Ultimele 15 luni

Ultima evanghelizare

Cu toate că se simţea slăbit, Albert a acceptat o invitaţie pentru strângeri de evanghelizare la Langenau în regiunea Siegen. Întărit de Domnul, plin de curaj şi înviorat în duhul său, a luat trenul spre Langenau. De fapt nimeni nu şi-a dat seama cât era de bolnav. Dar ceea ce l-a făcut să sufere mai mult şi care era pentru el de neînţeles, a fost să vadă sala aproape goală şi doar câteva persoane străine erau prezente. Nu era obişnuit cu aşa ceva în regiunea Siegen. S-a rugat insistent Domnului zi şi noapte să înţeleagă care este cauza acestei slabe prezenţe. În mod normal evanghelizările în regiunea Siegen aveau totdeauna loc cu sala plină. În noaptea de joi spre vineri a avut o criză cardiacă puternică, astfel că nu a mai fost în măsură să continue evanghelizarea. Mai erau încă două zile. Cine va vesti Cuvântul? Era deci un subiect de rugăciune. A telefonat unui frate din Eiserfeld, care a fost gata să vină să continue cele două zile.

Fraţii Stahlschmidt şi Lunenschloss l-au însoţit pe evanghelistul obosit şi bolnav în tren până la Hagen, unde unul din fii săi l-a aşteptat la gară. În aceeaşi zi, Albert a mers la doctor, care a constatat starea de epuizare completă a pacientului şi i-a spus fiului său: "Am convingerea că tatăl dvs. se află într-o stare atât de gravă, care poate fi întâlnită la un caz dintr-o sută de mii. Omeneşte vorbind, vă spun că starea sa corespunde cu aceea a tatălui meu: descompunerea substanţei ca urmare a unui traumatism cranian nevindecat. Funcţionarea normală a corpului a încetat; este vorba de o descompunere pe care nu o putem remedia prin medicamente". Aceasta nu era o veste bună. Albert a intrat în casă unde îl aştepta Wilhelmine, cu privirea plină de teamă. Odată ajuns, a luat-o pe "mămica" sa de mână, a mers cu ea în cameră şi i-a zis: "Mămico, mi-e frică să nu cad în depresia din tinereţe". Apoi s-a aşezat pe pat şi s-a încredinţat în mâinile Marelui său Dumnezeu şi Tată.

Ultimele 15 luni

Aşa cum i-a spus doctorul, Albert a suferit un atac de cord (angina pectorală) care a devenit cronic. La starea fizică foarte slabă s-au adăugat probleme de ordin spiritual. Albert, în starea de boală în care se găsea, primea destul de des vizita fraţilor care se rugau pentru el şi-l încurajau prin cuvinte de mângâiere. Dar apoi cădea în tulburări spirituale intense, astfel că aveai impresia că Satan caută să-l străpungă cu săgeţile sale pe acest evanghelist zelos, dar atât de slab fizic. De multe ori putea fi auzit în camera sa rugându-se cu voce tare şi zicând: "O, Doamne, cât de mult ai suferit Tu. A trebuit să spui această plângere: "Am aşteptat compătimire, dar degeaba, şi mângâietori, dar n-am găsit niciunul" (Psalmul 69:20 ). Şi eu, aici, acum, în suferinţa mea, am mulţi mângâietori, care se gândesc la mine". Odată spunea:
"Suferinţă, care este adevărata ta valoare?
Aici jos eşti numită povară,
Acolo sus este o demnitate,
Care nu este oferită tuturor".

Astfel, starea sa de sănătate continua să se degradeze încet, deşi soţia sa şi copiii aveau câteodată impresia că merge spre bine. În acelaşi timp, Albert însuşi simţea că momentul părăsirii cortului său nu era prea departe. Odată el spuse: "Vedeţi, eu sunt aproape gata să învăţ pe de rost prima epistolă a lui Ioan; mi-au trebuit 14 zile. Aceasta arată cât de mult am coborât". Prin aceasta arăta că este atât de sigur de cunoaşterea pe de rost a primei epistole a lui Ioan, fără greşeală, încât chema pe nepoata sa de 11 ani şi-i zicea: "Deschide Biblia ta şi anume la prima epistolă a lui Ioan. Vreau acum să-ţi recit pe de rost această epistolă, atenţionează-mă de fiecare dată când uit vreun cuvânt".

Deseori cânta cu ea cântarea nr. 59, de la şcoala duminicală:
Noi stăm doar puţin timp
Aici jos ca şi călători în această lume.
Fără staţie şi fără locuinţă
Acest timp va trece repede.

Totuşi, după această stare de pelerini
Va fi o patrie frumoasă
Unde bucuria nu va-nceta
Unde fericirea va rămâne veşnic.

Dulce cuvânt de nedescris,
Care ne întăreşte totdeauna
Atât de bun şi care vine din casa Tatălui
Unde ne vom bucura de pace veşnică!

Această locuinţă plină de splendoare şi măreţie
Domnul ne-a făcut-o cunoscut;
Tu eşti calea spre Tatăl
Unde ne vei conduce Tu Însuţi, Isus Hristos!

