Dorinţa noastră este de a prezenta clar, după Scripturi, felul după Dumnezeu de a exercita o slujbă în Adunare, pentru ca să fie bine pus în evidenţă felul divin de a se achita de o slujbă pentru Hristos în contrast cu felul de a lucra al omului. Unii vor spune poate: „Cum este posibil? Cum pot fi conduse strângeri sau slujbe fără ca cineva să aibă această sarcină?” Un studiu atent al Noului Testament va răspunde la aceste întrebări şi la orice altă întrebare care s-ar putea pune.
Să citim acest pasaj şi să notăm câteva puncte care ne sunt prezentate ca model. Când Domnul le spune lui Petru şi Ioan să meargă să pregătească paştele, ei au întrebat: „Unde vrei să pregătim?” (v. 9). La fel, noi putem pune de asemenea întrebarea: Unde vom merge pentru a ne închina? Domnul le spusese atunci să meargă în cetate şi să urmeze un om ducând un urcior cu apă, care va veni în întâmpinarea lor. Acest om poate într-adevăr reprezenta pentru noi Duhul Sfânt şi urciorul de apă, Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să avem ca şi călăuze Duhul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Petru şi Ioan trebuiau deci să-l urmeze pe om în casa unde intra şi să spună stăpânului casei: „Învăţătorul îţi zice: Unde este camera de oaspeţi, în care să mănânc paştele cu ucenicii Mei?” (v. 11). Domnul le spune apoi că li se va atăta o cameră mare aşternută, unde vor pregăti paştele (v. 12). Au mers deci şi au găsit totul după cum le spusese El; şi au mâncat paştele cu Domnul în acea camreă; tot acolo noua poruncă pentru Biserică, cina Domnului, a fost instituită ca urmare a mesei pascale.
Totul este aici plin de învăţătură pentru noi. Domnul Se alătură ucenicilor Săi şi a sărbătorit paştele într-o cameră de sus şi deoparte. La fel şi astăzi, locul unde Domnul Se întâlneşte cu ai Săi este un loc deoparte, deoparte de tot ce Îl întristează şi Îl dezonorează în creştinătate, cum arată 2. Timotei 2:21 . Era de asemenea o cameră de sus mare. La fel, Adunarea Dumnezeului Celui viu, în mijlocul căruia era prezent Domnul, trebuie să se adune într-o atmosferă cerească ca trup al lui Hristos, şi să facă aceasta cu o inimă largă care primeşte toate mădularele acestui trup dorind să vină ca atare în sinceritate, curăţie şi adevăr. Când creştinii se adună astfel în dependenţă simplă de Domnul, în jurul Lui care este centrul lor şi conducătorul lor, El Se va îngriji de tot ce este necesar pentru ca o mărturie să fie făcută în Numele Lui. Cel care este în mijlocul lor este Capul Adunării şi a dat daruri oamenilor pentru lucrarea de slujire - am examinat aceasta în detaliu în capitolul precedent despre daruri şi slujire. El Se prezintă adunării din Filadelfia ca Cel care are cheia lui David pentru a deschide şi a închide (Apocalipsa 3:7 ). El are de asemenea cheia comorii şi resurselor lui Dumnezeu, şi poate răspândi bogăţiile Lui abundente peste poporul Său care aşteaptă la El prin simpla credinţă.
Hristos are grijă
Domnul dă alor Săi daruri pentru slujire (Efeseni 4:11-16 ) şi acolo unde ei sunt dependenţi de Duhul Sfânt şi Îl lasă liber să lucreze, El va ridica, va stimula şi va folosi darurile care sunt în fiecare adunare locală pentru zidirea şi îngrijirea crednicioşilor şi pentru predicarea Evangheliei celor neconvertiţi. Nicio nevoie de a angaja un predicator. Pretutindeni unde credincioşii se adună în jurul Domnului, El a talanţi/talente şi a calificat pe unii pentru slujire. Se poate ca această slujire să fie exercitată în toată simplitatea şi cu slăbiciune, dar vine de la Domnul; şi cinci cuvinte spuse în Duhul preţuiesc mai mult decât zece mii într-o limbă necunoscută, sau rostite cu elocvenţa omenească şi nu prin Duhul (1. Corinteni 2:1-4 ; 14:19 ).
