„Bătrân” este un cuvânt care vine din epoca patriarhală în Israel (Exod 3:16 ). Familia era modelul guvernării şi în sânul familiei, tatăl, în numele vârstei sale, exercita autoritatea. Aceasta se regăsea în naţiune unde conducătorii casei deveneau conducătorii naţiunii; în acest sens, avem frecvente menţionări ale cuvântului în evanghelii şi în Fapte (Matei 26:3,47 ; Fapte 4:5,8 ). În Fapte 11:30 , avem prima aplicaţie a cuvântului la conducătorii din adunarea lui Dumnezeu, şi folosiri frecvente drept urmare.
Oamenii de frunte printre evrei, conducătorii, aveau după cum am văzut, titlul de bătrân. Cuvântul desemnează pur şi simplu o persoană de o anumită vârstă şi se foloseşte independent de ideea unei funcţii, în pasaje ca 1. Timotei 5:1,19 ; 1. Petru 5:1 ; 2. Ioan 1 ; 3. Ioan 1 . Vârsta califica foarte firesc pentru sarcina de supraveghere, şi apostolii alegeau dintre aceşti bătrâni episcopi, sau supraveghetori (cele două cuvinte au acelaşi sens). Cuvântul „bătrân” desemnează deci persoana, şi cel pentru „episcop” sau „supraveghetor”, funcţia la care este chemată ea. 1. Timotei 3:1 vorbeşte despre supraveghere şi Tit 1:5-7 arată că bătrânii şi supraveghetorii erau aceleaşi persoane.
Supraveghetorii şi slujitorii aveau sarcini locale în adunare, care trebuie să fie deosebite de daruri. Aceştia puteau să aibă sau să nu aibă darul de predicator sau de învăţător. Un asemenea dar era cu totul independent de sarcina lor particulară. Puteau fi şi erau numeroşi bătrâni şi slujitori într-o adunare dată, şi totuşi era libertatea cea mai deplină pentru oricine să-şi exercite darul când adunarea era strânsă. Nu era rolul bătrânilor să prezideze o strângere, ci se cuvenea ca ei să supravegheze, să hrănească turma lui Dumnezeu şi să îngrijească de ea (Fapte 20:28 ).
Numire de către apostoli
În Fapte 14:21-23 găsim primul dintre cele două cazuri relatate în Scriptură în care au fost aleşi bătrâni *. Adunările alcătuite din ne-iudei fuseseră formate prin lucrările misionare ale lui Pavel şi Barnaba. După ce vestiseră Evanghelia în diverse locuri, au vizitat din nou aceste cetăţi în care lucraseră, Listra, Iconia şi Antiohia, întărind pe ucenici, îndemnându-i să stăruie în credinţă şi au ales „bătrâni în fiecare adunare” (v. 23), nu într-o adunare recent formată. Era nevoie de timp ca să se dezvolte calificările morale şi spirituale şi să se arate cei care primiseră înţelepciunea şi aptitudinea pentru o slujbă de păstor sau de conducător în Adunarea lui Dumnezeu. Aceste calificări cerute bătrânilor sunt date în 1. Timotei 3 şi Tit 1:6-9 .
* Este într-adevăr greşit că unele versiuni traduc: „au făcut să fie numiţi” (sau: aleşi) raportând acest act la adunare, în timp ce construcţia gramaticală îl atribuie direct lui Pavel şi Barnaba; lit.: „după ce au ales pentru ei în fiecare adunare...”. Nota traducătorului în limba franceză.
Dar remarcaţi de căre cine erau numiţi bătrânii în adunări. Nu adunările erau cele care îşi alegeau şi îşi numeau bătrânii, cum se face astăzi. Apostolul Pavel şi Barnaba o făceau. Erau aleşi de către autoritatea apostolică.
Remarcaţi de asemenea că în Tit 1:5 , singurul pasaj din Scriptură unde ni se mai vorbeşte despre numirea bătrânilor, Tit este însărcinat cu această alegere în adunările din Creta, cum îi poruncise Pavel. Putem probabil deduce că şi Timotei rânduia bătrâni, ca delegat al apostolului, pentru că a primit de la el indicaţii cu privire la calificările necesare; dar nu se arată că a făcut-o.
Această autoritate nu există astăzi
Găsim deci, de-a lungul Scripturii, că numai un apostol sau delegatul său aveau autoritatea de a numi bătrâni. Mai mult, niciun pasaj nu spune că această capacitatea pe care o aveau apostolii pentru a alege bătrâni ar fi continuat după ei. Nicio instrucţiune nu îi este dată lui Tit sau lui Timotei pentru aceasta; nu îi este cerut lui Tit să continue să rânduiască bătrâni după plecare apostolului.