A Te urma este un câştig
Întipăreşte aceasta adânc în inima noastră şi în sufletul nostru!
Condu drumul vieţii noastre
Acolo sus spre casa Tatălui!

De multe ori se ruga pentru copii şi nepoţi ca să-L urmeze pe Domnul cu credincioşie şi cu o inimă întreagă. A adus în acelaşi timp, permanent, în decursul marilor sale suferinţe, numele multor fraţi şi surori înaintea Domnului. Nu putea să-i uite. Cunoştea puterea mijlocirii.

Într-o zi fiii săi au venit la el şi i-au zis: "Tată, unde se găseşte pasajul: Cuvântul Său şi Duhul Său sunt în mijlocul nostru" (pasaj citat intenţionat greşit pentru a verifica memoria tatălui lor); răspunsul a venit imediat: "nu "sunt", ci "rămân în mijlocul vostru"; acest pasaj se află în Hagai 2:5 ". Totuşi, cu timpul, se vedea că starea sănătăţii se înrăutăţea tot mai mult. Astfel a ajuns la ultima duminică pe acest pământ. Wilhelmine, "mămica" sa iubită, care i-a fost un permanent şi adevărat ajutor, a rămas lângă el în acea duminică.

Dintr-odată Albert zise: "Să cântăm cântarea 98". Wilhelmine, după ce a acceptat să cânte, zise soţului său: "Tată, eu nu pot să cânt". Totuşi Albert nu a vrut să zică să cânte ea, ci el gândea că se adresează fraţilor şi surorilor din adunarea locală. Pentru că apoi a adăugat: "Dacă fraţii nu vor să cânte acum strofa patru din cântarea 98, aş dori cel puţin s-o citească". Atunci Wilhelmine i-a citit cu voce tare strofa din acea cântare:

Acolo sus, în curţile deplinei binecuvântări,
Unde, ca şi străin, voi fi primit
Nu un Dumnezeu străin mă va întâlni
Căci El este Dumnezeul meu şi Tatăl meu.
Dragostea care sus mă va primi,
Care mă înconjoară cu glorie,
A răcorit deja pentru mine pustia,
Şi mă înviorează în timpul acestei călătorii.

Albert ştia în mod clar şi categoric că Domnul va veni curând să-l cheme să fie cu El veşnic, "căci aceasta este cu mult mai bine". Pe de altă parte, el repeta mereu la toţi copiii şi nepoţii săi versetul patru din a treia epistolă a lui Ioan: "Nu am bucurie mai mare decât aceasta, ca să aud despre copiii mei că umblă în adevăr". Umblarea în adevăr, zelul în munca profesională, o viaţă de dăruire şi vestirea Evangheliei au fost pe inima lui până în ultimele clipe. În ceasurile întunecate, în ispitirile cele mai grele pe patul său de moarte, atunci când Satan îşi îndrepta atacurile sale spre credinciosul slujitor, el ştia spre cine să se îndrepte, spre Cel care singur putea să-l ajute, Domnul Isus Hristos.

Luptând în rugăciune, aşa cum membrii familiei îl găseau adesea, culcat în patul său, până în momentul când a deschis ochii pentru ultima oară în această lume privindu-i pe ai săi. Soţia sa, Wilhelmine, cea care era numită totdeauna cu dragoste "mămica", marele său ajutor în suferinţă, şi multe alte persoane, înconjurau patul său. În dimineaţa zilei de 8 Mai 1953, Albert a închis ochii şi a adormit într-o profundă pace. Lupta s-a sfârşit. Întreaga familie s-a simţit uşurată atunci când iubitul soţ, tată şi frate în Domnul a ajuns în sfârşit la Domnul.

Un luptător al lui Dumnezeu, un slujitor credincios şi dedicat lui Dumnezeu, a fost luat din mijlocul familiei şi din mijlocul adunării. Un om a cărui inimă a ars pentru Domnul şi Mântuitorul său, care a iubit pe credincioşi, indiferent din ce denominaţiune erau, care a căutat pe cei pierduţi cu o inimă ca a Domnului, a intrat în corturile veşnice de pace.

În concluzie, se pot adăuga câteva cuvinte ale fratelui Schwefel, cunoscut evanghelist şi predicator al lui Dumnezeu. La 15 Iunie 1953 îi scria din Berlin Wihelminei: "Destul de rar întâlnim un slujitor al Domnului, care a slujit cu credincioşie şi devotament aşa cum a fost scumpul dvs. soţ care a adormit. Râvna sa era exemplară. Răsplata sa va fi mare. L-am iubit din toată inima şi credincioşia sa m-a făcut adesea de ruşine". În cursul unei vizite ulterioare, acelaşi Paul Schwefel a spus: "După ce l-am avut pe acest părinte în casa mea, la Berlin, din 12 până pe 17 Ianuarie 1952, m-am întrebat adesea dacă am mai întâlnit un frate cu o teamă de Dumnezeu atât de profundă".