Darurile Duhului sunt diverse, şi fiecare credincios are unul de un fel sau altul, şi are un rol de ămplinit ca mădular al trupului lui Hristos. „Fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos” (Efeseni 4:7 ). Aceste daruri trebuie poate să fie deosebite, însufleţite şi dezvoltate prin folosire; dar ele sunt acolo şi sunt date pentru ajutorul şi binecuvântarea tuturor. Când credincioşii se adună numai în Numele Domnului, lăsând Duhului libertatea de a Se sluji de cine vrea El, fiecare credincios este făcut să simtă responsabilitatea lui de a-şi îndeplini rolul pentru menţinerea unei mărturii pentru Domnul; darurile şi capacităţile sunt astfel deosebite, făcute să se exercite şi dezvoltate. În loc de aceasta, când acelaşi om este desemnat pentru a se ocupa de întreaga responsabilitate a slujirii, nu există loc pentru această activitate şi pentru dezvoltare a tuturor darurilor care pot fi în adunare.
Calea trasată de Scriptură pentru poporul lui Dumnezeu este deci de a ne aduna în jurul Lui pur şi simplu ca creştini, în dependenţă de Duhul Sfânt care Se foloseşte de darurile existente şi care ridică altele. El poate de asemenea trimite în vizită un slujitor al lui Dumnezeu dotat, alegând pe cine vrea şi când vrea, pentru zidirea sfinţilor, pentru vestirea Evangheliei sau pentru orice ajutor spiritual care poate fi necesar.
Domnul Îşi hrăneşte şi Îşi iubeşte mult Aunarea şi, Cap şi Soţ, îngrijeşte de tot ce poate avea nevoie o adunare locală, dacă aşteptăm la El. Am fost martori de multe ori, şi mulţi au simţit această realitate. Aşa era printre adunările Noului Testament. Credincioşii se strângeau ca atare, zidindu-se unul pe celălalt şi primind pe orice slujitor al Domnului pe care El li-l trimitea. Citiţi cartea Faptelor şi vedeţi dacă nu era aşa.
Învăţătură reciprocă şi îndemn reciproc
Pavel scria adunării din Roma: „Sunt convins, fraţii mei, şi eu însumi cu privire la voi, că şi voi sunteţi plini de bunătate, umpluţi cu toată cunoştinţa, capabili să vă şi îndemnaţi unii pe alţii” (Romani 15:14 ). El dorea de asemenea să le facă parte de vreun dar de har spiritual.
Adunării din Colose îi scria: „Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi, în toată înţelepciunea, învăţându-vă şi îndemnându-vă unii pe alţii” (Coloseni 3:16 ). Ca fraţi în Hristos, erau capabili de aceasta, cum sunt şi astăzi fraţii în Domnul. Deşi se poate să nu fie un dar marcant într-o adunare mică, această slujbă simplă de învăţătură şi de îndemn reciproc, după cum Duhul lui Dumnezeu conduce şi califică, este întotdeauna posibilă pentru creştinii care se adună în toată simplitatea în jurul Domnului pentru a studia Cuvântul Lui.
Marea slăbiciune a Bisericii (apostolul îi avertizase pe coloseni) a fost de a nu se ţine „strâns de Capul, din care tot trupul, hrănit şi strâns unit prin încheieturi şi legături, creşte cu creşterea lui Dumnezeu” (Coloseni 2:19 ). Încheieturile şi legăturile nu sunt mădulare eminente ale trupului, ci ele slujesc şi unesc mădularele, şi astfel există creşterea trupului. Numai dacă se vor ţine strâns de Cap; îşi vor aţinti privirile asupra lui Hristos şi se vor sprijini pe El, vor fi zidiţi creştinii şi se vor aduna pentru binecuvântarea lor. Altminteri binecuvântarea va lipsi; ea va face apel la mijloace omeneşti, după cum ne dăm seama în jurul nostru astăzi.
