Prea iubiţi fraţi,
Sunt două lucruri asupra cărora aş vrea să fiu bine înţeles, înainte de a începe subiectul deosebit al scrisorii acesteia. Mă gândesc mai întâi la deosebirea care este între slujire şi închinare. Folosesc aici cuvântul închinare în sensul lui cel mai întins, pentru felurile diferite în care omul se adresează lui Dumnezeu, fie rugăciunea, mărturisirea sau, ceea ce este îndeosebi închinarea, adică adorarea, mulţumirea şi lauda. Deosebirea de căpetenie între închinare şi slujire este că în închinare omul vorbeşte lui Dumnezeu, iar în slujire Dumnezeu este Cel ce vorbeşte oamenilor prin slujitorii Săi.
Singurul nostru drept şi în totul de ajuns pentru a ne închina este harul îmbelşugat al lui Dumnezeu, care ne-a adus atât de aproape prin sângele lui Isus, încât acum Îl cunoaştem şi Îl adorăm pe Dumnezeu ca Tatăl nostru şi suntem împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeu. În această privinţă, toţi sfinţii sunt egali. Cel mai slab şi cel mai puternic, cel ce are mai multă experienţă şi cel ce nu este decât un copilaş, toţi sunt la fel când este vorba de privilegiul acesta. Slujitorul lui Hristos cel mai dotat nu are mai mult drept de a se apropia de Dumnezeu decât are cel mai neştiutor dintre credincioşii printre care el îşi exercită darul. A admite contrariul ar însemna să faci aşa cum s-a făcut atât de mult în toată creştinătatea, adică să recunoşti o clasă deosebită de preoţi între biserică şi Dumnezeu. Avem un Mare Preot suveran. Singura preoţie care există în prezent alături de a Sa este preoţia la care iau parte toţi sfinţii, şi toţi iau parte în mod egal.
Astfel, n-aş putea înţelege ca într-o adunare creştină, cei pe care Dumnezeu i-a calificat să înveţe, să îndemne sau să predice evanghelia, să fie singurii chemaţi să indice cântări, să se roage, să laude pe Dumnezeu, să-I aducă mulţumiri. Se poate foarte bine ca Dumnezeu să folosească şi alţi fraţi ca să indice o cântare care să fie expresia închinării din acea clipă a inimilor celor ce sunt adunaţi; sau El îi poate folosi pentru a exprima în rugăciune dorinţele reale şi nevoile din acea clipă ale celor pentru care ei deschid gura. Şi dacă Dumnezeu găseşte de cuviinţă să lucreze în felul acesta, cine am putea fi noi să ne împotrivim Lui?
Totuşi, dacă astfel de acte de închinare nu pot să fie privilegiul exclusiv al celor ce au daruri, ele trebuie să fie subordonate călăuzirii din acea clipă a Duhului Sfânt. Şi toţi trebuie să ţină seama de principiile conţinute în 1. Corinteni 14 , potrivit cărora toate lucrurile trebuie să se facă în rânduială şi spre zidire.
Slujirea - adică slujirea cuvântului, în care Dumnezeu vorbeşte oamenilor prin slujitorii Săi - este rezultatul punerii în mod deosebit într-un individ a unui dar sau a unor daruri, de folosirea cărora el este răspunzător faţă de Hristos. În dreptul nostru de a ne închina, toţi suntem egali. Răspunderea pentru slujire decurge din ceea ce ne deosebeşte. „Având felurite daruri, potrivit harului care ne-a fost dat...” (Romani 12:6 ). Chiar şi acest text arată deosebirea la care mă refer între slujire şi închinare.
Celălalt punct este libertatea slujirii. Ideea adevărată, ideea Scripturii cu privire la libertatea slujirii cuprinde nu numai libertatea în exercitarea darurilor, ci şi în dezvoltarea lor. Ea înseamnă că noi recunoaştem în strângerile laolaltă prezenţa şi lucrarea Duhului, în aşa fel încât să nu punem vreo piedică lucrării Lui, prin oricine vrea El. Este deci perfect de clar că cea dintâi dezvoltare a unui dar trebuie să fie lucrarea Duhului în cei pe care nu-i folosise mai înainte. Orice alte principii care ar împiedica lucrarea aceasta, socotesc că ar căuta să răstoarne privilegiile bisericii şi drepturile Duhului Sfânt.
Dar atunci trebuie să fie evident că, dacă cei credincioşi se adună împreună pe principiul acesta, ei lasă Duhului Sfânt libertatea să lucreze printr-un frate ca să propună o cântare, prin alt frate pentru a se ruga, printr-un al treilea pentru a da un cuvânt de îndemn sau o învăţătură. Şi Duhul trebuie să fie tot aşa liber să dezvolte, după cum este lăsat să şi folosească darurile, pentru zidirea trupului.
