comori.org
comori.org

Scrisoarea IV

W. Trotter

Prea iubiţi fraţi,
Cine ar încerca să definească lucrările Duhului, în trezirea sau întoarcerea la Dumnezeu a unui suflet, nu ar face decât să dea pe faţă propria lui ignoranţă şi ar tăgădui în plus suveranitatea Duhului, arătată în cuvintele acestea bine cunoscute:

"Vântul suflă încotro vrea şi îi auzi vuietul, dar nu ştii nici de unde vine, nici încotro merge; tot aşa este cu oricine este născut din Duhul". Şi totuşi Scriptura e plină de semne care pot servi să recunoşti pe cei ce sunt născuţi din Duhul şi cei ce nu sunt.

Tot aşa este şi cu subiectul scrisorii acesteia. Nădăjduiesc să fiu ferit de perico1ul de a uzurpa locul Duhului Sfânt, crezând că aş putea defini modul Său de lucru şi lucrările Sale asupra sufletelor celor pe care-i călăuzeşte să lucreze în adunare, fie în închinare, fie făcând vreo slujbă în mijlocul celor credincioşi. Lucrul acesta poate să fie în unele cazuri mult mai clar şi mai de înţeles decât în altele. Dar, deşi este fără folos şi ar arăta mândrie să cauţi să dai o definiţie adevărată şi completă asupra subiectului acestuia, Scriptura ne oferă învăţături nenumărate în legătură cu semnele unei adevărate slujiri. Şi tocmai asupra unora din cele mai simple şi mai evidente din aceste semne doresc acum să vă îndrept atenţia.

Unele din ele se referă la obiectul slujirii şi altele privesc motivele care ne conduc să slujim sau să luăm o parte oarecare în lucrarea din adunare. Unele dau celor ce lucrează în felul acesta o piatră de încercare prin care se vor putea judeca pe ei înşişi; şi cu ajutorul celorlalte, toţi sfinţii vor putea deosebi ce este de la Duhul şi ce vine din alte izvoare. Unele vor servi să arate pe cei ce sunt daruri ale lui Hristos, date bisericii Sale pentru slujirea Cuvântului; şi celelalte îi vor ajuta pe cei ce au într-adevăr darurile acestea, să înţeleagă problema importantă de a şti când trebuie să vorbească şi când să tacă.

Sufletul meu tremură când mă gândesc la răspunderea mea, scriind despre un astfel de subiect. Dar ceea ce mă încurajază este că „destoinicia noastră vine de la Dumnezeu” şi că Scriptura „este de folos să înveţe, să convingă, să corijeze, să instruiască în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie deplin şi în mod desăvârşit pregătit pentru orice lucrare bună”. Puneţi la probă tot ce aş putea scrie, cu regula aceasta desâvârşită şi, dacă vreun lucru nu ar suporta încercarea aceasta, Dumnezeu să vă dea harul, prea iubiţi fraţi, să fiţi atât de înţelepţi ca să-l lepădaţi.

Nu prin impulsuri oarbe şi prin impresii fără raţiune călăuzeşte Duhul, ci umplând cunoştinţa spirituală cu gândurile lui Dumnezeu, aşa cum sunt ele descoperite în cuvântul scris, şi lucrând asupra afecţiunilor înnoite. La început este adevărat că erau daruri ale lui Dumnezeu a căror folosire putea să nu fie legată de priceperea spirituală. Mă refer la darul limbilor, când nu era nimeni care să traducă. Şi se pare că darul acesta era în ochii oamenilor mai minunat decât altele, şi corintenilor le plăcea mult să-l folosească şi să-l arate. De aceea apostolul îi corectează: „Mulţumesc lui Dumnezeu că eu vorbesc în limbi mai mult decât voi toţi; dar în adunare doresc mai bine să rostesc cinci cuvinte cu mintea mea, pentru ca să învăţ şi pe alţii, decât zece mii de cuvinte în limbă. Fraţilor, să nu fiţi copii la minte, ci la răutate să fiţi prunci, dar la minte să fiţi oameni mari” ( 14:18-20 ).

Deci este de aşteptat ca cei ce fac vreo slujbă să cunoască Scriptura, să aibă înţelegerea gândului lui Dumnezeu aşa cum este descoperit în Cuvântul Său. Cunoaşterea aceasta, priceperea aceasta, observaţi, poate să se găsească la un frate şi să nu fie însoţită de vreun dar de vorbire, de o capacitate de a comunica altora. Dar fără toate acestea, ce să comunice? Desigur, copiii lui Dumnezeu se adună regulat pentru Numele lui Isus, nu ca să li se prezinte gânduri cu totul omeneşti sau pentru ca să li se repete ce au spus sau au scris alţii. O cunoaştere personală a Scripturii, înţelegerea conţinutului ei sunt lucruri esenţiale pentru slujirea Cuvântului. „Isus le-a zis: "Aţi înţeles toate lucrurile acestea?" Ei I-au răspuns: "Da, Doamne!" Şi El le-a zis: "De aceea, orice cărturar care a învăţat ce trebuie despre împărăţia cerurilor se aseamănă cu un gospodar care scoate din comoara lui lucruri noi şi lucruri vechi" (Matei 13:51,52 ). Când Domnul nostru era aproape să-i trimită pe ucenici ca să-I fie martori, "El le-a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile" (Luca 24:45 ).

