comori.org
comori.org

Scrisoarea V

W. Trotter

Prea iubiţi fraţi,
Observaţiile mele în scrisoarea aceasta vor fi pentru lucruri mai mărunte ca în celelalte scrisori, scopul meu fiind de a sublinia câteva puncte care nu puteau fi discutate odată cu subiectele tratate mai înainte.

Mai întâi, pot să vă amintesc că tot ce se face într-o adunare de zidire laolaltă trebuie să fie roada comuniunii. Adică, dacă eu gândesc să citesc un capitol din Cuvânt, nu trebuie să tot întorc paginile Bibliei mult timp, pentru a găsi un capitol care s-ar potrivi să fie citit; ci, admiţând că ştiu mai mult sau mai puţin ce cuprinde Cuvântul, Duhul Sfânt îmi pune pe inimă partea pe care El ar vrea s-o citesc. Tot aşa, dacă o cântare ar trebui cântată, lucrul acesta nu va fi pentru că voi simţi că ar fi venit timpul de a cânta şi atunci am să caut în cartea de cântări o cântare care mi-ar place. Nu; ci trebuie ca, potrivit măsurii de cunoştinţă pe care o am despre cartea de cântări, Duhul Sfânt să-mi fi adus aminte de un cântec şi să mă călăuzească să-l propun. Gândul la vreo cinci, şase fraţi care ar tot răsfoi cărţile lor de cântări şi Biblia pentru a găsi capitoIul şi cântarea potrivită, ar înlătura caracterul adevărat al unei adunări de zidire laolaltă, în dependenţă de Duhul Sfânt. Se poate, este adevărat, din cauza cunoştinţei mele imperfecte a Bibliei, să fie nevoie să caut un capitol pe care Duhul mi l-ar pune pe inima să-l citesc. Tot aşa şi când este vorba de o cântare. Dar este clar ca acesta este singurul scop care trebuie avut în vedere când caut ceva în una din aceste cărţi, atunci când suntem adunaţi pe principiul dependenţei de Duhul Sfânt, principiu înţeles de toţi fraţii, pentru a ne zidi laolaltă.

În al doilea rând, dacă ce am spus ar fi bine înţeles, ar urma, ca o consecinţă naturală, ca atunci când ai vedea un frate deschizând Biblia sau cartea de cântări, să înţelegi că el face lucrul acesta cu gândul de a citi o parte din Cuvânt sau de a propune o cântare. Cuvântul "astfel, fraţii mei, când vă adunaţi laolaltă ca să mâncaţi, aşteptaţi-vă unul pe altul" (1. Corinteni 11:33 ) ar împiedica pe orice frate să aibă gândul de a lucra în adunare, până ce acela care şi-ar fi manifestat dorinţa de a citi, să fi citit sau să fi renunţat la gândul acesta. Aceasta mă aduce la subiectul dependenţei unuia de altul, asupra căruia va fi bine să gândim puţin.

În capitolul acesta (1. Corinteni 11 ), problema pentru corinteni nu era slujirea, ci felul de a lua cina Domnului. Problema slujirii se prezintă în capitolul 14. Dar rădăcinile morale ale neorânduielii erau aceleaşi în amândouă cazurile. Corintenii nu deosebeau trupul lui Hristos şi de aceea fiecare din ei era preocupat cu propria sa persoană. "Căci, atunci când mâncaţi, fiecare ia mai înainte propria lui hrană". (v. 21) şi rezultatul era că "unul era flămând, iar altul, beat". Principiul eului era acolo îngăduit să producă roade atât de vizibile şi atât de urâcioase, încât erau izbite chiar şi sentimentele fireşti.

Dacă, ducându-mă la strângerile acestea laolaltă, eu n-aş face altceva decât să mă gândesc la capitolul pe care aş vrea să-l citesc, la cântarea pe care s-o propun, cu un cuvânt, la partea pe care eu o voi lua la închinare, eul este, în lucrurile spirituale, pivotul pe care se mişcă gândurile şi grijile mele. Tot aşa cum făceau corintenii în lucrurile fireşti, eu aş fi adus o mâncare pe care eu s-o mănânc, în timp ce fratele meu sărac, care n-a putut face rost de ceva, va pleca fără să fi mâncat ceva. Şi noi, tocmai în unitatea singurului trup al lui Hristos, adus la viaţă, însufleţit, învăţat şi stăpânit de un singur Duh, ne adunăm. Şi desigur, gândul inimilor noastre, adunându-ne astfel, n-ar trebui să fie nici mâncarea pe care eu am adus-o, nici partea pe care eu o voi avea în adunare, ci bunătatea şi harul demn de admirat al Celui care ne-a încredinţat în paza Duhului Sfânt, care nu va întârzia, dacă noi aşteptăm totul cu smerenie de la El, să arate fiecăruia locul şi lucrarea care i se potriveşte, fără ca să fie în noi vreo preocupare îngrijorată în privinţa aceasta.

