erau strânşi ucenicii a fost clătinat pentru a se arăta că Dumnezeu era acolo. Anania şi Safira au căzut morţi înaintea apostolilor, pentru că L-au minţit pe Dumnezeu. Filip este răpit de puterea Lui din prezenţa omului care Îl cunoscuse pe Isus prin intermediul lui.

* Schimbarea care a rezultat din faptul că Adunarea a pierdut  conştienţa prezenţei Duhului Sfânt, împreună cu manifestările acestei prezenţe, este un lucru foarte izbitor, mai ales dacă vom compara modul în care creştinii privesc aceste chestiuni în zilele noastre, cu ceea ce este scris în Cuvânt (Galateni 3:2 ; 1. Ioan 3:24 ). În aceste texte, prezenţa Duhului Sfânt nu este demonstrată prin dovezile colaterale, prin efectele pe care această prezenţă le produce sau prin starea inimilor, ci, dimpotrivă, reiese clar că prezenţa Duhului Sfânt era un lucru atât de evident şi de palpabil, încât era ea însăşi dovada relaţiilor Adunării şi a creştinilor cu Dumnezeu.

Manifestările prezenţei Duhului Sfânt; un singur Duh, dar diferite daruri

Acesta era caracterul prezenţei Duhului Sfânt. În capitolul nostru, apostolul vorbeşte de manifestările prezenţei Lui în darurile care erau exercitate prin intermediul mădularelor Trupului, fie pentru zidirea Adunării, fie în mărturia faţă de cei de afară. Înainte de a intra în acest subiect, el a oferit corintenilor – pe care, altfel, vrăjmaşul i-ar fi înşelat complet – ceea ce putea să-i facă în stare să deosebească manifestarea Duhului Sfânt de acţiunile unui duh rău. Apoi el vorbeşte despre daruri.

În ce priveşte darurile, ele nu erau generate de felurite duhuri (ca în cazul demonilor, unde exista o diversitate de duhuri), ci erau date de unul şi acelaşi Duh. Fiindcă Duhul Sfânt reprezintă energia practică a relaţiei credinciosului cu Dumnezeu, apostolul foloseşte acest prilej pentru a sublinia diferitele relaţii în care credincioşii, conduşi de către Duhul Sfânt, se află în raport cu Dumnezeu şi cu Hristos (versetele 4-6). Duhul Sfânt, unul şi acelaşi Duh, acţionează în ei prin felurite manifestări. Însă, în exercitarea acestor diferite daruri, ei erau administratori şi exista un singur Domn, anume Hristos. Prin urmare, în ei nu era o putere proprie şi independentă; oricare ar fi fost energia Duhului în ei, ei nu încetau să fie slujitori şi administratori ai lui Hristos şi în acest caracter trebuia să acţioneze, recunoscând în slujba lor domnia lui Hristos. Totuşi, măcar că era vorba de puterea manifestată printr-un om şi că omul era cel care acţiona, aşa încât el era un slujitor (şi că exista şi un Om care era Cap şi era cel slujit, deşi era Fiul lui Dumnezeu şi Domnul tuturor), Dumnezeu era Cel care lucra, unul şi acelaşi Dumnezeu care lucra totul în toţi. Nu Trinitatea, propriu-zis, este prezentată aici, ci un singur Duh care acţionează în creştini, un Domn Isus şi un Dumnezeu care lucrează prin daruri.

Darurile ca manifestări ale energiei Duhului Sfânt, încredinţate omului aflat sub domnia lui Hristos; împărţirea darurilor potrivit cu voia Duhului

Darurile sunt manifestări ale energiei Duhului încredinţate oamenilor, sub autoritatea lui Hristos care este Cap şi Domn; oamenii trebuia să le folosească în slujba pentru Domnul. Hristos avea în vedere ceea ce era de folos pentru poporul Lui, pentru cei care erau ai Săi; iar manifestarea Duhului era dată pentru folosul sufletelor, al Adunării în general. Apostolul enumeră câteva dintre aceste daruri; însă ne aminteşte din nou că este acelaşi Duh care lucrează în fiecare caz, împărţind fiecăruia după propria Lui voie. Trebuie să fim cu luare-aminte la acest pasaj. Apostolul spusese că Dumnezeu lucra toate acestea şi vorbise despre daruri ca fiind manifestările Duhului. S-ar fi putut presupune că Duhul era un fel de influenţă vagă şi că puteai atribui totul lui Dumnezeu, fără să recunoşti că Duhul este o Persoană. Însă aceste lucrări, care au fost atribuite lui Dumnezeu în versetul 6, sunt aici atribuite Duhului; şi este adăugat că El, Duhul, împarte fiecăruia aşa cum vrea El. Prin urmare, nu este un Duh inferior Tatălui şi Fiului, ci este Dumnezeu Însuşi. Unde lucrează El, este Dumnezeu care lucrează; însă aceste lucrări de putere manifestate prin om sunt daruri distribuite potrivit cu voia Duhului, El fiind astfel prezentat ca acţionând personal în această împărţire şi în conformitate cu propria Lui voie.

Înţelepciunea, cunoaşterea, credinţa şi deosebirea duhurilor

Câteva dintre daruri necesită o scurtă observaţie. Înţelepciunea este aplicarea luminii divine la ceea ce este corect sau greşit, precum şi la toate împrejurările prin care trecem – o expresie cu întindere largă, deoarece are aplicaţie la tot ceea ce necesită formarea unei opinii. Duhul Sfânt îi înzestrează pe unii într-un fel deosebit cu această înţelepciune, o înţelepciune potrivită cu Dumnezeu – o percepere a adevăratei naturi a lucrurilor şi a relaţiei lor unele cu altele, precum şi a umblării în raport cu această natură şi relaţie, percepere care, venind de la Dumnezeu, ne călăuzeşte prin dificultăţile drumului şi ne face în stare să evităm ceea ce ne-ar situa într-o poziţie falsă faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.

Cunoştinţa este înţelegerea gândului lui Dumnezeu aşa cum ne este el revelat. Credinţa nu este aici simpla credinţă în evanghelie; aceasta din urmă nu este un dar distinct pe care un credincios să-l aibă, iar altul nu. Lucrul acesta este evident. Este credinţa energică dată de Dumnezeu, care biruie dificultăţile, care se ridică deasupra pericolelor, care le înfruntă fără să fie speriată de ele. Deosebirea duhurilor nu este cea care discerne starea sufletului unui om – nu are nimic de-a face cu aşa ceva. Ea înseamnă a şti cum să deosebeşti, prin energia puternică a Duhului lui Dumnezeu, acţiunile duhurilor rele – şi a le da pe faţă dacă este necesar – în contrast cu acţiunea Duhului lui Dumnezeu.

Duhul ca centru şi putere vie a unităţii Trupului

Celelalte daruri nu necesită comentarii speciale. Trebuie să ne întoarcem acum la unitatea Duhului, cu care este conectat lucrul pe care apostolul îl spune după ce a vorbit despre daruri. Duhul era unul, spusese el, şi lucra în chip felurit în mădulare după voia Lui. Importanţa faptului că El este o persoană, precum şi semnificaţia enormă a divinităţii Lui (dacă stăm să ne gândim că El este Cel care lucrează în şi prin om) sunt cu totul evidente atunci când observăm că El este centrul şi puterea vie a unităţii întregului Trup, aşa încât credincioşii, în cadrul exercitării darurilor lor, sunt doar mădulare ale unuia şi aceluiaşi Trup format în chip divin prin puterea şi prezenţa Duhului. Apostolul dezvoltă pe larg acest punct, în legătură cu singularitatea Trupului, cu dependenţa reciprocă a mădularelor şi cu relaţia fiecăruia dintre ele cu Trupul ca întreg.

Unitatea Trupului; izvorul şi expresia ei

Instrucţiunile practice sunt uşor de înţeles, însă există câteva puncte importante în aceste principii generale. Unitatea Trupului este produsă prin botezul Duhului Sfânt, iar legătura dintre mădulare depinde de acest botez. Printr-un singur Duh noi toţi am fost botezaţi ca să fim un singur Trup. Cina Domnului este expresia acestei unităţi; Duhul este Cel care o produce şi totodată este puterea ei. Caracterul distinctiv al iudeului şi al celui dintre neamuri – ca şi toate celelalte deosebiri – era înlăturat prin puterea unui singur Duh comun tuturor, care-i unea pe toţi într-un singur Trup, ca răscumpăraţi. Apostolul, în acest verset (13), vorbeşte despre botezul Duhului Sfânt; însă cuvântul „botez“ îl conduce cu gândul la „Cină“, cea de-a doua orânduire a Domnului, şi vorbeşte despre a bea dintr-un singur duh, făcând aluzie, nu mă îndoiesc, la Cina Domnului. El nu vorbeşte despre Duhul Sfânt; „un singur duh“ reprezenta starea credincioşilor, cuvântul fiind folosit în contrast cu „un singur Trup“, asociaţi într-o singură inimă şi într-un singur gând de către Duhul – avându-şi partea împreună în Hristos.

Creştinii uniţi într-un singur Trup prin botezul Duhului Sfânt

Nu credinţa reprezintă unitatea, nici chiar viaţa (deşi cei uniţi într-un singur Trup le deţin pe amândouă), ci Duhul Sfânt. Prin urmare, botezul Duhului Sfânt este ceea ce îi contopeşte pe creştini într-un singur Trup, ei fiind făcuţi părtaşi la unul şi acelaşi Duh şi fiind însufleţiţi de El în mod individual. Astfel există mai multe mădulare, însă un singur Trup, un Trup compus din aceste mădulare, care sunt dependente unele de altele şi care au nevoie unele de altele. Acele daruri foarte strălucitoare erau, comparativ, de cea mai mică valoare, aşa cum un om îşi îmbracă şi îşi împodobeşte părţile trupului cele mai puţin onorabile şi le lasă neacoperite pe cele frumoase.