Şi de câte ori citim că Pavel, când vorbea iudeilor, discuta cu ei din Scriptură (Fapte 18:4,19 )! Dacă apostolul se adresa romanilor ca unor creştini capabili să se îndemne unii pe alţii, făcea aceasta pentru că putea să le spună: "Sunt încredinţat, fraţii mei, cu privire la voi, că voi înşivă sunteţi plini de bunătate, plini de orice cunoştinţă, în stare să vă îndemnaţi unii pe alţii" (Romani 15:14 ). În părţile din Scriptură care tratează în mod deosebit lucrarea Duhului în adunare, în 1. Corinteni 12 de exemplu, nu prin înlăturarea Cuvântului se spune că ar avea loc lucrul acesta. "Căci unuia îi este dat prin Duhul cuvânt de înţelepciune, altuia cuvânt de cunoştinţă, potrivit aceluiaşi Duh" ( 12:8 ). Când apostolul enumeră lucrurile prin care el şi alţii se recomandau ca slujitori ai lui Dumnezeu, găsim cele scrise în lista aceasta admirabilă: "prin cunoştinţă... prin Cuvântul adevărului... prin armele neprihănirii din mâna dreaptă şi stângă" ( 6:6,7 ). Şi dacă daţi atenţie la ce este armura aceasta, veţi afla că ea este adevărul, care este o cingătoare pentru mijloc şi "sabie a Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu" ( 6:14,17 ). Apostolul, amintind ceea ce spusese deja efesenilor, spune: "pe care, citindu-le, veţi putea înţelege care este priceperea mea în taina lui Hristos" ( 3:4 ).

Când acelaşi apostol îi învaţă pe sfinţi să se îndemne unii pe alţii, iată ce menţionează el înainte de toate, ca o condiţie esenţială şi cerută să fie mai întâi: "Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi, în toată înţelepciunea, învăţându-vă şi îndemnându-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cântări duhovniceşti, cântând în har în inimile voastre lui Dumnezeul!" (Coloseni 3:16 ). De asemenea, el spune lui Timotei: "Spunând fraţilor acestea, vei fi un bun slujitor al lui Hristos Isus, hrănit cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături pe care ai urmat-o până acum". Şi îl îndeamnă: "Până ce voi veni, ia seama la citire, la îndemnare, la învăţătură... îndeletniceşte-te cu lucrurile acestea. Fii cu ele în totul, pentru ca înaintarea ta să fie văzută de toţi. Ia seama la tine însuţi şi la învăţătura ta. Stăruieşte în lucrurile acestea, căci, făcând astfel, te vei mântui pe tine însuţi şi pe cei ce te ascultă" ( 4:6,13,15,16 ). În cea de a doua epistolă, Timotei este îndemnat în feluI acesta: "Şi lucrurile pe care le-ai auzit de la mine înaintea multor martori, încredinţează-le unor oameni credincioşi, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii” (2. Timotei 2:2 ). Şi cu privire la Timotei însuşi, citim: "Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu dovedit bun, un lucrător, care nu are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept cuvântul adevărului" (15). Printre calităţile cerute ca cineva să fie episcop sau supraveghetor, aşa cum sunt arătate în Tit 1 , găsim acestea: "Ţinându-se de cuvântul adevărului, potrivit învăţăturii, pentru ca să fie în stare atât să îndemne în învăţătura sănătoasă, cât să şi înfrunte pe potrivnici” (v.9).

Toate acestea dovedesc cu claritate, fraţii mei, că nu numai prin fragmente mici ale adevărului, prezentate ori de câte ori avem îndemnul să facem lucrul acesta, s-ar putea zidi biserica. Nu! Fraţii prin care Duhul Sfânt poate să pască, să hrănească şi să îndrume pe sfinţii lui Dumnezeu, sunt cei al căror suflet este bine înrădăcinat în Cuvântul lui Dumnezeu; ei sunt cei care, "prin obişnuinţă, au simţurile deprinse să deosebească binele şi răul" (Evrei 15:14 ). Cum am spus, minimum necesar care este de aşteptat de la cei ce au o slujbă în adunare este ca ei să aibă o astfel de cunoaştere a Cuvântului lui Dumnezeu.