În trupul lui Hristos, fiecare creştin nu este decât un mădular. Şi corintenii, dacă ar fi deosebit şi ar fi înţeles lucrul acesta, desigur, cel ce avea o mâncare ar fi aşteptat pe cei ce nu aveau, ca să împartă cu ei. Tot aşa, dacă sufletul meu înţelege unitatea aceasta preţioasă a trupului şi locul smerit pe care îl am în el, fiind numai unul din mădularele lui, mă voi feri să am vreo parte în adunare, cu o grabă care ar putea împiedica pe alţii să lucreze în vreun fel. Şi, dacă îmi dau seama că am un cuvânt de spus din partea Domnului sau că El mă cheamă la o anumită slujbă, îmi voi aduce mereu aminte că alţii poate au de asemenea ceva de spus, vor fi primit aceeaşi chemare, şi eu le voi lăsa timp să se manifeste. Şi mai ales, dacă observ că un frate are cartea deschisă pentru a citi o parte din Cuvânt sau pentru a propune o cântare, voi aştepta ca el să facă lucrul acesta, în loc să mă grăbesc să i-o iau înainte.

Cuvintele "aşteptaţi-vă unii pe alţii" se pot aplica atât la situaţia aceasta, cât şi la frângerea pâinii. Şi în capitolul 14 vedem că, atunci când proorocii vorbeau în adunare, având o descoperire care li se dădea tocmai atunci, ei trebuiau să fie atât de supuşi unii altora, încât atunci când unul dintre ei vorbea, dacă un altul ar fi primit în acel timp o descoperire, cel dintâi avea să tacă. În afară de asta, dacă, aşa cum am spus, am înţelege locul nostru în trup şi am înţelege unitatea acestuia, însemnătatea generală şi morală a cuvintelor acestora: "orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire" (Iacov 1:19 ) ne va învăţa să ne aşteptăm unii pe alţii.

În al treilea rând, scopul strângerii noastre laolaltă este zidirea. Şi asupra lucrului acestuia insistă apostolul în 1. Corinteni 14 . În capitolul 12 avem trupul lui Hristos, supus Lui ca Cel ce este Domn şi mărturia suveranităţii Lui, datorită locuirii şi lucrării Duhului Sfânt, care împarte fiecăruia cum vrea El. Capitolul acesta se termină cu lista darurilor, apostoli, prooroci etc, pe care Dumnezeu le-a pus în biserică în locurile lor diferite, ca să fie de folos pentru tot trupul. Ni se recomandă să râvnim darurile cele mai bune, dar în acelaşi timp se arată o cale nespus mai bună, adică dragostea, despre care vorbeşte capitolul 13, fără care darurile cele mai măreţe nu sunt nimic şi care trebuie să stăpânească exercitarea tuturor darurilor, pentru ca rezultatul să fie într-adevăr zidirea. Şi zidirea este subiectul capitolului 14.

Darul limbilor fiind cel mai strălucit în ochii oamenilor, corintenii aveau plăcere să-l arate. În locul dragostei care caută zidirea tuturor, nu era decât deşertăciunea care căuta să facă paradă cu darurile acestea. Şi erau daruri reale - darurile Duhului! Şi aici este pentru noi, prea iubiţi fraţi, un lucru deosebit de serios de cântărit: că se poate să fie puterea Duhului pentru slujire, fără o căIăuzire vie a Duhului în exercitarea darurilor acestora. Călăuzirea aceasta nu se poate arăta decât acolo unde eul este răstignit şi Hristos este totul pentru suflet. Scopul Duhului Sfânt nu este să slăvească sărmanele vase de pământ care conţin darurile Lui; ci, printr-o folosire smerită, plină de har, de renunţare de sine a acestor daruri, să-L slăvească pe Hristos, de la care vine orice dar. Şi lucrul acesta se împlineşte în zidirea întregului trup.

Cât de frumoasă este această renunţare de sine la apostolul Pavel! Având toate darurile, cu ce simplitate de inimă caută el nu să-şi desfăşoare darurile, ci să-L înalţe pe Domnul său şi să zidească pe sfinţi! "Mulţumesc lui Dumnezeu că eu vorbesc în limbi mai mult decât voi toţi; dar în adunare doresc să rostesc mai bine cinci cuvinte înţelese, pentru ca să învăţ şi pe alţii, decât zece mii de cuvinte în limbă". Cât de puternice sunt, ieşite din scrisul unui astfel de om, cuvintele acestea ale Duhului Sfânt! "Toate să se facă spre zidire". "Tot aşa şi voi, pentru că doriţi mult darurile duhovniceşti, căutaţi să le aveţi din belşug pentru zidirea bisericii" ( 14:12 ).

Şi apoi, orice slujitor, ca să fie credincios, trebuie să lucreze în totul potrivit îndrumării stăpânului său. De aici importanţa gândului asupra căruia am insistat în cealaltă scrisoare, că adică, dacă lucrez ceva în adunarea sfinţilor, nimic altceva nu trebuie să-mi dea imbold pentru aşa ceva, decât convingerea deplină şi hotărâtă în sufletul meu şi înaintea lui Dumnezeu, că fac lucrul acesta potrivit voiei Lui pentru acel moment. "Prin harul care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât cea care se cuvine, ci să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă pe care Dumnezeu a împărţit-o fiecăruia" (Romani 12:3 ). Măsura de credinţă pe care Dumnezeu mi-a dat-o, trebuie să fie măsura lucrării pe care o fac; şi Dumnezeu va avea grijă ca slujitorii Săi să ştie astfel ce trebuie să facă. O convingere tare şi sinceră că aceasta este voia lui Dumnezeu, numai ea poate să mă îndreptăţească să lucrez în adunare sau oriunde în altă parte, ca slujitor al lui Dumnezeu.

Totuşi, pentru că se poate face abuz de acest principiu, Dumnezeu a găsit că e bine să ne dea îndrumarea aceasta: "Proorocii să vorbească doi sau trei şi ceilalţi să judece" ( 14:29 ); ea are ca scop să fie o frână a abuzului acestuia în adunare. În primul rând, sufletul meu trebuie să judece şi să ştie dacă Domnul mă cheamă să vorbesc sau să lucrez într-un fel în adunare; dar când am vorbit sau am acţionat, partea fraţilor mei este să judece şi, în cea mai mare parte din cazuri, eu trebuie să mă supun judecăţii lor. În adevăr, rareori se întâmplă ca un slujitor al lui Hristos să se simtă îndreptăţit să continue să lucreze în strângerile laolaltă, chiar şi atunci când lucrarea sa ar fi dezaprobată de fraţi.

Dacă Dumnezeu mă cheamă să vorbesc sau să mă rog în strângerile laolaltă - dacă într-adevăr de la El mi-a venit convingerea că sunt chemat la o anumită lucrare - este evident că Lui Îi este tot atât de uşor să dispună inimile sfinţilor să primească slujirea mea şi să se unească rugăciunilor mele, tot atât de uşor cum Îi este să dispună inima mea pentru o astfel de lucrare. Dacă într-adevăr Duhul este Cel ce mă face să acţionez, acelaşi Duh este şi în ceilalţi credincioşi şi în nouăzeci şi nouă la sută din cazuri, Duhul din cei credincioşi va răspunde slujirii sau închinării prin Duhul din partea oricărui frate. De aceea, dacă de obicei văd că lucrarea mea în adunare, în loc să zidească pe sfinţi, le-ar fi o povară şi un necaz, voi fi îndreptăţit să trag concluzia că mă înşelam când luam poziţia aceasta şi că nu eram chemat să lucrez în felul acesta.

Presupuneţi apoi că raţiunea care face ca slujba unui frate să nu fie apreciată un timp, s-ar găsi nu în starea fratelui acestuia, ci în cea a adunării. Presupuneţi că fratele acesta, ar fi mult mai duhovnicesc decât adunarea care nu-i poate gusta, nici aprecia slujirea. În cazul acesta, care nu este prea des, ar trebui ca slujitorul lui Hristos să cerceteze dacă nu are de învăţat să fie ca Stăpânul lui, care învăţa şi "vestea Cuvântul potrivit cu ceea ce puteau ei să înţeleagă". Să vadă dacă nu are nevoie de ceva mai mult din duhul pe care îl avea Pavel, care putea să spună: "Am fost blânzi în mijlocul vostru, ca o doică care îşi creşte cu drag copiii", şi cum spune de asemenea în alt loc: "V-am hrănit cu lapte, nu cu carne, căci n-o puteaţi suporta; şi chiar acum n-o puteţi suporta".
Dacă, cu toată gingăşia aceasta şi grija plină de discernământ, slujirea fratelui acestuia continuă să nu fie primită, aceasta va fi desigur o încercare pentru credinţa lui. Dar, deoarece scopul oricărei slujiri este zidirea, şi este cu neputinţă ca sfinţii să fie zidiţi printr-o slujire care nu poate aduce ceva cugetelor lor, nu ar putea fi de vreun folos să li se impună o anumită slujire, când ei n-ar fi în stare s-o primească. Starea generală de slăbiciune şi de boală a unui trup poate aduce scoaterea afară a vreunei încheieturi. Într-un astfel de caz, nu forţând să funcţioneze încheietura scoasă de la locul ei, se va îmbunătăţi starea trupului.

Poate să fie un lucru foarte trist că încheietura aceasta nu poate să lucreze. Dar singura cale de a aduce totul la o stare bună este de a-i da un repaus total, în timp ce se va căuta să se restabilească sănătatea trupului prin alte mijloace. Tot aşa este şi în cazul presupus. A continua să faci o slujbă acolo unde ea nu este primită, chiar şi atunci când cauza stă în starea joasă a adunării, n-ar însemna decât a adăuga la iritarea stării generale rele de lucruri şi astfel a o face şi mai rea. Slujitorul Domnului va găsi atunci că înţelepciunea lui va fi să tacă. Sau poate Stăpânul lui îl va face să înţeleagă în felul acesta că voia Lui este să-şi exercite slujirea în altă parte.

De altă parte, prea iubiţi fraţi; îngăduiţi-mi să vă pun în gardă cu toată seriozitatea împotriva cursei pe care deseori Satana va căuta să ne-o pună: duhul de critică cu privire la ceea ce se face în adunare. Silinţele vrăjmaşului au totdeauna ca scop să ne ducă de la o extremă la alta. Şi dacă n-am greşit prin indiferenţă la ceea ce se face, este foarte probabil să fim expuşi unui pericol contrariu lui. Domnul să ne păzească în îndurarea Sa.

Nimic nu arată o stare de inimă mai de plâns şi nimic nu poate fi o piedică mai mare în calea binecuvântării, ca un duh de verificare a toate şi de critică. Ne adunăm ca să-L adorăm pe Dumnezeu şi să ne zidim unii pe alţii, şi nu să ne ocupăm să judecăm pe fraţii noştri cum lucrează, să hotărâm că unul îşi face lucrarea într-un mod firesc, în timp ce un altul se roagă prin Duhul. Când firea pământească se arată, trebuie fără îndoială ca ea să fie judecată. Dar este un lucru trist şi umilitor să faci deosebire între fraţi şi să-i judeci, în loc să te bucuri împreună de plinătatea Mântuitorului şi Căpeteniei noastre dumnezeieşti. Să ne ferim deci de un duh de vânare a greşelilor. Sunt daruri mai mici, cum sunt şi daruri mai mari şi ştim Cine este Cel ce a dat mai multă cinste mădularelor trupului care sunt mai lipsite de cinste. Lucrarea unui frate în adunare nu este numaidecât în totul firească, pentru că el a lucrat până la un punct fireşte.

Şi în această privinţă ar fi bine pentru noi toţi să cântărim aceste cuvinte ale unui slujitor al lui Dumnezeu dintre cei mai preţuiţi printre noi: „Este de foarte mare însemnătate să ţinem seama în primul rând de felul darului nostru şi în al doilea rând de măsura lui.” Cu privire la aceasta din urmă nu mă îndoiesc, îngăduiţi-mi să vă spun, că multe daruri ale fraţilor ar fi recunoscute, dacă ei n-ar merge dincolo de măsura lor. "Cine prooroceşte, să proorocească după măsura credinţei lui". Tot ce depăşeşte limita aceasta este de la firea pământească. Omul caută să se vâre înainte, lucrul acesta este simţit şi darul lui nu mai este primit. Şi aceasta, pentru că fratele care a căutat să lucreze, n-a ştiut să rămână în măsura darului său. Firea lui pământească lucrează uneori şi tot ce spune el este atunci atribuit firii pământeşti; şi nu este de mirare lucrul acesta. Tot aşa cu privire la felul darului; dacă cineva se apucă să înveţe, în loc să se ţină de îndemnare (dacă poate să îndemne), el nu va zidi. Aş dori mai ales ca atenţia fiecărui frate folosit în slujirea cuvântului să fie îndreptată asupra acestei observaţii, care poate că nu le va veni la cunoştinţă în alt fel, din cauza lipsei de îndrăzneală şi credincioşie din partea ascultătorilor.

Cuvintele acestea sunt adresate celor care fac o lucrare, dar eu le citez, prea iubiţi fraţi, pentru ca să învăţăm să nu osândim tot ce poate un frate să spună sau să facă, pentru că am vedea şi ceva firesc. Să recunoaştem cu mulţumire ce este de la Duhul, deosebind-o de orice alt lucru, din însăşi slujirea şi faptele aceleiaşi persoane.

Mai sunt două sau trei amănunte asupra cărora aş vrea să adaug câteva cuvinte. Mai întâi în ce priveşte împărţirea pâinii şi vinului la masa Domnului. Pe de o parte, ar fi de dorit ca această împărţire să nu fie mereu şi în mod exclusiv făcută de unul sau doi fraţi, ca şi cum ar exista vreo deosebire clericală. Dar de altă parte, nu văd nimic în Scriptură care ar putea pe un frate sau altul să-i îndreptăţească să rupă pâinea sau să dea paharul, fără să aducă mulţumiri. În Matei 26:26-27 , Marcu 14:22-27 , Luca 22:19 şi 1. Corinteni 11:24 ni se spune că Domnul Isus a mulţumit atunci când a frânt pâinea şi când a luat paharul. Şi în 1. Corinteni 10:6 paharul este numit paharul binecuvântării sau al mulţumirii. Dacă deci Scriptura trebuie să fie călăuza noastră, nu este clar că cel ce frânge pâinea sau care dă paharul, ar trebui să mulţumească în acelaşi timp? Şi dacă vreunul dintre noi nu s-ar simţi în stare să mulţumească, nu ar fi pentru aceasta o pricină să se întrebe dacă este într-adevăr chemat să împartă pâinea şi vinul?

Apoi, în ce priveşte cârmuirea sau supravegherea în adunare şi de asemenea în ce priveşte calificarea care trebuie să se găsească la cei ce fac o slujbă de felul acesta printre sfinţi; trebuie toţi să cercetăm cu rugăciune 1. Timotei 3 şi Tit 1 . Cel dintâi din aceste capitole, la versetul 6 cuprinde o caracteristică de care cred că este bine să ne amintim: "Să nu fie de curând întors la Dumnezeu, ca nu cumva să se îngâmfe şi să cadă în judecata diavolului". Este cu putinţă ca chemarea lui Dumnezeu şi darul lui Hristos să fie la un tânăr ca Timotei (sau, în Vechiul Testament, ca Ieremia). Şi cuvintele acestea, "nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea" se vor aplica în zilele noastre unui astfel de tânăr, ca şi altădată lui Timotei. Însă lui Timotei i se spune: "să nu fie de curând întors la Dumnezeu" etc. Tinereţea lui nu avea să fie o încurajare să lucreze, pentru cei în care nu se găsea nici harul, nici darul care îi fusese dat lui. Şi chiar bunul simţ face ca cel tânăr să ia un loc de supunere, mai degrabă decât de supraveghere, lucru care din nefericire ni se pare uitat uneori. "Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni; şi toţi, unii faţă de alţii, să fiţi îmbrăcaţi cu smerenie; căci Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har" (1. Petru 5:5 )
Domnul, în îndurarea Sa, prea iubiţi fraţi, să ne facă să umblăm smeriţi cu El şi în felul acesta nimic să nu se opună lucrării Duhului Său Cel Sfânt în mijlocul nostru.

Al vostru, cu o dragoste neprefăcută, T.

Adaos la scrisoarea V

Dragă frate,
Cu privire la cea dintâi întrebare, "cum poate un frate să ştie dacă vorbeşte sau lucrează prin Duhul?" trebuie să fim clari ce înseamnă lucrul acesta, căci s-ar putea pretinde la un fel de inspiraţie spontană în clipa când cineva se ridică să vorbească, fapt care în general nu este decât imaginaţie sau proprie voinţă. Este inexact să consideri lucrarea Duhului Sfânt în adunare, ca şi cum El ar fi un preşedinte în mijlocul ei, fără a fi în fiecare în parte şi punând când pe unul, când pe altul să lucreze ceva. Nu se găseşte aşa ceva în Cuvânt, de la coborârea Duhului Sfânt. Oricine poate cerceta, începând cu capitolul 7 din evanghelia după Ioan până la capitolul 2 al celei dintâi epistole a lui loan, vreo cincizeci de locuri care vorbesc despre lucrarea Duhului Sfânt în cei sfinţi şi în mijlocul lor; şi se poate convinge că nu este nici urmă de această pretinsă prezidenţă a Duhului Sfânt în adunare.

Gândesc că reacţia obişnuită împotriva principiilor clerului, care stabilesc un om pentru a face totul în biserică, te poate duce să cazi în cealaltă extremă şi să faci din adunare un fel de republică democrată sub pretinsa prezidenţă a Duhului Sfânt. Textul cel mai important în această privinţă este 1. Corinteni 12:11 , care deseori este foarte greşit aplicat, ca şi cum ar îndreptăţi ideea aceasta de prezidenţă. "Toate acestea însă le lucrează unul şi aceiaşi Duh, împărţind fiecăruia în parte cum voieşte." Întrebarea este să ştim când împarte Duhul un dar cuiva: odată pentru totdeauna sau de fiecare dată când darul acesta este în lucrare? Desigur, odată pentru totdeauna.

Ideea că Duhul Sfânt ar imboldi deodată pe un frate să-l facă să se ridice în adunare ca un resort, pentru a mulţumi, pentru a citi, a medita, nu se găseşte în Scriptură, după coborârea Duhului Sfânt.

Aş putea zidi adunarea, vorbindu-i şi despre ceea ce Duhul Sfânt mi-a dat prin Cuvânt acum zece ani. Spun hotărât că un frate care se ridică în unul din cazurile citate mai sus, n-ar putea spune, atunci când se ridică, că prin Duhul Sfânt face el ceea ce face. Chiar şi când un frate ia loc pe scaun, după ce a mulţumit, de exemplu, el nu are cum să verifice el însuşi dacă a lucrat într-adevăr potrivit Duhului (deşi s-ar putea să fi fost conştient de lucrul acesta), însă adunarea care ascultă mulţumirile îşi dă seama imediat dacă mulţumirile aduse erau roada Duhului sau a firii pământeşti. Aminul pe care ea îl spune, confirmă lucrul acesta. Vorbesc de adunare, ca adunare; nu vorbesc de persoane care din antipatie, ar fi mai dinainte hotărâte să nu primească lucrarea cutărui sau cutărui frate. Aceştia n-ar vedea în jur decât oameni ca Nadab şi Abihu, în timp ce adunarea spune amin prin Duhul.

Vedem ca principiu, în 1. Corinteni 14 , că nu era totul să se vorbească prin Duhul în adunare; trebuia de asemenea să se vorbească la timpul potrivit, în vederea zidirii adunării. Cei ce aveau darul limbilor vorbeau desigur prin Duhul, dar când în adunare ei ar fi folosit darul acesta care era un semn pentru cei de afară ( 14:22 ), ei n-ar fi zidit adunarea. Şi apostolul le spune că, dacă nu are cine să tălmăcească, ei trebuie să tacă în adunare.

Ţinând seama de principiile acestea, întrebarea ar trebui mai degrabă să fie aceasta: "Lucrarea unui frate care vorbeşte în adunare, zideşte adunarea?" Dacă adunarea, ca adunare (nu este vorba de indivizi) poate să răspundă "da", atunci fratele acesta are mărturia că el vorbeşte potrivit Duhului Sfânt, fără a pretinde la vreo inspiraţie atunci când vorbeşte. Dar dacă adunarea (presupunând a fi în starea ei normală) ar răspunde că lucrarea acestui frate nu zideşte, atunci potrivit principiilor din 14:22 , fratele acesta ar trebui să tacă. Toată problema, aici se află. Cuvântul ne învaţă în capitolul acesta că nu este de acord cu vreo altă lucrare în adunare, decât cu cea care zideşte adunarea, fie că este vorba de mulţumire, fie de învăţătură (vezi vers.13-25). S-ar putea chiar să te rogi prin Duhul, fără să fii "gura" adunării şi atunci ea nu te înţelege ca să poată spune "amin".

Întrebarea "poate Duhul să cheme pe un frate să evanghelizeze în timpul adunării de închinare?" se bazează pe aceeaşi noţiune greşită a inspiraţiei spontane. Un frate învăţat de Dumnezeu nu va evangheliza în adunarea de închinare, deoarece este la această adunare pentru Dumnezeu şi nu pentru oameni (1. Petru 2:5 ).

Întrebarea "ce este de făcut în adunările de închinare?" îşi găseşte răspunsul îndeosebi în acelaşi loc de la 1. Petru 2:5 şi în altele, în cuvintele Donmului din Ioan 4:23-24 , apoi în Luca 22:19-20 , în legătură cu cina, care este baza închinării, apoi în Fapte 20:9 , unde aflăm că scopul deosebit al strângerii laolaltă în prima zi a săptămânii era "pentru a frânge pâinea".

Ultima întrebare pe care o puneţi este dacă, atunci când un frate care are darul de evanghelizare, în trecere ţine o strângere laolaltă, poate un frate dintre ascultători să. intervină să-l ajute? Şi trebuie acest evanghelist să fie recunoscut ca fiind trimis?"

Răspund mai întâi că e bine să recunoaştem pe fratele acesta cu dar de evanghelist, ca fiind trimis. Şi Cuvântul nu cunoaşte alţi evanghelişti, decât pe cei pe care Domnul i-a dat, după ce S-a înălţat în slavă (Efeseni 4:11,12 ). Nu pun aici la îndoială libertatea de a vesti pe Hristos, pe care o are orice credincios acolo unde se află. Dar trebuie observat că un evanghelist din Efeseni 4 - ca şi un învăţător sau păstor - îşi exercită darul sub propria sa răspundere, înaintea Domnului, care l-a chemat. Un astfel de frate lucrează pentru Domnul. El este răspunzător de propria sa lucrare înaintea Domnului său, care l-a trimis. Şi când fratele acesta îşi exercită darul înaintea unor ascultători convocaţi pentru el, dacă unul din ascultători s-ar amesteca să-i vină în ajutor, ascultătorul acesta ar trece cu vederea atât drepturile lui de evanghelist, cât mai ales drepturile Domnului, care l-a trimis. Pentru mine, principiul acesta este de toată însemnătatea. Când sunt ascultător al unui frate care a convocat o strângere laolaltă pentru a-şi exercita darul, eu n-aş indica nici chiar o cântare, dacă el nu nu mi-a cerut lucrul acesta.

Doi fraţi pot să fie de acord să lucreze împreună; este treaba lor. Duhul a pus deoparte pe Barnaba şi Pavel (Fapte 13 ); totuşi chiar şi atunci, se vedea clar că îndeosebi Pavel lua cuvântul (Fapte 14:12 ).

În ce priveşte evanghelizarea, este bine de remarcat că evanghelistul este un individ. Cuvântul nu cunoaşte o adunare evanghelizatoare.

Voi mai adăuga, cu privire la daruri şi la exercitarea lor în adunare, că un frate care are un dar, nu trebuie, în strângerile laolaltă ale adunării, să ia asupra lui sarcina de a ţine strângerea laolaltă, mai ales într-o adunare locală. Un astfel de frate va fi mai fericit să audă pe alţi fraţi aducând mulţumiri, indicând o cântare şi exprimând unele gânduri, nu totuşi pe principiul că fiecare ar avea dreptul de a vorbi. Observaţi în această privinţă că locul din 1. Corinteni 14:26 este mai degrabă un reproş, decât un îndemn. Nu se spune: "dacă fiecare are..." Fiecare avea ceva şi aştepta momentul să arate ce avea el; fără să se îngrijească dacă aceasta era spre zidire.