Nici nu trebuia să numească pe cine vroia, ci apostolul îi hotărâse sfera mandatului - numai Creta. El era delegat de apostol pentru a rândui bătrâni în Creta şi putea să arate o scrisoare inspirată care îl însărcina în mod personal. Cine poate fi mandatat la fel astăzi?
Pe lângă aceasta, nicăieri nu se menţionează în Scriptură o adunare alegându-şi şi numindu-şi bătrânii. În concluzia faptelor incontestabile indicate mai sus, afirmăm deci că nu există nici om, nici grupare de oameni pe pământ, abilitaţi să rânduiască bătrâni, şi că niciodată această capacitate sau această autoritate nu a fost încredinţată adunării.
Ce trebuie făcut atunci? Nu trebuie să existe bătrâni sau supraveghetori în Adunarea lui Dumnezeu astăzi? Dumnezeu fie binecuvântat, există; dar nu sunt (şi nu pot fi) rânduiţi oficial ca atare pentru că nu există autoritate apostolică pentru a o face.
Duhul Sfânt este Cel care rânduieşte
Fapte 20:28 ne luminează cu privire la gândul lui Dumnezeu pentru noi astăzi. Pavel, adresându-se bătrânilor din Efes, le spune: „Luaţi seama deci la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori, ca să păstoriţi Adunarea lui Dumnezeu”. Numai Dumnezeu Duhul Sfânt poate califica şi rândui supraveghetori peste turmă şi o face şi astăzi. Credem că atunci când Pavel sau Tit rânduiau bătrâni, o făceau cu puterea şi autoritatea imediată a Duhului Sfânt, şi alegerea lor trebuia să fie considerată de adunare, ca făcută de Dumnezeu.
Nu mai avem apostoli, nici delegaţi apostolici având această autoritate, dar ne putem întotdeauna baza pe Duhul Sfânt: El va ridica oameni calificaţi şi capabili; le va da energia pentru a veghea asupra turmei şi pentru a păstori mieii şi oile. Duhul Sfânt era Cel care lucra atunci şi Duhul Sfânt este Cel care trebuie să lucreze astăzi. Dacă Dumnezeu ridică într-o adunare unul sau mai mulţi bătrâni care se ocupă de cei rătăciţi, îi avertizează pe cei stricaţi, îi mângâie pe cei descurajaţi, sfătuiesc, pun în gardă, călăuzesc sufletele, se cuvine negreşit să recunoaştem asemenea oameni cu gratitudine şi să îi preţuim foarte mult din cauza lucrării lor. Trebuie să-i iubim şi să-i recunoaştem ca puşi peste noi în Domnul (1. Timotei 5:17 ). Ei îndeplinesc sarcina indispensabilă de supraveghetori şi trebuie să fie respectaţi ca atare, deşi nu sunt numiţi oficial pentru această sarcină, pentru că nu există autoritate abilitată pentru a o face.
Nu se cuvine acum să spunem că nefiind apostoli, nu putem pretinde să facem ceea ce era de competenţa lor: rânduirea bătrânilor? Dar îi recunoaştem din toată inima pe oamenii în care se găsesc calităţile cerute pentru această slujbă locală, şi care o îndeplinesc. Aceasta poate să pară foarte ciudat unora dintre citirorii noştri obişnuiţi să vadă adunările numind bătrâni, dar le cerem să cerceteze Scripturile pentru a vedea dacă lucrurile sunt aşa sau nu.
Indicaţii pentru astăzi
Dacă vom citi cu atenţie Biblia, vom descoperi în epistole că o stare de lucruri asemănătoare situaţiei actuale de multe imperfecţiuni, ne este descrisă pentru a ne ajuta şi spre folosul nostru. Domnul, în înţelepciunea Sa, a îngăduit ca nişte carenţe similare să marcheze Biserica de la începutul ei. Astfel apostolul a fost determinat să scrie scrisori unor adunări unde niciun bătrân nu fusese rânduit, precum, de exemplu, Epistolele către Tesaloniceni şi către Corinteni. Adunarea din Corint era într-o stare vădită de dezordine, şi am fi putut gândi că bătrânii ar fi fost de folos acolo. Dar nu se găseşte nici cea mai mică aluzie la bătrâni de-a lungul scrisorilor care îi sunt adresate.
Era belşug de daruri în această adunare, dar nu vedem niciun bătrân printre ei. Totuşi casa lui Ştefana se dedicase slujirii sfinţilor, şi apostolul îi îndeamnă pe fraţi să se supună unor asemenea iameni şi „fiecăruia care lucrează împreună şi se osteneşte” (1. Corinteni 16:15-16 ). La fel, în 1. Tesaloniceni 5:12-13 , un îndemn mare importanţă le este dat credincioşilor; deşi această adunare fusese recent formată, ei erau îndemnaţi să recunoască pe cei care lucrau între ei. „Vă rugăm dar, fraţilor, să recunoaşteţi pe cei care se ostenesc între voi şi vă conduc în Domnul şi vă sfătuiesc; şi să-i preţuiţi nespus de mult, în dragoste, datorită lucrării lor”. Se pot avea şi se pot cunoaşte cei care sunt în frunte între sfinţi, fără să fie necesar să fie bătrâni numiţi. Indicaţia conţinută în aceste versete este foarte importantă astăzi pentru noi, care nu avem bătrâni investiţi cu o sarcină oficială.
Astfel Dumnezeu a dat indicaţii pentru adunări unde nicio sarcină de supraveghere nu era rânduită oficial, şi vedem în aceasta înţelepciunea Sa prevăzătoare pentru a face faţă dificultăţilor unei epoci ca a noastre, unde nu mai rămâne pe pământ autoritate competentă pentru a rândui bătrâni cum făceau apostolii. Vedem de asemenea - şi suntem încurajaţi de aceasta - că în Corint şi Tesalonic, unde nu erau bătrâni rânduiţi oficial, Dumnezeu ridicase între credincioşi oameni care arătau o capacitate spirituală pentru a călăuzi şi conduce, şi la care se afla o autoritate pentru a face faţă dificultăţilor într-o adunare şi pentru a face să eşueze eforturile duşmanului. În scrisoarea adresată uneia dintre aceste adunări, apostolul îi îndeamnă să se supună unor asemenea oameni, şi în cealaltă, vorbeşte despre ei ca şi „conducându-i în Domnul” (1. Tesaloniceni 5:12 ). Ne putem baza pe Domnul care îngrijeşte de aceste sarcini şi astăzi, şi se cuvine ca toţi în fiecare adunare să fie supuşi unor asemenea oameni şi să-i preţuiască.
Cum s-a arătat deja, calităţile cerute de la un supraveghetor sunt date în 1. Timotei 3 şi Tit 1:6-9 . Ele sunt perfect clare şi nu cer să fie explicate aici. Sunt necesare solide virtuţi morale ca şi capacităţi spirituale pentru această slujbă.
Dar să remarcăm, terminând acest subiect, că apostolul spune: „Dacă doreşte cineva slujba de supraveghere, bună lucrare doreşte” (1. Timotei 3:1 ). Slujba unui supraveghetor în adunarea lui Dumnezeu este o lucrare bună şi foarte necesară, la care ar trebui să aspire cei care sunt calificaţi cum se cuvine pentru aceasta. Uneori această lucrare bună nu este asigurată în adunări, ceea ce ar părea să descopere o lipsă de interes spiritual şi de dorinţă spirituală la cei pe care Duhul Sfânt ar vrea în mod vădit să-i folosească. De aceea poate că unii au nevoie să fie îndemnaţi să dorească să împlinească această lucrare bună şi necesară. Este ceea ce face Petru în întâia lui epistolă, în capitolul 5: îi zoreşte pe bătrâni să se ocupe de turmă de bună voie, fiind modele pentru ceilalţi. O cunună de glorie va fi răsplata lor din partea Păstorului suveran.
Slujitori
Ne rămâne acum să cercetăm pe scurt locul „slujitorilor” în adunare. Un slujitor se ocupă de probleme temporale, materiale ale adunării, în timp ce un bătrân are o sarcină spirituală. Nu se vorbeşte despre slujitori * decât în Filipeni 1:1 şi 1. Timotei 3:8-13 ; acest ultim pasaj dă calităţile care sunt cerute de la ei.
* Autorul vorbeşte aici despre sarcinile slujitorilor sau diaconilor (în greacă: diaconos) şi nu despre folosirea mai generală a acestui cuvânt pentru a desemna orice persoană care slujeşte, care face o slujbă. Nota traducătorului în limba franceză.
Avem un exemplu al slujirii lor în Fapte 6:1-6 . Şapte bărbaţi, având o „mărturie bună, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune” (v. 3), au fost aleşi de adunarea din Ierusalim şi puşi de apostoli pentru a aduce un ajutor material văduvelor în slujirea zilnică. Deşi acolo nu sunt numiţi slujitori, aceasta erau: slujitori ai adunării pentru a se ocupa de chestiuni materiale.
Remarcăm aici că ei sunt aleşi de adunare şi rânduiţi oficial de apostoli. Într-adevăr, dacă adunarea face daruri de bani sau de lucruri materiale, este voia lui Dumnezeu ca ea să participe la alegerea celor pe care îi consideră apţi pentru a împărţi aceste daruri de un miros plăcut, cu înţelepciune şi o conştiinţă bună. De aceea astăzi adunarea poate alege pe cei pe care doreşte să-i vadă că se ocupă de aceste chestiuni materiale.