Totuşi această cunoaştere nu este de ajuns. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie de asemenea să fie aplicat cugetului celor sfinţi, în aşa fel încât să răspundă nevoilor lor din acel moment. Pentru aceasta trebuie sau să înveţe să cunoască starea sfinţilor, fiind în legătură cu ei (şi cunoaşterea aceasta nu va fi totuşi decât foarte imperfectă) sau, mai bine, să fie călăuziţi direct de Dumnezeu.
Lucrul acesta este adevărat în privinţa fraţilor care, fiind evanghelişti, păstori sau învăţători, sunt în sensul cel mai complet al cuvântului şi cel mai evident darurile lui Hristos pentru biserica Sa. Numai Dumnezeu este Cel ce poate să-i facă să găsească părţile de adevăr care vor atinge şi vor răspunde nevoilor sufletelor. Numai El singur poate să-i facă în stare să prezinte adevărul în aşa fel încât să ajungă scopul acesta. Duhul Sfânt cunoaşte nevoile tuturor în general şi ale fiecăruia în parte în adunare şi El poate să dea celor ce vorbesc, chiar adevărul care este potrivit, care este necesar, fie că ei cunosc sau nu starea celor cărora li se adresează. Deci, cât de însemnat lucru este să fii fără rezerve şi în mod sincer, supus Duhului!

Un lucru care ar trebui să deosebească totdeauna o slujire făcută în Duhul este îndemnul dragostei personale pentru Hristos. "Mă iubeşti?" a fost întrebarea repetată de trei ori lui Petru şi în legătură cu ea i s-a încredinţat de trei ori să pască turma lui Hristos. "Căci dragostea lui Hristos ne constrânge", spune Pavel. Cât de mult se deosebeşte lucrul acesta de atâtea motive care ne-ar putea influenţa fireşte! Cât de însemnat este să putem fi în stare să spunem, cu un cuget bun, ori de câte ori facem vreo lucrare: "Motivul meu, când am vorbit, n-a fost dorinţa de a mă arăta mai pe sus de alţii, nici puterea obişnuinţei, nici nerăbdarea care n-ar putea suporta ca să nu se facă nimic - ci dragostea pentru Hristos şi pentru turma Lui, din pricina Celui ce Şi-a câştigat-o cu preţul propriului Său sânge". Desigur, tocmai acesta era motivul care lipsea robului rău care ascunsese în pământ talantul stăpânului său.

În afară de asta, slujirea în duhul şi orice lucrare făcută în adunare sub călăuzirea Duhului se va distinge totdeauna printr-un sentiment adânc de răspundere faţă de Hristos. Daţi-mi voie să vă pun o întrebare, fraţii mei, şi să mi-o pun în acelaşi timp şi mie însumi. Presupuneţi că uneori, la sfârşitul strângerii laolaltă am fi întrebaţi: „De ce ai indicat cutare cântare, de ce ai citit capitolul cutare sau ai spus cuvintele acelea şi te-ai rugat în felul acela?" Am putea răspunde cu un cuget curat şi bun: "Singurul meu motiv, făcând ce am făcut, a fost convingerea sinceră că aceea era voia Stăpânului meu"? Am putea noi spune: "Am indicat cântarea aceasta pentru că îmi dădeam seama că ea ar răspunde intenţiei Duhului din momentul acela. Am citit capitolul acela sau am spus cuvintele acelea, pentru că simţeam clar înaintea lui Dumnezeu că aceea era slujba pe care Domnul şi Stăpânul meu mi-o dădea. M-am rugat în felul acesta, pentru că eram conştient că Duhul lui Dumnezeu mă călăuzea să cer, ca fiind glasul adunării, binecuvântările implorate în rugăciunea aceasta"? Fraţii mei, am putea răspunde noi în felul acesta - sau lucrăm adesea mai degrabă fără nici un simţământ al răspunderii noastre faţă de Hristos?