Este evident deci că această stare de lucruri nu ar putea avea loc fără ca, prin însăşi ocazia aceasta să se arate şi dorinţa omului firesc de a se arăta, de a lucra fără călăuzirea Duhului Sfânt. De aici însemnătatea de a şti cum să poţi face deosebirea între ce este de la firea pământească şi ce este de la Duhul. Sunt cu totul împotriva banalizării unor expresii ca acestea, „slujba firii pământeşti” şi „slujba Duhului”; totuşi ele cuprind un adevăr foarte însemnat atunci când sunt folosite cum trebuie. Fiecare creştin are în lăuntrul lui două izvoare de gândire, de sentimente, de motive, de cuvinte şi de acţiuni, şi aceste două izvoare sunt numite în Scriptură „firea pământească” şi „Duhul”. Lucrarea noastră în adunarea sfinţilor poate să provină din unul dau din altul din aceste izvoare. Este deci de cea mai mare însemnătate să ştim să facem bine deosebirea între ele. Este însemnat lucru pentru cei ce lucrează în adunare, fie de obicei, fie ocazional, să se judece ei înşişi în privinţa aceasta. Şi este un lucru de toată însemnătatea pentru toţi credincioşii, deoarece suntem îndemnaţi să „cercetăm duhurile”. Aceasta face ca adunarea să fie sub răspunderea de a recunoaşte ce este de la Dumnezeu, şi să nu fie de acord şi să înlăture tot ce ar veni din alt izvor.
Asupra unora din jaloanele principale, cu care am putea deosebi căIăuzirea Duhului de pretenţiile şi contrafacerile firii pământeşti, aş dori acum să vă îndrept atenţia. Şi mai întâi aş vrea să menţionez câteva lucruri care nu sunt pentru noi o îndreptăţire de a lua parte la o lucrare sau alta în adunarea sfinţilor.
Nimeni nu este îndreptăţit să lucreze numai pentru că este libertate de a lucra. Lucrul acesta este atât de evident, încât nici n-ar mai fi nevoie să-l dovedim; şi totuşi avem nevoie să ni se amintească. Faptul că nici o piedică formală nu se opune ca fiecare frate să lucreze în adunare, dă posibilitatea celor a căror singură calificare este de a şti să citească, să ia o mare parte din timp citind capitol după capitol şi propunând cântare după cântare. Desigur, orice copil care a învăţat să citească, ar putea să facă lucrul acesta. Şi în adevăr, puţini fraţi dintre noi nu ar fi în stare să dirijeze adunarea, dacă toată calificarea cerută pentru aceasta ar consta în a şti să citeşti cum trebuie capitole şi cântări. Este destul de uşor să citeşti un capitol; dar să înţelegi bine care este capitolul care ar trebui să fie citit şi care este timpul potrivit când trebuie citit, aceasta este cu totul alt lucru. Şi nu este greu să propui o cântare; dar, ca să propui o cântare care cuprinde în ea şi exprimă în adevăr adorarea adunării, iată ce este cu neputinţă de făcut fără calăuzirea Duhului Sfânt.
Vă mărturisesc, fraţilor, că atunci când, este ceva timp de atunci (nu chiar de curând, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu), citeam cinci sau şase capitole şi cântam tot atâtea cântări în jurul mesei Domnului, şi poate nu auzeam mai mult de o singură rugăciune de mulţumire, mă întrebam dacă ne-am adunat pentru a vesti moartea Domnului sau mai degrabă pentru a ne perfecţiona în citire şi în cântare. Binecuvântez pe Domnul cu toată sinceritatea pentru progresul care a avut loc în privinţa aceasta. Totuşi este bine să ne amintim fără încetare că libertatea de a lucra în adunări nu ne îndreptăţeşte să lucrăm după placul nostru.
Dacă nici un alt frate nu face ceva, aceasta nu este o îndreptăţire suficientă ca eu să lucrez în vreun fel în adunare. Tăcerea de dragul tăcerii nu poate fi îndeajuns dezaprobată. Ea poate deveni o formă, ca şi orice alt lucru. Dar tăcerea este mai bună chiar, decât a face sau a zice ceva numai ca să întrerupi tăcerea. Ştiu bine ce înseamnă să te gândeşti la persoanele prezente care nu fac parte din adunare, care poate sunt chiar neîntoarse la Dumnezeu şi să te simţi incomodat pentru ele de tăcerea aceasta. Când o astfel de stare de lucruri este frecventă sau obişnuită, poate că este nevoie de o îndreptare serioasă spre Dumnezu, ca să vedem de unde vine lucrul acesta. Dar niciodată situaţia aceasta nu poate îndreptăţi pe un frate să vorbească sau să se roage sau să propună o cântare, numai cu scopul ca să se facă ceva.