O persoană nu are toate darurile
Este ceea ce face să reiasă Romani 12:5-8 : „Aşa şi noi, cei mulţi, suntem un singur trup în Hristos, şi fiecare, mădulare unii altora; dar având diferite daruri de har, după harul care ne-a fost dat: fie profeţie, să profeţim potrivit măsurii de credinţă; fie slujbă, să stăruim în slujire; fie cel care învaţă pe alţii, în învăţătură; fie cel care îndeamnă, în îndemnare; fie cel care împarte, în simplitate; cel care conduce, cu sârguinţă; cel care arată îndurare, cu bucurie”. Fiecare primeşte un dar diferit şi toate sunt necesare pentru zidirea credincioşilor şi pentru păstrarea mărturiei unei adunări. Fiecare să slujească după darul pe care l-a primit; acesta este gândul lui Dumnezeu cu privire la slujire în Biserică. Este ceea ce găsim şi sub pana lui Petru: „Fiecare, după cum a primit un dar, slujind cu el unii altora” (1. Petru 4:10 ).
Când corintenii se divizau aşezându-se în jurul diverşilor slujitori ai Domnului, alegând pe cel pe care îl preferau în timp ce Domnul li-i dăduse pe toţi acei fraţi dotaţi, fiecare cu un dar diferit, pentru binecuvântarea lor, Pavel le scria: „Toate sunt ale voastre: fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa... toate sunt ale voastre” (1. Corinteni 3:21-22 ). Ar trebui astfel să apreciem slujba tuturor darurilor pe care ni le-a dat Domnul şi nu să alegem numai una pentru a fi „slujba” noastră, în afară de celelalte.
Conducători
Că sunt conducători în Biserică şi în strângerile locale, folosiţi de Dumnezeu pentru a binecuvânta şi a călăuzi poporul Său, Scriptura ne-o afirmă. Fapte 15:22 vorbeşte despre Iuda şi Sila ca „bărbaţi conducători între fraţi”; în Evrei 13:7 avem îndemnul: „Amintiţi-vă de conducătorii voştri”. Să remarcăm totuşi că aceste pasaje folosesc pluralul şi nu menţionează fraţi desemnaţi oficial drept conducători, ci oameni de care Duhul Sfânt Se foloseşte ca atare. Numai Duhul Sfânt trebuie să fie conducătorul şi trebuie să fie lăsat liber să folosească pe cine vrea.
Deosebire de făcut între strângeri
Vrem să vorbim despre diferenşa care există între strângerile adunării ca atare (închinare şi cina Domnului, rugăciune, sau orice alt scop în vederea căruia se poate strânge adunarea) şi strângerile în cursul cărora slujitorii lui Hristos îşi exercită slujirea sub propria lor responsabilitate (evanghelizare, şcoală duminicală, întâlniri speciale în care fraţii iau cuvântul pentru a învăţa şi a-i zidi pe credincioşi). Acestea din urmă, convocate sau ţinute de persoane cărora Domnul le-a pus pe inimă această slujbă şi care i-a înzestrat pentru aceasta, au un caracter diferit de strângerile adunării şi cad în răspunderea celor care se ocupă de ele. Ele pot fi ţinute de o singură persoană sau de mai multe lucrând împreună, în timp ce la strângerile pentru închinare, rugăciune şi studierea Cuvântului, sau la strângerile obişnuite pentru slujire, orice frate de care Duhul vrea să Se folosească poate lua parte.
Toţi cei care fac parte din poporul lui Dumnezeu sunt preoţi şi pot să se apropie de sanctuar pentru închinare şi rugăciune; prin urmare, orice frate (femeila sunt îndemnate să tacă în adunare conform 1. Corinteni 14:34 ) poate să-L laude pe Domnul cu voce tare şi să-i conducă astfel pe credincioşi în adorare şi rugăciune. Pavel scrie că cei credincioşi sunt „o preoţie sfântă” ca să aducă „jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Hristos” şi de asemenea o „preoţie împărătească” (1. Petru 2: 5,9 ).
Sperăm că aceste rânduri îi vor putea ajuta pe cititorii noştri să înţeleagă mai clar gândul lui Dumnezeu cu privire la slujirea în Biserică. Cineva va întreba poate: „Este aşa ceva practic? Va funcţiona?” Răspundem: „Cu siguranţă. Aceasta a funcţionat în adunările din Noul Testament şi funcţionează şi astăzi şi aduce binecuvântarea în numeroase adunări de pe întreg pământul, acolo unde aceste principii ale Scripturii sunt respectate”.