"Dacă vorbeşte cineva, să vorbească aşa ca şi cum ar vorbi cuvintele (oracolele) lui Dumnezeu", spune apostolul Petru. Aceasta nu înseamnă să vorbească potrivit Scripturii, deşi desigur lucrul acesta trebuie de asemenea să fie adevărat. El vrea să spună sau mai degrabă spune că cei ce vorbesc trebuie să vorbească ca şi cum cele spuse ar fi cuvintele (oracolele) lui Dumnezeu. Dacă nu pot spune că "Dumnezeu m-a învăţat ce am de spus în adunare şi că trebuie să-l spun în acel timp", ar trebui să tac. Desigur, cineva s-ar putea înşela spunând lucrul acesta şi este partea sfinţilor să judece potrivit Cuvântului lui Dumnezeu tot ce se vorbeşte. Dar nimic altceva decât convingerea sinceră înaintea lui Dumnezeu că El i-a dat ceva de făcut sau de spus, nimic decât convingerea aceasta n-ar trebui să-l mâne pe cineva să vorbească sau să lucreze în alt fel în strângerile laolaltă. Dacă cugetul nostru ar fi învăţat să lucreze în mod obişnuit sub această răspundere, lucrul acesta ar fi fără îndoială o piedică în calea a multor lucruri; dar în acelaşi timp, Dumnezeu ar putea în mod liber să manifeste prezenţa Sa, pe care noi uneori n-o realizăm îndeajuns.

Cât de izbitor este la apostolul Pavel sentimentul acesta de răspundere directă faţă de Domnul Hristos! "Căci, dacă vestesc evanghelia", spune el, "n-am de ce să mă slăvesc, căci trebuie s-o vestesc; şi vai de mine dacă nu vestesc evanghelia! Dacă fac lucrul acesta de bunăvoie, am o răsplată; şi chiar dacă l-aş face de silă, este o isprăvnicie care mi-a fost încredinţată" (1. Corinteni 9:16,17 ). Şi cât de mişcătoare sunt cuvintele acestea pe care le adresează aceloraşi creştini: "Am fost printre voi în slăbiciune, în teamă şi într-un mare cutremur" (1. Corinteni 2:3 ). Ce reproş pentru uşurătatea de inimă şi îndrăzneala mândră cu care noi tratăm adesea Cuvântul sfânt al Dumnezeului nostru! Acelaşi apostol mai spune: "Căci noi nu falsificăm cuvântul lui Dumnezeu, cum fac mulţi; ci vorbim cu inimă curată, din partea lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, în Hristos" ( 2:17 ).

Aş dori să ating şi un alt punct. "Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă" ( 1:7 ). "Un duh de chibzuinţă" este "un duh de bun simţ". Se poate ca un om să aibă puţină învăţătură omenească sau deloc, să nu fie în stare să se exprime elegant sau chiar gramatical; s-ar putea să fie lipsit de toate acestea şi totuşi să fie "un bun slujitor al lui Hristos". Dar trebuie ca el să aibă un duh de bun simţ.

În legătură cu subiectul acesta, mi se poate îngădui să spun un lucru care uneori m-a întristat tare mult, în alte locuri ca şi printre noi? Vreau să spun despre confuzia dintre Persoanele Dumnezeirii, confuzie care se arată uneori în rugăciune. Când un frate, începând să se roage lui Dumnezeu Tatăl şi continuă ca şi cum El ar fi murit pe cruce şi a înviat; sau când, adresându-se Domnului Isus, Îi mulţumeşte că L-a trimis pe singurul Său Fiu în lume, vă mărturisesc că îmi zic: "Oare poate Duhul Sfânt să inspire astfel de rugăciuni?" Desigur, toţi cei ce se manifestă în adunarea de închinare au nevoie şi de un duh de "bun simţ!" pentru a evita astfel de confuzii. Nici unul dintre ei nu crede că Tatăl a murit pe Golgota, nici că Hristos a trimis pe FiuI Său în lume. Unde deci să găseşti duhul liniştit, duhul plin de pricepere, care ar trebui să caracterizeze pe cei ce se prezintă ca nişte canale ale închinării sfinţilor, când limbajul de care ei se folosesc exprimă ceea ce ei înşişi nu cred!
Lăsând şi alte puncte pentru o altă scrisoare, rămân acelaşi în Hristos, T.

Adnotare
Când un frate, rugându-se în adunare, se adresează personal, spunând "Dumnezeul meu", lucrul acesta desigur nu poate fi de la Duhul, care îi face pe toţi una cu cel ce deschide gura.

Când o rugăciune sau o mulţumire cuprinde expuneri lungi de doctrină, nu pot să văd nici în aceasta o lucrare a Duhului Sfânt. Cel ce se roagă, vorbeşte lui Dumnezeu şi nu fraţilor. Şi nu ni se potriveşte să predicăm lui Dumnezeu.

Mă îndoiesc că strângerile laolaltă care se fac totdeauna în aceeaşi ordine, ar fi totdeauna sub călăuzirea Duhului. Oare Duhul este Cel ce vrea ca orice adunare să se termine cu o rugăciune, fără care n-ai îndrăzni să te ridici ca să pleci? Fără îndoială, o rugăciune la sfârşit este foarte potrivită şi la locul ei, dacă Dumnezeu este Cel ce o dă. Dacă nu, ea nu este decât o formă sărmană, care nu preţuieşte mai mult ca o liturghie.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *