Vorbisem despre Romani 3 , în mod deosebit despre dreptatea lui Dumnezeu, după ce s-a demonstrat că omul nu are nici o dreptate. Omul nu este numai vinovat, ci pe deplin pierdut; el este incapabil să ţină legea pentru a deveni drept pe acest teren. Deodată s-a ridicat un predicator în mijlocul sălii şi a spus: „Domnule Stanley, doresc să vă pun o întrebare. Dacă un tată îi dă copilului său o lucrare de îndeplinit, dar despre care ştie că acesta nu o poate rezolva şi dacă apoi îl pedepseşte aspru, pentru că nu a putut rezolva lucrarea dată, este el oare drept?“ Toţi şi-au îndreptat privirile spre mine în aşteptarea răspunsului. Am spus: „Domule B., dumneavoastră sunteţi de 40 de ani predicator în acest loc.“ - „Da“, a răspuns el. „Aţi găsit ceva mai greu decât a convinge pe un om că este un păcătos pierdut?“ - „Nu, nu ştiu să fie ceva mai greu.“ - „Ei bine, să presupunem că dumneavoastră sunteţi conducătorul unei bărci de salvare. Sunteţi trimis să salvaţi echipajul unui vapor care a eşuat. Ştiţi că echipajul este neajutorat şi că nu poate duce vaporul la ţărm. Regulile navigaţiei sunt bune în sine, dar aceşti oameni nu se pot ajuta, pentru că nu au puterea de a duce vaporul mai departe. Observaţi că ei sunt înmărmuriţi şi neajutoraţi. Desigur, nu vă veţi opri la o depărtare de 100 de metri şi nu le veţi vorbi despre legile navigaţiei, nu le veţi spune că trebuie să facă cutare şi cutare lucru. Nu, ci veţi vâsli spre vapor, îi veţi scoate din epavă şi veţi vâsli apoi repede spre ţărm. Domnule B., veţi putea fi acuzat de modul dumneavoastră de acţiune?“ Între timp, domnul B. îşi uitase întrebarea necredinţei şi spuse: „Nu, cred că nu.“
Apoi am încercat să explic că Hristos este barca de salvare, trimis pentru a salva pe cei care sunt pierduţi şi care nu se pot ei înşişi salva. Dar omul este orb faţă de harul lui Dumnezeu care a trimis barca de salvare după ce s-a dat mai întâi legea pentru a-l convinge pe om de starea sa pierdută. Desigur, putem pune întrebarea dacă unul care pune în discuţie subtilităţi s-a recunoscut vreodată într-adevăr ca om pierdut. Mulţi încă nu sunt convinşi de stricăciunea deplină a omului!
Pentru acei oameni, adevărul despre prezenţa Duhului Sfânt pe pământ şi Personalitatea Sa adevărată a fost complet nou; de asemenea adevărul binecuvântat că toţi credincioşii sunt botezaţi într-un trup printr-un Duh (1. Corinteni 12:13 ) şi că există „un singur trup“ şi „un singur Domn“. Toate acestea i-au uimit mult, deoarece sunt în contradicţie cu multele organizaţii religioase ale oamenilor. Domnul mi-a dat multă libertate văzându-i pe toţi creştinii din acel ţinut ca mădulare ale Trupului lui Hristos; prin harul lui Dumnezeu am încercat să le explic întregul plan al lui Dumnezeu. Bucuria cu care au ascultat şi au primit aceste adevăruri îmi rămâne de neuitat.
După douăsprezece luni s-a împlinit însemnătatea cuvintelor Domnului Isus cu privire la frângerea pâinii: „Faceţi aceasta spre pomenirea Mea!“ Ei spuneau că simt că sosise timpul să asculte de Domnul. Le-am spus: „Dacă vreţi să faceţi aceasta, atunci realizarea acestei hotărâri trebuie să plece de la voi. În timpul celor douăsprezece luni am încercat să vă prezint întregul plan al lui Dumnezeu şi vă chem ca martori că nu am ridicat niciodată vreun deget sau am vorbit vreun cuvânt pentru a vă îndemna să părăsiţi bisericile voastre. Dacă vă strângeţi să frângeţi pâinea, nu voi fi de faţă pentru a nu se crea impresia că eu vă determin să mă urmaţi.“
Următoarea duminică s-au strâns aproximativ 25 de credincioşi pentru a vesti moartea Domnului; mi s-a spus că au fost ore binecuvântate, iar participanţii au avut un sentiment deplin al prezenţei Domnului pe care nu îl cunoscuseră niciodată înainte.
Iubiţi colaboratori ai lui Hristos, să nu ne lăsăm descurajaţi! „Noaptea aproape a trecut, şi ziua se apropie.“ Speranţa noastră nu este ca Biserica să fie reabilitată, nici unitatea ei vizibilă aici pe pământ. Nu, apostolul putea spune când a început lucrarea în Europa: „Cine ne este speranţă, sau bucurie, sau cunună a laudei? Nu sunteţi chiar voi, înaintea Domnului nostru Isus, la venirea Sa?“ (1. Tesaloniceni 2:19 ). Totuşi suntem răspunzători să păstrăm unitatea Duhului în legătura păcii. Mulţi au părăsit acum satul, alţii au plecat la Domnul; aceia aşteaptă cu El; unii aici, alţii acolo. Ceea ce este de la Dumnezeu rămâne veşnic. Toţi cei care i-au fost daţi Domnului Isus de Tatăl vor fi în curând împreună acolo unde nu mai există despărţire.
Am zăbovit mai mult la lucrarea lui Dumnezeu în locul de mai sus, pentru că arată experienţa unei întregi vieţi în slujba pentru Domnul. Am descoperit că fie prin cuvânt, fie prin scris, binecuvântarea şi succesul stau întotdeauna în legătură cu părtăşia cu Hristos, cu dragostea Sa faţă de întreaga Adunare. Nici un creştin nu se poate dezvolta, dacă nu caută bunul mers al celorlalţi. El trebuie să vină la Hristos şi să bea, apoi va afla că „din inima lui vor curge râuri de apă vie“. Astfel suntem învredniciţi să-i slujim conform sentimentelor inimii Sale. Pagini şi pagini aş putea adăuga cu exemple din slujba Sa binecuvântată, dar nu vreau să pun la încercare răbdarea cititorilor.