Un frate care are un dar, trebuie cu atât mai puţin să-şi închipuie că ar fi numai partea lui la închinare, duminica dimineaţa, fie în adunarea locală, fie în altă parte. Ca preot şi închinător, el este în aceeaşi situaţie ca toţi cei ce compun adunarea. Ca bărbat ( 2:8 ), având ca parte lucrarea publică în contrast cu femeia, care nu are lucrarea aceasta, el nu are vreun rol mai mare ca altul, pentru ca numai el să fie cel ce să aducă mulţumiri din partea adunării. Dacă însă, ca frate, el este în legătură bună cu Domnul, poate să aducă mulţumiri mai bine decât un altul care, de exemplu, ar fi înlănţuit de treburile vieţii. Ar putea chiar mulţumi de trei, patru ori în aceeaşi adunare de închinare şi de fiecare dată să fie în adevăr gura adunării. Dar în acelaşi timp, fratele acesta va fi foarte fericit să asculte şi să spună amin la mulţumirile altor fraţi. Şi el va suferi, dacă va vedea că ceilalţi aşteaptă ca el să mulţumească sau că unii se vor jena să mulţumească din cauza prezenţei lui.

Dar, când este vorba de învăţătura din Cuvânt, fratele acesta are totdeauna sentimentul, la închinare ca oriunde, că este răspunzător de darul pe care Domnul i l-a încredinţat pentru zidirea adunării. Şi dacă lucrarea lui e roada comuniunii cu Domnul, el va fi recunoscut de fiecare dată de adunare, în ciuda chiar a elementelor care tot cârtesc.

Gândul că un frate dăruit n-ar trebui să-şi exercite darul în strângerile laolaltă pentru închinare, nici să aducă mulţumiri, ca ceilalţi, nu are vreun temei scripturistic. Cum s-ar putea presupune că unul ca Timotei, un Tit, un Epafra, un Stefana (ca să nu mai numim pe Pavel, Petru, Ioan) ar fi fost mai puţin potriviţi ca alţii să fie gura adunării în mulţumirile aduse la închinare? Şi oare ar trebui aceşti fraţi să tacă, numai ca să lase loc altora?

Unii gândesc de asemenea că închinători sunt numai fraţii care se ridică pentru a aduce mulţumiri. Dar nu este aşa! Toate surorile sunt adoratoare şi totuşi ele nu trebuie să se ridice vreodată ca să aducă mulţumiri. Toţi fraţii sunt adoratori, dar din nefericire nu toţi sunt duhovniceşti, evlavioşi, destul de bine în legătura lor cu Dumnezeu pentru a putea fi gura adunării, atunci când este vorba de mulţumiri. Tot aşa, unii nu sunt atât de simpli pentru a face lucrul acesta cum îl fac acasă.

În sfârşit, în ce priveşte lucrarea prin Duhul, să luăm şi exemplul lui Pavel şi Barnaba, din Fapte 13 . Iată nişte oameni care erau dăruiţi de Domnul Cel înălţat în slavă, potrivit locului de la Efeseni 4:11,12 . În Fapte 13 , Duhul Sfânt îi pune deoparte şi îi trimite. Ei sunt desemnaţi deci de către Duhul Sfânt odată pentru totdeauna, pentru a merge să vorbească despre Domnul peste tot, în toate zilele, sub dependenţa Sa, desigur. Ei nu aveau deci să se întrebe, când se găseau în faţa mulţimilor în locurile publice, în sinagogi şi mai târziu prin adunările fraţilor, dacă Duhul Sfânt îi chemase să vorbească în acea clipă. Ei erau acolo tocmai cu scopul acesta; fiind trimişi din Antiohia de către Duhul Sfânt.

Când, mai târziu, Pavel era pentru o singură duminică şi pentru ultima oară într-o adunare (Fapte 20:7-12 ) unde şi-a lungit convorbirea, ce ai fi zis despre vreun frate din Troa care ar fi spus altora că Pavel a luat prea mult loc în adunarea de închinare? Iau exemplul acesta ca principiu; nu toţi sunt Paveli. Ferice de sfinţii care, izbăviţi de spiritul acesta nivelator, ştiu să-L recunoască pe Domnul acolo unde El a acordat vreun har pentru folosul comun. În afară de Efeseni 4:11,12 şi 12 , citiţi cu atenţie şi 16:15-18 ; 5:12,13 ; Evrei 13:17 .

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *