Neobosit în lucrarea Domnului
După război s-au produs imediat unele schimbări: guvernul militar a redat libertatea de strângere tuturor organizaţiilor şi grupărilor care au fost interzise de precedentul guvern, care se prăbuşise. Ce bucurie! Mulţi fraţi şi surori se strângeau din nou doar pe terenul Scripturii, părăsind Uniunea. Începea o nouă perioadă.
În carnetelul care a fost găsit în buzunarul lui Albert s-au putut stabili distanţele parcurse de el cu trenul: 1933: 8000 km; 1934: 9000 km; 1935: 12000 km; 1936: 11000 km; 1937: 3000 km; 1938: 5500 km; 1939: 4000 km; 1940: 5500 km; 1941: 11000 km; 1942: 9900 km; 1943: 6400 km; 1944: 4200 km; în total 89500 km, puţin mai mult decât de două ori înconjurul pământului. În această perioadă nu a călătorit cu trenuri rapide, ci în vagoane de marfă sau de călători şi numai la clasa a treia. Câteodată a mers şi pe jos. Scopul acestor călătorii era să vestească Evanghelia mântuirii în Hristos.
Dar acum războiul se sfârşise, Germania se găsea în ruine şi disperarea pusese stăpânire pe mulţi germani; inimile se deschideau pentru Evanghelie. Hitler, dictatorul, căzuse; filozofia naţional-socialistă s-a dovedit a fi o nebunie; nu se mai auzea pe străzi salutul: "Heil Hitler". Cine putea să aducă salvarea acum, de unde putea veni salvarea? Atunci când filozofia oamenilor, puterea militară şi pe tot ce putea duhul omului să se bizuie se spulberase; de unde şi prin cine putea veni ajutorul? Albert, neobosit în lucrarea sa, ştia că oamenii erau necăjiţi şi deziluzionaţi. Astfel, a mers la Schwelm, Dusseldorf, Alten-Voerde, Ruggeberg-Willringhausen, Volmarstein, Wuppertal, Sprockhovel, Ronsdorf, Wermelskirchen, Bergisch Born, Lennep, Haan, Langerfeld, Ohligs, Hamm şi Elberfeld pentru a predica Evanghelia la multe persoane care căutau mântuirea. Pe lângă lucrarea de evanghelizare el făcea multe vizite la preaiubiţii săi fraţi şi surori rămaşi izolaţi, şi de asemenea la fraţii şi surorile care după 1937 au plecat în diferite denominaţiuni. Cu multă afecţiune, Albert încerca să le arate clar acestor fraţi şi surori că doar Numele Domnului Isus poate fi centrul strângerilor copiilor lui Dumnezeu şi că doar Duhul Sfânt este Cel care trebuie să conducă astfel de strângeri. Unitatea Duhului nu este o unitate organizată, ci ea este unitatea singurului Trup, care este alcătuit din mai multe mădulare. Aşa îi învăţa el pe credincioşi, ţinând cu tărie adevărul în dragoste; şi mulţi copii ai lui Dumnezeu părăseau sistemele organizate pentru a se strânge doar în Numele Domnului Isus.
Desigur, nu lipseau şi luptele (Iuda 7 ; Coloseni 4:12 ). Acestea îl costau pe Albert multă rugăciune şi răbdare în discuţiile cu fraţii şi surorile. Mulţi pierduseră complet lumina cu privire la ce spunea destul de limpede Scriptura; ei doreau totuşi să urmeze în simplitate voia Domnului. Nu a experimentat el însuşi cât este de dificil să respingi tradiţiile oamenilor, neconforme Scripturii, şi să te ataşezi doar de Domnul, Capul Trupului? Odinioară a trebuit şi el să recunoască adevărul că orice diviziune în Trup şi de asemenea orice negare a unităţii Duhului este un păcat împotriva a ceea ce Duhul a lucrat (1. Corinteni 12:13 ). De asemenea a păstrat supunerea faţă de voia lui Dumnezeu în aceste vremuri grele, rămânând credincios acestui principiu. A experimentat de o manieră practică mâna lui Dumnezeu care l-a condus, l-a păzit şi i-a purtat de grijă. Prin urmare acum nu expunea doar o teorie, ci mai ales din experienţele practice, cu privire la gândurile şi la calea Domnului. A urmărit în multe întâlniri grija pentru suflete, discuţii care ţineau până noaptea târziu. Pentru el nu avea importanţă sănătatea atunci când lucra pentru Domnul Însuşi şi pentru Trupul Său.
