Planurile apostolului Pavel; colecta pentru săracii din Ierusalim
Apostolul, în epistola sa, tratase dezordinea care domnea între aceşti credincioşi, iar duhul lui fusese într-o anumită măsură uşurat prin îndeplinirea acestei datorii faţă de ei; pentru că, de fapt, ei erau creştini şi formau o adunare a lui Dumnezeu. În ultimul capitol, el le vorbeşte în sensul acesta, deşi nu se putuse hotărî să meargă la Corint, căci intenţionase să-i viziteze în drumul său către Macedonia şi din nou la întoarcere. El nu spune aici de ce nu-i vizitase în drum spre Macedonia şi vorbeşte cu incertitudine referitor la şederea lui la Corint, când avea să ajungă acolo la întoarcerea din Macedonia; dacă Domnul îngăduia, avea să rămână ceva timp cu ei. Cea de-a doua epistolă va explica aceasta. Starea actuală a inimii lor nu-i permitea să-i viziteze. Însă îi tratează cu delicateţe, ca pe nişte copii preaiubiţi, dându-le îndrumări potrivite cu împrejurările momentului. Trebuia să facă o colectă pentru sfinţii săraci din Ierusalim, aşa cum fusese aranjat cu apostolii atunci când Pavel a părăsit Ierusalimul ca apostol recunoscut al neamurilor. Acest lucru nu trebuia făcut în grabă, când venea el, ci prin punerea deoparte, săptămână de săptămână, potrivit cu prosperitatea fiecăruia. El avea să trimită oameni aleşi de corinteni sau să-i ia cu el în cazul în care mergea el însuşi la Ierusalim. Se gândea să rămână în Efes până la Cincizecime, unde i se deschisese o uşă largă şi unde erau mulţi împotrivitori; dacă aceste două lucruri merg împreună, este un motiv de a rămâne. Uşa deschisă este o stimulare din partea lui Dumnezeu, iar activitatea adversarilor face necesară rămânerea. O uşă închisă este diferită de împotrivire. Oamenii nu ascultă dacă uşa este închisă; Dumnezeu nu lucrează ca să le atragă atenţia. Dacă Dumnezeu lucrează, eforturile vrăjmaşului sunt doar un motiv pentru a nu abandona lucrarea. Se pare (1. Corinteni 15:32 ) că Pavel suferise deja mult la Efes, însă îşi continua lucrarea acolo. Nu-şi putea revărsa inima înaintea corintenilor cu privire la acest subiect, văzând starea în care ei se aflau. O face în a doua epistolă, după ce prima produsese efectul pe care-l dorea. A fost o tulburare după aceea în Efes, produsă de către meşteşugari, în urma căreia Pavel a părăsit cetatea (Fapte 19 ). Versetele 21 şi 22 ale acestui capitol din Fapte ne arată perioada în care el a scris această epistolă. Viaţa îi fusese pusă în pericol şi înainte de revolta argintarilor (2. Corinteni 1 ), însă rămăsese la Efes. Tulburarea a închis uşa şi l-a făcut să plece.
Apolo împărtăşind simţămintele lui Pavel şi fiind una cu el
În Fapte 19:22 vedem că Pavel îl trimisese pe Timotei în Macedonia. În epistola noastră el presupune că acesta ar ajunge şi la Corint. Dacă venea, corintenii trebuia să-l primească aşa cum l-ar fi primit pe Pavel (versetele 10,11). Îl rugase pe Apolo să se ducă la ei; acesta deja fusese o binecuvântare pentru corinteni, iar Pavel se gândea că ar putea fi din nou. Nu se temea că Apolo i-ar putea lua locul în inima corintenilor (versetul 12). Însă acesta din urmă împărtăşea aceleaşi simţăminte cu ale apostolului; nu dorea să recunoască sau să dea impresia, prin prezenţa lui, că aprobă ceea ce-l împiedicase pe Pavel să meargă acolo, cu atât mai mult cu cât erau unii în adunare la Corint care doreau să-i folosească numele ca stindard al unei partide. Liber în mişcările sale, el voia să acţioneze potrivit cu opinia pe care era liber din partea Domnului să şi-o formeze.
Dorinţa arzătoare a lui Pavel pentru binecuvântarea corintenilor
După ce a vorbit despre Apolo, gândurile apostolului se întorc către copiii săi în credinţă, atât de dragi lui, oricare ar fi fost greşelile lor. Versetele 13 şi 14 reprezintă efuziunea unei inimi care a uitat aceste greşeli, în dorinţa fierbinte a unei iubiri care se gândea numai la binecuvântarea lor potrivit Duhului Sfânt. Trei corinteni, Ştefana, Fortunat şi Ahaic, îi aduseseră ajutoare; nu pare că acestea ar fi fost din partea adunării, nici că reprezentau vreo mărturie a dragostei ei care înviorase inima apostolului. El dorea însă ca cei din Corint să se bucure de acest lucru. Nu se îndoia că era iubit de ei destul ca să fie înviorat de aceasta. Dragostea lor nu se gândise la lucrul respectiv mai dinainte; însă el îşi exprimă convingerea că ei îşi găseau plăcerea în gândul că inima lui era înviorată. Este mişcător să vezi aici cum dragostea apostolului sugerează ceea ce harul dorea să producă în inima corintenilor, comunicându-le ceea ce probabil ei nu ar fi putut altfel să ştie: dragostea lucrătoare a trei fraţi din adunare; şi îi face astfel părtaşi bucuriei lui, chiar dacă ei nu fuseseră părtaşi la ceea ce produsese această bucurie. Flacăra iubirii se dăruieşte ridicându-se deasupra răcelii şi pătrunzând adâncurile vieţii veşnice în inimă; şi, odată dăruită, sufletul, mai înainte neaprins, arde acum cu aceeaşi flacără.
Patru canale ale slujirii
Găsim în acest capitol patru canale, ca să zicem aşa, ale slujirii. Primul, apostolul, trimis direct de la Domnul şi prin Duhul Sfânt. Al doilea, persoanele asociate cu apostolul în lucrarea lui, care acţionau la dorinţa Sa, una din ele (cazul lui Timotei) fiind indicată prin profeţie. Al treilea, un lucrător în întregime dependent, în parte instruit de alţii (Fapte 18:26 ), însă acţionând unde vedea potrivit, în conformitate cu Domnul şi cu darul pe care-l primise. Al patrulea, unul care se dedicase slujirii sfinţilor, împreună cu alţii care-l ajutaseră pe apostol şi care lucraseră. Pavel îi îndeamnă pe cei credincioşi să se supună unor astfel de oameni şi tuturor celor care ajutau în lucrare şi se osteneau. Dorea, de asemenea, ca ei să-i recunoască pe aceia care-i învioraseră inima prin slujirea lor devotată. Găsim astfel principiul simplu şi important potrivit căruia sunt dezvoltate în inimă cele mai alese afecţiuni, anume recunoaşterea fiecărui credincios potrivit cu manifestarea harului şi a puterii Duhului Sfânt în el. Creştinul se supune celor care se dedică slujirii sfinţilor; îi recunoaşte pe aceia care manifestă har într-un fel special. Cei despre care se vorbeşte aici nu sunt persoane oficial numite şi consacrate. Conştiinţa şi afecţiunea spirituală ale creştinilor sunt acelea care-i recunosc potrivit cu lucrarea lor - un principiu valabil în toate timpurile, care nu permite ca acest respect să fie pretins, dar care cere ca el să fie arătat.
Bătrânii care slujesc sunt recunoscuţi fără vreo învestitură oficială
Putem remarca aici că această epistolă, deşi intră în toate detaliile conduitei interioare a unei adunări, nu vorbeşte de bătrâni sau de slujitori oficial stabiliţi. Este sigur că în general existau astfel de persoane; însă Dumnezeu a pregătit în cuvântul Său resurse pentru umblarea unei adunări în toate timpurile şi, aşa cum vedem, principii care ne obligă să-i recunoaştem pe aceia care slujesc în ea prin devotament personal, fără să fie oficial învestiţi. Necredincioşia generală, sau absenţa unor astfel de slujitori rânduiţi, nu-i va împiedica pe aceia care doresc să asculte de Cuvânt, să urmeze acest Cuvânt în orice lucru care este necesar pentru rânduiala creştină. Mai mult, vedem că, oricare ar fi dezordinea, apostolul îi recunoaşte pe membrii adunării ca fiind cu toţii creştini adevăraţi; el doreşte ca ei să se recunoască unii pe alţii prin sărutul dragostei, expresia universală a afecţiunii frăţeşti. Lucrurile stau atât de sigur aşa, încât el pronunţă un solemn anatema peste oricine nu-L iubea pe Domnul Isus. Puteau exista astfel de persoane, însă el nu doreşte în niciun fel să le recunoască. Dacă era vreunul, să fie anatema. Se înţelege oare din aceasta că Pavel îngăduia amestecul în adunare a celor credincioşi cu cei necredincioşi? El nu îngăduia aşa ceva şi îi îmbrăţişează pe toţi în legăturile dragostei creştine (versetul 24).
Ultimul punct este foarte important. Starea adunării din Corint putea face loc unei incertitudini cu privire la creştinismul unora dintre cei care o compuneau sau al persoanelor în legătură cu ei care nu locuiau la Corint. El îi mustră; însă, de fapt, în cazuri de păcate dintre cele mai întristătoare, unde disciplina lui Dumnezeu era exercitată sau unde era necesară cea a omului, cei vinovaţi sunt priviţi totuşi ca fiind creştini (a se vedea capitolul 10 pentru avertisment; 1. Corinteni 11:32 , pentru disciplina Domnului; pentru cea a omului, 1. Corinteni 5:5 ; pentru principiu, 2. Corinteni 2:8 ). Afară de aceasta, el îi denunţă cu un anatema pe aceia care nu-L iubesc pe Domnul Isus. Disciplina este exercitată faţă de omul nelegiuit care este numit frate. Cel care se numeşte pe sine creştin şi totuşi nu-L iubeşte cu adevărat pe Domnul - căci poate exista cineva de felul acesta - este subiectul celei mai teribile anateme.
Hristos, singurul izvor al dragostei apostolului
Este nespus de preţios să vezi că, după ce corectează cu credincioşie (dar şi cu durere în inimă) orice abuz, duhul apostolului se întoarce prin har către bucuriile oferite de dragostea existentă în relaţiile lui cu corintenii. Cumplitul verset 22 nu era menit să fie inconsecvent cu dragostea care insuflase celelalte versete. Era acelaşi duh, căci Hristos era singurul izvor al dragostei lui.
Mai putem nota (versetul 21) că apostolul, aşa cum alte pasaje dau mărturie, a folosit pe altul care să scrie pentru el. Epistola către Galateni constituie o excepţie. El îşi verifica epistolele trimise adunărilor scriind salutarea de la sfârşit cu propria mână, arătând astfel importanţa pe care o dădea exactităţii conţinutului şi confirmând principiul unei inspiraţii exacte. Inima i se revarsă (versetul 24) şi este o mângâiere pentru el faptul că poate să-i recunoască pe toţi în dragoste.