Când nu eram în stare să vorbesc unei mulţimi mari în oraşe, Domnul îmi dădea mare bucurie în lucrarea prin sate. Doresc să povestesc un exemplu.
O bătrână văduvă m-a rugat să vin în casa ei din W. M-am dus şi ea a invitat câţiva creştini care erau convişi că în W. nu exista dorinţa de a se vesti Cuvântul. La o depărtare de câţiva kilometri era un sat de mineri atei. Am înţeles că acesta era locul unde trebuie să vorbesc şi am predicat acolo chiar în aceeaşi seară într-o casă. Douăsprezece luni mai târziu, exact în aceeaşi zi, m-am simţit împins să vizitez încă o dată acel loc. În timpul călătoriilor mele am simţit aproape întotdeauna cât de important este să fii călăuzit exact spre locul potrivit. În acest caz am fost condus în faţa căsuţei unui anumit W.M. Soţia acelui bărbat se numea Lidia. Familia îmi era desigur necunoscută şi era pe atunci, aşa cum am auzit mai târziu, duşmanul tuturor celor care nu aparţineau de o biserică. Oamenii nu s-ar fi deplasat nici măcar douăzeci de paşi pentru a mă asculta. Am vorbit despre curăţirea leprosului (Levitic 14 ). Lidia tocmai trecea prin curte când am spus: „Să dea drumul păsării vii pe câmp“. Aceasta i-a trezit curiozitatea şi a venit la poartă pentru a auzi despre ce fel de pasăre era vorba. A ascultat cu mare atenţie când a auzit că una din păsări, despre care este vorba în capitol, care a trebuit să fie tăiată, indică spre moartea Domnului Isus. Cealaltă pasăre, care a fost înmuiată în sângele păsării omorâte şi lăsată să zboare pe câmp după ce sângele a fost stropit pe lepros, Îl arată pe Domnul în învierea Sa. Astfel, Isus, Locţiitorul nostru, care a murit pentru păcatele noastre, apare aşa în faţa lui Dumnezeu, iar învierea Sa este îndreptăţirea noastră. Lidia nu auzise aşa ceva niciodată şi era foarte impresionată. Chiar în acea seară a găsit pace. Dar nu numai ea a fost mântuită, ci, ca la temnicerul din Filipi, întreaga ei casă, de la mama înaintată în vârstă, de peste optzeci de ani, până la nepotul ei de patru ani. S-au adăugat şi alte suflete în timpul şederii mele acolo timp de şapte săptămâni. Apoi am început să frângem pâinea în casa Lidiei.
Câţiva ani mai târziu am trăit în acelaşi sat o descoperire unică a harului Domnului. Într-o seară am vestit Evanghelia într-una din marile săli ale olăriei. Veniseră mulţi mineri aşa cum au părăsit mina. Era o societate ciudată: unii arătau albi ca morarii, alţii negri ca hornarii. A fost o predică foarte liniştită. A fost vestit, în credinţă, numai Cuvântul. Toţi au fost cuprinşi de o seriozitate adâncă. La sfârşit am repetat încet cuvintele preţioase ale Domnului Isus: „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţă veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă“ (Ioan 5:24 ). Apoi: „Să ştiţi dar, fraţilor, că prin El vi se vesteşte iertarea păcatelor; şi oricine crede este îndreptăţit prin El de toate lucrurile de care n-aţi putut fi îndreptăţiţi prin legea lui Moise“ (Fapte 13:38,39 ). Nu am făcut alte observaţii, dar toţi au simţit că Dumnezeu, Duhul Sfânt, adresa aceste cuvinte păcătoşilor pierduţi şi vinovaţi. Cu siguranţă, fiecare a văzut vântul care mângâie un lan de spice şi cum se pleacă fiecare spic. Aşa era acolo. Duhul lui Dumnezeu sufla peste adunare şi pleca fiecare inimă şi fiecare cap. Se auzea de la un capăt la altul al încăperii un geamăt adânc. Apoi s-a făcut o linişte mare, întreruptă doar de câte un suspin. Apoi, creştinii prezenţi au început să vorbească cu cei neîntorşi la Dumnezeu. D.M. i-a spus unui tânăr nepăsător până atunci: „David, nu doreşti să fii mântuit?“ - „Nu“, a răspuns el, „sunt mântuit, am viaţă veşnică.“ David trecuse din moarte la viaţă, iar viaţa lui ulterioară a dovedit aceasta. I-au fost adresate numai câteva cuvinte, dar Domnul i-a deschis inima care a primit Cuvântul Său. Acesta este lucrul cel mai frumos, când lucrează Duhul lui Dumnezeu, aşa cum a făcut-o aici. Fără acţiune omenească, sufletele acelor bărbaţi s-au deschis razelor înviorătoare ale dragostei dumnezeieşti. De remarcat a fost faptul că, potrivit convingerii Lidiei, şi ea avea o judecată clară, fiecare om neîntors la Dumnezeu care a fost prezent în acea adunare memorabilă s-a întors la Dumnezeu. O parte din ei s-a dus între timp la Domnul. Ceilalţi mai merg pe cale ca o mărturie vie a harului lui Dumnezeu.