Călătoriile sale nu s-au limitat doar la Westfalia, ci el a vizitat şi Frisia orientală. Leer, Wybelsum, Loqard şi Jeringsfehn au fost vizitate cu mult zel. La Jeringsfehn a ţinut şi patru strângeri pe zi, nefiind totuşi prea mult pentru Albert, care avea atunci aproape 70 ani. La 27 Decembrie 1951, Albert a mers cu Gustav R. cu maşina la Berlin. A ţinut strângeri de evanghelizare şi a avut discuţii cu credincioşii despre modul de a se aduna. După cinci săptămani, ceea ce nu era prevăzut atunci când a plecat, el s-a întors cu trenul. Şi astăzi încă, fraţii în vârstă din Berlin îşi amintesc cu plăcere de acele timpuri, binecuvântate, petrecute cu Albert Winterhoff. Cine se gândeşte că Albert când era acasă se odihnea, se înşală.
Abia ajuns acasă la soţia sa, Wilhelmine, găsea o grămadă de scrisori la care trebuia să răspundă. Cu multă răbdare trimitea scrisori de mângâiere văduvelor şi celor care erau singuri. Deja din timpul războiului a trimis sute de scrisori soldaţilor, pentru a le îndrepta privirea spre Domnul, pentru a-i mângâia şi încuraja. Acorda o importanţă deosebită faptului ca scrisorile să fie scrise de mână.
Un accident în timpul unei săptămâni de evanghelizare
În anul 1952, Evanghelia trebuia să fie vestită în Solingen-Grafraht. Cum Albert acorda o importanţă deosebită participării la strângerea de rugăciune a adunării locale dinaintea unei săptămâni de evanghelizare, a plecat de sâmbătă la Grafraht. Binecuvântarea lui Dumnezeu s-a revărsat peste primele seri. Totuşi, în mijlocul lucrării, la 21 Februarie 1952 la prânz, fratele din Solingen care conducea maşina a avut un accident. Albert era şi el în maşină. Intenţia lor era să viziteze o soră în vârstă. Printr-un concurs de împrejurări uimitoare, maşina care a fost implicată în accident era a unui nepot al sorei în vârstă. În timp ce poliţia şi trecătorii examinau maşinile avariate, Albert stătea acolo şi le vestea Evanghelia. Apoi, a scris versetul 10 din Psalmul 91 , în carnetelul său: "Niciun rău nu ţi se va întâmpla şi nicio rană nu se va apropia de cortul tău".
Cu toate acestea, a suferit câteva leziuni. Gândea că poate să ignore un traumatism cranian. Comprese cu miere au fost puse ca să-i amelioreze durerile din piept. Natural, aceasta nu l-a împiedicat să termine lucrarea de la Grafraht. Bolnav, cu spatele îndoit, a urcat în tren, pe 25 Februarie 1952, la gara din Grafraht pentru Haspe. În tren se ruga: "Ah! Doamne, trimite te rog pe unul din fii mei la gară, pentru că nu mai pot duce singur valiza până acasă".
Sosind la Haspe, a coborât din tren şi s-a îndreptat spre casă. Dar în scurt timp, fiul pentru care se rugase trecea în grabă spre gară şi l-a văzut pe tatăl său în ultimul moment. "Tată, de ce nu ai telefonat, pentru că veneam să te iau?", l-a întrebat fiul. Cu o privire luminată, tatăl său i-a raspuns: "Am cerut Domnului dacă vrea să te trimită, şi iata acum eşti aici!". Domnul a răspuns la rugăciunea sa. Ajuns acasă, s-a ocupat ca de obicei de corespondenţă care sosise între timp şi apoi s-a odihnit puţin. Atunci când "mămica" îi zicea câteodată: "Albert, trebuie să te menajezi", răspunsul lui Albert era totdeauna: "Mămico, sub palmieri ne vom odihni, dar acum este timpul de lucrat pentru El".