13. Ungerea şi pecetluirea

Ajungem acum la ungerea şi pecetluirea cu Duh Sfânt. În Luca 4:18 este scris: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor evanghelia”. În Ioan 6:27 : „Tatăl, adică Dumnezeu, pe El L-a pecetluit”. În Faptele Apostolilor 4:27 : „pe care L-ai uns Tu” şi în Fapte 10:38 : „Cum Dumnezeu a uns cu Duh Sfânt şi cu putere pe Isus”. Iar în Ioan 3:34 citim: „Acela pe care L-a trimis Dumnezeu vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură”. Toate locurile acestea din Scriptură vorbesc despre Domnul Isus. El, care a fost născut prin Duhul Sfânt (Matei 1:20 ), a fost uns şi a fost pecetluit cu Duhul Sfânt. Şi pentru că Dumnezeu îi dăduse plinătatea Duhului, El putea vorbi cuvintele lui Dumnezeu. Înainte de Faptele Apostolilor 2 nu citim despre alţii care să fi fost unşi şi pecetluiţi cu Duh Sfânt. Numai Hristos a fost, El, Unsul. Nimeni nu putea primi Duhul Sfânt înainte ca lucrarea de răscumpărare să fi fost împlinită. Şi lucrul acesta se potriveşte cu ce întâlnim în Vechiul Testament. În Exod 29 şi Levitic 8 , unde găsim punerea deoparte a preoţilor, Aaron a fost uns înainte ca jertfa să fi fost adusă, iar fiii lui Aaron după aducerea jertfei şi apoi au fost stropiţi cu sângele şi cu untdelemnul ungerii. Potrivit epistolei către Evrei, Aaron este o imagine a Domnului Isus, iar fiii lui sunt o imagine a noastră, ca preoţi sfinţi (Evrei 2:11-13 ; 3:1,6 ; 1. Petru 2:4,5 ).

În epistole găsim trei locuri care vorbesc despre ungerea noastră. „Cel care ne-a uns este Dumnezeu, care ne-a şi pecetluit şi ne-a pus în inimi arvuna Duhului” (2. Corinteni 1:21,22 ). „Dar voi aveţi ungerea din partea Celui Sfânt şi ştiţi toate... Şi ungerea pe care aţi primit-o de la El rămâne în voi şi nu aveţi nevoie să vă înveţe cineva; ci după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate şi este adevărată şi nu este nici o minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea” (1. Ioan 2:20,27 ).

Din locurile acestea este clar pentru noi ce rost are ungerea noastră. Prin ea, noi cunoaştem toate lucrurile, căci ea ne învaţă toate. În 1. Corinteni 2 , lucrul acesta este explicat de apostolul Pavel. Duhul lui Dumnezeu cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dăruit Dumnezeu (1. Corinteni 2:10,12 ). Astfel, ungerea cu Duh Sfânt este cea pe care o avem în părtăşie cu Dumnezeu, prin locuirea în noi a Duhului Sfânt, şi prin ea Îi cunoaştem gândurile şi ştim ce se potriveşte cu gândurile Lui. Şi ne putem bucura în adevărul lui Dumnezeu, în Hristos.

Lucrul acesta ne este clar arătat în Levitic 8 şi 9, în exemplul consacrării preoţilor. După ce a avut loc punerea deoparte în prima parte a capitolului 8, aflăm sarcina pe care o aveau preoţii, în ultimele versete ale acestui capitol şi în capitolul 9. În capitolul 8 este vorba de a „ţine rânduielile Domnului”, iar în Levitic 9 , în vederea slavei şi binecuvântării viitoare, sângele este adus acolo unde marele preot avea să-l folosească.

Prin ungere, preoţii aveau părtăşie cu Dumnezeu, cunoşteau rânduielile Domnului, aveau de lucru când era vorba de ispăşire şi ştiau unde ducea marele preot sângele. Ei ştiau de asemenea că lucrarea aceasta va duce la slava şi la binecuvântarea poporului.

Desigur, aceasta nu înseamnă că fiecare persoană în care locuieşte Duhul lui Dumnezeu cunoaşte tot adevărul în amănunţime şi nu are nevoie să fie învăţată. În capitolele următoare din Levitic sunt date preoţilor unele învăţături amănunţite. Şi după ce apostolul spune în 1. Ioan 2:20 : „aveţi ungerea din partea Celui Sfânt şi ştiţi toate”, el încă dă multe îndrumări în epistola sa. Versetul 27 explică expresia aceasta: „ungerea Lui vă învaţă despre toate”. Fiecare persoană în parte în care locuieşte Duhul Sfânt şi are astfel ungerea de la Cel Sfânt este prin aceasta admisă în prezenţa directă a lui Dumnezeu. Şi acolo, în prezenţa Celui Sfânt, poate cineva să vadă de îndată dacă un lucru este sau nu plăcut înaintea Lui.

Lucrul acesta este adevărat pentru cel de curând credincios, cu cea mai puţină cunoaştere, pentru unul care abia a găsit pacea. Apostolul scria copilaşilor. Aceşti copilaşi ştiau că păcatele le erau iertate, pentru Numele Lui (1. Ioan 2:13 ). Lucrul acesta era de ajuns, căci Duhul Sfânt locuia în ei, deci ei aveau ungerea de la Cel Sfânt şi cunoşteau toate. Desigur, ei nu cunoşteau tot adevărul descoperit – aşa cum putea să-L cunoască un părinte în Hristos. Dacă un învăţător mincinos venea la ei, ei nu puteau să discute cu el. Poate că nici nu puteau să spună în ce consta învăţătura lui greşită. Dar, în prezenţa Dumnezeului Celui sfânt, ei simţeau că ceva era împotriva Lui. „După cum ungerea Lui vă învaţă despre toate şi este adevărată şi nu este o minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea”.

Este un gând măreţ pentru un credincios care de puţin timp îl cunoaşte pe Dumnezeu. În creştinătate sunt atât de multe învăţături deosebite! Poţi să auzi gândurile cele mai contradictorii de la credincioşi. Şi atunci, poate cel de curând întors la Dumnezeu, care cunoaşte atât de puţin, să rămână pe calea cea dreaptă şi să ştie care sunt gândurile lui Dumnezeu? Răspunsul îl avem aici: „Aveţi ungerea din partea Celui Sfânt şi ştiţi toate”. Şi în versetul 24 de asemenea este scris: „Ce aţi auzit de la început, aceea să rămână în voi”. Cuvântul lui Dumnezeu ne dă adevărul şi Duhul Sfânt care lucrează în inimile noastre ne învaţă din acest Cuvânt şi ne păzeşte de învăţături greşite.

Dar atunci, cum se face că cei credincioşi cad uneori în câte o învăţătură greşită şi unii nu văd când adevărul este atacat de o învăţătură greşită? Preoţii Vechiului Testament nu puteau uneori să se apropie de prezenţa lui Dumnezeu, din cauza vreunei necuraţii sau slăbiciuni (Levitic 21 ), deşi ei aparţineau de casa lui Aaron. Şi după ce apostolul a spus în 1. Corinteni 2:15 , „cel duhovnicesc deosebeşte toate lucrurile”, el trebuie să spună corintenilor în 1. Corinteni 3:1 că ei nu erau duhovniceşti, ci oameni de carne. Într-un sens practic ei nu stăteau în prezenţa apropiată a lui Dumnezeu. Era ceva ce îi împiedica să fie acolo. A fi în prezenţa lui Dumnezeu este un privilegiu minunat, o binecuvântare negrăită, o odihnă pentru inima celui credincios. Dar în cazul corintenilor, Dumnezeu nu era totul pentru ai Săi. Înaintea Lui niciun păcat nu poate sta, fără să fie înlăturat prin judecata de sine. Lumea nu poate fi în locul unde stă El, în prezenţa Lui, şi de asemenea nimic din ce este al lumii, ci numai acela care s-a curăţit pe sine însuşi prin judecata de sine şi a cărui inimă este predată Lui. Şi noi numai aşa putem fi acolo, dacă dorim să ne purtăm în toate numai potrivit gândurilor Lui şi astfel să părăsim propriile noastre gânduri.

Între corinteni erau probleme ale firii păcătoase. Printre ei era îngâmfare şi ceartă. Înţelepciunea omenească găsise primire printre ei. Răul moral era tolerat. Puterea lor de pricepere se dusese, încât printre ei unii ajunseseră la învăţături greşite (1. Corinteni 15:12 ).

Cum stau lucrurile cu noi – cu fiecare dintre noi şi cu toţi împreună?

Pe lângă 2. Corinteni 1:21 , faptul că suntem pecetluiţi cu Duh Sfânt este spus şi în Efeseni 1:13 ; 4:30 . În Ioan 6:27 se spune despre Domnul Isus: „Tatăl, adică Dumnezeu, pe El L-a pecetluit”. Din locurile diferite în care se vorbeşte despre pecetluire (vezi, de exemplu, Estera 8:8 , Daniel 6:17 , Ieremia 32 , Apocalipsa 5:1-7 ; 7:1-8 ) rezultă clar că ceea ce era pecetluit era însemnat ca reprezentând proprietatea celui ce pecetluia. Lucrul acesta îl găsim confirmat şi în toate lucrurile care vorbesc despre a fi pecetluit cu Duh Sfânt. În Efeseni 1:10-12 , Pavel vorbeşte despre evreii credincioşi care pe baza făgăduinţei aveau să fie părtaşi la slava şi la împărăţia păcii pe pământ, la împlinirea vremurilor. Dar după aceea, la versetul 13 el spune: „Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului, evanghelia mântuirii voastre, aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt al făgăduinţei şi care este arvuna moştenirii noastre, pentru răscumpărarea stăpânirii dobândite, spre lauda slavei Lui”.

De aici înţelegem:

1. Că pecetluirea are loc după ce ai crezut şi este în legătură cu credinţa.

2. Că ea are loc în vederea moştenirii.

Dar versetul 13 spune mai mult: Pecetluirea este pusă în legătură cu „evanghelia mântuirii voastre” şi cu credinţa în ea. În Levitic 14 untdelemnul era pus pe urechea dreaptă şi pe degetul mare de la piciorul drept, „peste sângele jertfei pentru vină”. Dacă ţinem seama cu atenţie la cuvintele şi imaginile Scripturii, socotesc că putem spune că este pecetluită credinţa în lucrarea Domnului pentru iertarea păcatelor.

Noi suntem păcătoşi dintre neamuri, care nu aveau parte de făgăduinţe (Efeseni 2:12 ). Dar noi am crezut în lucrarea desăvârşită a lui Hristos, în sângele Său vărsat. Şi prin sângele Lui avem pace cu Dumnezeu şi am fost apropiaţi de El (Romani 3:21-26 ; Coloseni 1:20 ; Efeseni 2:13,14 ). Dumnezeu pecetluieşte faptul acesta. El îl recunoaşte şi, ca semn al acestei lucrări, îşi pune pecetea pe el şi în acelaşi timp face ca pecetea aceasta să fie tare şi sigură. Duhul Sfânt care locuieşte în noi este pecetea aceasta – El este adeverirea că noi suntem stăpânirea (posesiunea) Lui.

Efeseni 4:30 spune că am fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt „pentru ziua răscumpărării” şi Efeseni 1:13 şi 2. Corinteni 1:20 de asemenea vorbesc despre moştenirea viitoare. Asa cum s-a arătat într-un capitol mai dinainte, noi n-am primit încă răscumpărarea trupurilor noastre, răscumpărare care este încă de viitor. „Am fost mântuiţi în nădejde” (Romani 8:23,24 ). Dar lucrurile acestea viitoare totuşi nu sunt nesigure pentru noi, chiar dacă nu suntem iudei şi astfel nu avem parte la făgăduinţele date lor. Dumnezeu ne-a pecetluit, ca dovadă că Îi aparţinem Lui şi astfel vom avea parte la moştenirea Lui. Şi pecetea aceasta, Duhul Sfânt, este în acelaşi timp arvuna, dovada că răscumpărarea aceasta va fi partea noastră. Căci prin Duhul Sfânt vom primi răscumpărarea trupurilor noastre (Romani 8:11 ). Deci, a fi „mântuit în nădejde” are un înţeles cu totul diferit de cum se dă uneori – nici vorbă de nesiguranţă aici, ci dimpotrivă, de o siguranţă asupra căreia nici nu se mai poate discuta. Dumnezeu Duhul Sfânt este deja acum pecetea prin care Dumnezeu ne recunoaşte ca fiind ai Săi şi El este în acelaşi timp arvuna noastră că Dumnezeu îşi va împlini făgăduinţele Sale faţă de noi.