12. Eliberarea de păcat

În Romani 8 găsim prezentată cel mai clar semnificaţia generală a locuirii Duhului Sfânt în cel credincios. Ni se spune că umblarea celui credincios este fie potrivit firii păcătoase (cărnii), fie potrivit Duhului. Însă în versetul 9 se spune: „Nu sunteţi în firea păcătoasă, ci în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dar dacă nu are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui”. Deci aflăm aici două lucruri:

1. Numai acela în care locuieşte Duhul Sfânt, nu mai este în firea păcătoasă, ci în Duhul.

2. Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, nu este al lui Hristos, cu alte cuvinte nu este creştin.

Aceste puncte sunt de o deosebită însemnătate.

Primul punct ne face să vedem că nu este adevărat ce se spune deseori, că un om trebuie să fie ori un om natural, ori un om duhovnicesc. Potrivit Noului Testament este o a treia clasă între acestea două. Când harul lui Dumnezeu aduce la Dumnezeu pe un om natural, pe un copil al lui Adam, îi zideşte înăuntru o viaţă nouă şi, când el a fost adus la Dumnezeu pe baza răscumpărării, el nu este încă un om duhovnicesc, datorită faptului acestuia. Omul duhovnicesc este acela despre care apostolul spune: „Voi nu mai sunteţi în firea păcătoasă, ci în Duhul”. Apostolul nu-i numeşte pe corinteni oameni naturali (1. Corinteni 2:14 ), dar nu-i numeşte nici duhovniceşti (1. Corinteni 3:1 ). Ei erau carnali (1. Corinteni 3:3).

O mulţime de lucruri îl fac pe cel credincios să nu fie o persoană duhovnicească. La corinteni, pricina era înţelepciunea firească. Dar cel mai însemnat lucru – cel care se întâlneşte cel mai des – este cel pe care îl avem în epistola către Romani: acela care n-a ajuns să fie conştient că în firea păcătoasă totul este numai rău, acela care n-a ajuns să creadă că firea păcătoasă a fost în totul judecată în moartea lui Hristos.

În cea dintâi parte a epistolei către Romani, până la Romani 5:11 se tratează problema păcatelor noastre, a faptelor noastre păcătoase. Rezultatul îl găsim în Romani 5:1-2 : „Deci, fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos”. Prin El de asemenea avem intrare, prin credinţă, în condiţia de favoare în care stăm şi ne lăudăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu. Mulţi nu merg mai mult decât atât; ei sunt, cum s-ar spune, mântuiţi pe jumătate. Ei văd ceva din lucrarea Domnului Hristos, dar nu cunosc faptul că ei sunt în Hristos. Nu înseamnă că ei n-ar cunoaşte expresia aceasta. Dar, când de exemplu ei citesc Romani 8:1 , „nu mai este nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus”, ei nu văd nimic mai mult în faptul acesta decât ceea ce se spune în Romani 4:25 : „care a fost dat pentru greşelile noastre şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră” – adică doar faptul că păcatele le-au fost înlăturate şi că ei sunt priviţi acum ca îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu.

Dar nu aceasta este semnificaţia întreagă a locului din Romani 8:1 . Deosebirea este că, începând cu Romani 5:17 , Duhul Sfânt ne vorbeşte despre un lucru nou, despre problema firii noastre păcătoase. Nu numai că păcatele îmi sunt iertate şi sunt îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu, dar firea mea cea păcătoasă a fost judecată în moartea lui Hristos. Aceasta înseamnă nu numai îndreptăţirea prin sângele Lui, dar şi practicarea dreptăţii înviată. Este nu numai faptul că Eu cred în Hristos şi ştiu că am iertarea prin sângele Său scump; dar Cuvântul lui Dumnezeu îmi dă dreptul să ştiu şi să spun că şi eu am murit în moartea lui Hristos. Sunt botezat nu pentru viaţa Lui sau pentru lucrarea Lui, ci pentru moartea Lui (Romani 6:3 ). Am fost un păcătos; nu puteam decât să păcătuiesc. Situaţia aceasta nu se putea schimba prin iertare. Trebuia să fiu izbăvit din starea aceasta şi singura scăpare reală din starea de păcat este moartea. Şi izbăvirea aceasta o am „în Hristos”. „Căci ceea ce n-a putut face legea” (ea nu putea să ducă la acest rezultat, ca păcatul şi moartea să nu mai fie o lege în mine şi în felul acesta mereu să continue să mai stăpânească), „pentru că firea păcătoasă o făcea fără putere, a făcut Dumnezeu, trimiţând pe Fiul Său însuşi într-o fire asemănătoare cu omul păcătos şi pentru păcat, a condamnat păcatul în firea păcătoasă” (Romani 8:3 ). Aceasta este învăţătura cuprinsă în capitolul 5 de la versetul 12 şi în capitolul 6.

Este cu totul neplăcut pentru om să primească adevărul acesta. A crede că Dumnezeu i-a iertat păcatele este mai uşor, deoarece lucrul acesta este ceva ce are loc în totul în afara omului însuşi. Dar a crede că firea lui păcătoasă (carnea) a murit împreună cu Hristos este mult mai greu, căci experienţa lui zilnică este cu totul alta. El încă vede firea sa păcătoasă în toate amănuntele vieţii de fiecare zi şi, atâta timp cât nu se ţine strâns de adevărul acesta, prin credinţă, el vede legea păcatului şi a morţii în el însuşi. Dar nu este nimic mai important decât simplitatea în lucrurile lui Dumnezeu şi nu există credinţă reală decât cea care acceptă Cuvântul Lui şi autoritatea Lui, chiar dacă înţelege prea puţin din ele. Dacă Dumnezeu spune că tu, care crezi în Domnul Isus, ai murit, crezi tu lucrul acesta sau nu-l crezi?

Dacă un om născut din nou nu crede adevărul acesta, el va încerca să se îmbunătăţească. Viaţa cea nouă din el doreşte să trăiască potrivit gândurilor lui Dumnezeu, dar el va vedea că păcatul este în el însuşi. Şi ce luptă cruntă încearcă un astfel de om! Vedem lucrul acesta în Romani 7 . Este vorba de un om născut din nou, întors la Dumnezeu, deci unul care are viaţa din Dumnezeu. Cum ar putea o persoană neîntoarsă la Dumnezeu să fie în stare să spună: „După omul dinăuntru, îmi place legea lui Dumnezeu” (Romani 7:22 )? Despre cel neîntors la Dumnezeu se spune: „Nu este nici unul care să caute pe Dumnezeu” (Romani 3:11 ). Dar iată că un astfel de om înţelege că, după ce s-a întors la Dumnezeu, trebuie să lase loc liber lucrării Duhului lui Dumnezeu în el. În scopul acesta el ia în seamă legea şi face din ea regula lui de viaţă. Dar ajunge să înveţe că mereu greşeşte, iar Duhul lui Dumnezeu nu-l ajută pe drumul acesta, ci doar îl face să se simtă tot mai nefericit. Duhul Sfânt a venit din cer pe pământ ca să-L slăvească pe Domnul şi nu legea.

Aici nu este vorba de viaţa pe care o pot vedea şi alţii, ci de lucruri mult mai adânci. Cel din Romani 7 poate să nu cadă în păcate văzute, însă păcatul lucrează în el. Şi nu cunoaştem noi toţi lupta care este descrisă în Romani 7 ? Unii poate o cunosc după ce au înţeles că păcatele le-au fost iertate, dar mulţi au cunoscut-o mai dinainte. Cred că nu este nici măcar un singur credincios care să nu fi trecut sau să nu treacă încă prin această luptă. Căci, deşi eliberarea din Romani 8 este o problemă a credinţei, noi trebuie totuşi s-o învăţăm şi ca experienţă. Câtă dreptate au spusele Cuvântului lui Dumnezeu, când ne arată că firea noastră păcătoasă este un rău de neîndreptat! Prin experienţă învăţăm cât este de adevărat când Cuvântul lui Dumnezeu spune că legea nu ne poate ajuta, pentru că „firea păcătoasă o face fără putere”. Ce bine că suntem străpunşi de Cuvântul lui Dumnezeu care ne învaţă că nu ne putem ajuta singuri! Şi cu cât vom căuta cu mai multă seriozitate să slujim lui Dumnezeu, cu atât mai adânc concluziile acestea ale experienţei se vor săpa în inimile noastre, încât în final vom striga deznădăjduiţi: „Nenorocitul de mine! Cine mă va scăpa de acest trup de moarte?” (Romani 7:24 ). Atunci vom sfârşi experienţa că legea nu este o regulă de viaţă, ci o regulă de moarte pentru oricine are o fire păcătoasă. Departe de a fi o putere eliberatoare, ea ne condamnă. De aceea nu strigăm „ce” mă va izbăvi; ştim că nu există ceva care să ne mai poată scăpa. De aceea strigăm „cine” mă va elibera. Şi atunci Dumnezeu ne spune prin Cuvântul Său şi, dacă privim adevărul acesta că „Isus Hristos, Domnul nostru, ne-a eliberat”, suntem fericiţi. Abia atunci cântecul de laudă din Romani 8 izbucneşte în inimile noastre. „Acum, deci, nu este nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus. Căci legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii”. Ce deosebire faţă de Romani 7 !

Ar însemna să te înşeli singur şi să fii lipsit de înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu, dacă ai spune că cineva s-ar putea bucura de eliberarea din Romani 8 , în timp ce ar fi încă în lupta dintre bine şi rău din ultima parte a capitolului 7 din Romani. Se poate să fie cineva în robie şi în acelaşi timp liber? Poate un om să spună: „sunt pământesc, vândut păcatului” şi „răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac” – şi în acelaşi timp să cânte de bucurie, spunând: „Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii”? S-ar putea ca situaţia în care un credincios trebuie să spună că este adus „în robia legii păcatului, care este în mădularele mele” să fie situaţia normală a unui răscumpărat al Domnului Isus? Nu spun că aceasta n-ar fi starea obişnuită a multora, dar întreb dacă ea este potrivită gândurilor lui Dumnezeu.

În Romani 8 ne este prezentată poziţia normală a celui credincios, potrivit gândurilor lui Dumnezeu. El şi-a văzut păcatele şi a crezut că i-au fost iertate pe baza sângelui scump al Mântuitorului. El şi-a văzut stricăciunea firii păcătoase şi a crezut că firea păcătoasă a fost judecată în Hristos, pe cruce. Şi, după ce a crezut, el a fost pecetluit cu Duhul Sfânt (Efeseni 1:13 ). El ştie că a murit împreună cu Hristos. dar şi că acum este „în Hristos” şi de aceea nu mai este condamnare pentru el. El ştie că puterea păcatului a fost zdrobită, căci firea păcătoasă a fost condamnată în Hristos. Şi el are o viaţă nouă care nu poate păcătui (1. Ioan 3:9 ), iar o Persoană divină, Duhul Sfânt locuieşte în el şi este în el puterea care lucrează în această viaţă şi o face în stare să trăiască potrivit gândurilor lui Dumnezeu. El este în Duhul, este un om duhovnicesc, care poate umbla potrivit Duhului. El a fost trecut din familia celui dintâi Adam, care înaintea lui Dumnezeu este starea şi condiţia omului căzut, în familia lui Dumnezeu, al cărui Cap este Isus Hristos, cel din urmă Adam. Şi nu numai atât. El, care pe pământ fusese uns cu Duhul Sfânt şi umblase prin Duhul, acum ne-a dat şi nouă Duh Sfânt (1. Ioan 4:13 ). Hristos Cel înviat este Capul familiei lui Dumnezeu, iar locul în care este aşezată familia aceasta este rezultatul morţii şi învierii lui Hristos. Dacă cineva are Duhul lui Hristos este al Lui (Romani 8:9 ).

Dar acestea nu sunt încă totul. Cunoaştem şi ne bucurăm de eliberarea aceasta în sufletele noastre, dar practic trupurile noastre nu au încă parte de ea. Dar în viitor va fi şi lucrul acesta. „Dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos dintre cei morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său care locuieşte în voi” (Romani 8:11 ). Aceasta este eliberarea deplină a trupului şi a sufletului şi răspunsul desăvârşit la strigătul plin de tristeţe: „Nenorocitul de mine! Cine mă va scăpa din acest trup de moarte?” (Romani 7:24 ). Atâta timp cât suntem încă pe pământ, Duhul Sfânt dă mărturie duhului nostru (vieţii celei noi care este în noi) că suntem copii ai lui Dumnezeu. El prezintă aşa cum trebuie nevoile noastre pe care le avem ca oameni noi, atâta timp cât ne urmăm calea printr-o creaţie care zace sub blestem. „însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8:26 ).

Aşa este eliberarea care se găseşte în Hristos Isus. Dar Scriptura ne spune că o primim prin Duhul Sfânt şi că prin El ne putem bucura de ea. Nu primim nici chiar cea mai mică parte din binecuvântări fără El. El lucrează în inima păcătosului ca să-l aducă la Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu Şi-a dat viaţa pentru păcătoşi, prin El. El lucrează în inima celui întors la Dumnezeu şi locuieşte în cel ce crede, ca o Persoană deosebită de firea cea nouă, ca să-l înveţe să cunoască preţul deplin al binecuvântărilor şi ca să fie puterea care face ca toate aceste lucruri să fie o realitate în el. Da, Duhul Sfânt dă chiar şi Numele Său poziţiei pe care noi, ca cei eliberaţi, ca creştini, o ocupăm pe terenul morţii şi învierii lui Hristos.