Mădulare ale unui singur Trup; interesul lor comun

Un alt punct pe care apostolul îl semnalează este interesul comun care există între cei care sunt mădulare ale aceluiaşi Trup. Dacă unul suferă, toate suferă, de vreme ce este doar un singur Trup, animat de un singur Duh. Dacă unul este onorat, toate se bucură. Acest lucru depinde, de asemenea, de acelaşi Duh unic care le uneşte şi care le animă. Mai mult, acest Trup este Trupul lui Hristos. „Voi sunteţi“, spune apostolul, „Trup al lui Hristos şi mădulare fiecare în parte“ (versetul 27).

Creştinii dintr-o localitate reprezentând Adunarea ca întreg

Observaţi de asemenea că, deşi adunarea din Corint era doar o parte a Trupului lui Hristos, apostolul vorbeşte de întregul Trup; căci adunarea de acolo era, în conformitate cu principiul strângerii ei, Trupul lui Hristos adunat la Corint. Este adevărat că la începutul epistolei el vorbeşte despre toţi cei care cheamă Numele Domnului Isus; însă, concret, el se adresează adunării din Corint. Iar expresia generală arată că, în umblarea Adunării, şi în interesele ei în general, o adunare locală nu poate fi separată de întregul Trup al creştinilor pe pământ; iar limbajul folosit aici arată că, în ce priveşte poziţia lor înaintea lui Dumnezeu, creştinii dintr-o localitate erau consideraţi ca reprezentând întreaga Adunare; nu ca independenţi faţă de rest, ci, din contră, ca inseparabil uniţi cu ceilalţi, trăind şi acţionând cu privire la acea localitate ca mădulare ale Trupului lui Hristos, priviţi ca atare în această stare, deoarece fiecare creştin forma o parte a acestui Trup, iar ei formau de asemenea o parte din el. Din versetele care urmează vedem că apostolul, în timp ce-i privea pe creştinii de acolo ca pe Trupul lui Hristos, ale cărui mădulare erau, are în gând întreaga Adunare, ca Adunare a lui Dumnezeu. În Noul Testament nu există altă calitate de mădular, decât cea de mădular al lui Hristos, pe lângă faptul că suntem mădulare unii altora, formând întregul Trup; însă niciodată nu suntem priviţi ca mădulare ale unei adunări. Cuvântul vorbeşte de mădulare ale unui trup, folosind trupul omenesc ca o imagine, niciodată însă de membri ai unei biserici, în sensul modern al cuvântului. Noi suntem mădulare ale lui Hristos şi facem parte, în consecinţă, din Trupul Lui; aşa erau corintenii, în ce priveşte manifestarea lui la Corint.

Trupul lui Hristos, privit ca aflându-se pe pământ

De remarcat că Trupul lui Hristos, Adunarea, este privit aici ca aflat în întregime pe pământ. Dumnezeu a aşezat în Adunare apostoli, proroci etc.; minuni, daruri de vindecare, limbi. Este foarte clar că acest lucru se întâmplă pe pământ, aşa cum erau corintenii la vremea respectivă, şi că este vorba de Adunare ca întreg. Darurile de vindecare şi limbile nu erau în cer, iar apostolii nu erau ai unei anume adunări. Într-un cuvânt, este prezentat Duhul Sfânt, coborât din cer, care formase unitatea Trupului pe pământ şi care acţiona în el prin darurile speciale cu care erau înzestrate mădularele.

Diferenţe între daruri; caracterul şi scopul lor; permanenţa unora dintre ele

Apostolul enumeră apoi aceste daruri nu pentru a oferi o listă oficială şi completă a lor, ci pentru a marca ordinea şi importanţa celor pe care le menţionează. Limbile, de care corintenii erau atât de mândri, sunt ultimul dar din listă. Prin urmare, unele daruri erau mai alese decât altele; ele trebuiau preţuite potrivit cu măsura în care slujeau la zidirea adunării. Cele care serveau acestui scop trebuiau căutate în mod special.

Este interesant de remarcat aici diferenţa dintre acest capitol şi Efeseni 4 . Aici este vorba în mod simplu de putere, iar bărbaţilor li se spune în anumite cazuri să tacă, chiar şi atunci când puterea se afla acolo; este vorba de Duhul Sfânt, care lucra ca putere. În Efeseni 4 este vorba de grija manifestată de Hristos în calitatea Lui de Cap al Trupului. Nu sunt menţionate acolo darurile care semnifică puterea manifestată faţă de alţii, ci doar cele care formează temelia Adunării sau care îi zidesc pe sfinţi, ori Adunarea ca întreg; apoi apare făgăduinţa continuării acelei stări de lucruri până când toţi vom ajunge la o anumită statură. Căci Hristos nu poate înceta să poarte de grijă Trupului Său; însă darurile-semne pot dispărea, ceea ce s-a şi întâmplat. La rândul lor, apostolii şi prorocii au reprezentat temelia şi, în acest sens, ei nu au continuat să existe ca daruri, după ce temelia a fost aşezată.