Mai mult, experienţele şi starea noastră individuală nu sunt călăuze sigure cu privire la partea de lucrare pe care o avem de luat în adunările sfinţilor. S-ar putea ca o cântare să fie tare plăcută sufletului meu sau poate am auzit-o cântându-se în altă parte cu o mare bucurie în prezenţa Domnului. Dar ar trebui eu să trag concluzia că sunt chemat să propun cântarea aceasta în cea dintâi adunare la care voi asista? S-ar putea ca ea să nu fie potrivită cu starea din acel moment a adunării. De asemenea, poate că n-ar fi deloc intenţia Duhului ca vreo cântare să fie cântată. „Este cineva printre voi în suferinţă? Să se roage. Este cineva bucuros? Să cânte cântări de laudă” (Iacov 5:13 ). O cântare trebuie să exprime sentimentele celor ce sunt adunaţi; altminteri, cântând-o, ei n-ar mai fi sinceri. Şi cine ar putea să găsească o astfel de cântare, în afară de Cel ce cunoaşte starea prezentă a adunării?
La fel este şi cu rugăciunea. Dacă cineva se roagă în adunare, el este mijlocul de exprimare a nevoilor şi cererilor ei. Eu poate am unele greutăţi ale mele, pe care să le arunc asupra Domnului în rugăciune, dar ele nu s-ar potrivi deloc să fie menţionate în adunare. Singurul efect ar fi, probabil, să coboare pe toţi fraţii mei la nivelul meu. De altă parte, s-ar putea ca sufletul meu să fie foarte fericit în Domnul; dar, dacă nu este tot aşa cu adunarea, atunci numai făcându-mă una cu starea ei voi fi capabil să aduc înaintea lui Dumnezeu cererile ei. Deci, dacă eu sunt călăuzit de Duhul să mă rog în adunare, lucrul acesta nu se va face ca în cămăruţa mea, unde nimeni altul nu mai este decât Domnul şi cu mine, şi unde nevoile mele personale şi bucuriile mele personale formează subiectul special al rugăciunilor şi mulţumirilor mele. Însă în adunare, va trebui să fiu adus în stare să fac Domnului mărturisirile şi să-I prezint mulţumirile şi cererile care sunt potrivite cu starea celor pentru care deschid gura când mă adresez astfel lui Dumnezeu.
Nu poate fi greşeală mai mare decât să-mi închipui că persoana mea şi ce este în legătură cu mine ar trebui să mă călăuzească în adunările sfinţilor. O anumită parte din Scriptură poate să fi fost de mare interes pentru sufletul meu şi poate că am avut folos din ea; dar nu înseamnă că eu ar trebui să citesc acel loc la masa Domnului sau în alte strângeri laolaltă ale credincioşilor. Se poate ca un anumit subiect să mă fi preocupat mult şi poate că a fost pentru binele sufletului meu; dar se poate în acelaşi timp ca el să nu fie deloc subiectul asupra căruia Dumnezeu vrea să îndrepte şi atenţia altor credincioşi.
Observaţi, nu tăgăduiesc că ne-am fi putut ocupa în mod deosebit noi înşine în particular de subiecte pe care Dumnezeu ar vrea să le aducem înaintea sfinţilor. Poate că deseori sau chiar de obicei, aşa se petrece cu slujitorii lui Dumnezeu. Dar ce vreau să afirm este că lucrul acesta în sine nu este o călăuză suficientă. Noi am putea avea nevoi pe care copiii lui Dumnezeu în general nu le au; şi ei pot avea nevoi care nu s-ar potrivi cu cazul nostru.
Daţi-mi voie să adaug că Duhul nu mă va călăuzi niciodată să propun o cântare pentru că ea ar exprima vederile mele personale. Se poate ca asupra unor amănunte de interpretare, sfinţii care sunt adunaţi împreună să nu fie în totul de aceeaşi părere. În cazul acesta, dacă vreunul dintre ei ar alege cântări cu scopul de a exprima propria părere - oricât de bune şi adevărate ar fi de altfel cântările acestea - este cu neputinţă ca ceilalţi din adunare să li se alăture în cântare. Şi, în loc de armonie, ar rezulta dezacord. Într-o adunare de închinare, cântările pe care Duhul Sfânt le va face să fie alese, vor exprima sentimentele comune tuturor. În orice timp, dar îndeosebi în adunare, să ne străduim „să păstrăm unitatea Duhului, prin legătura păcii”. Şi să ne aducem aminte că mijlocul de a ajunge aici este de a umbla „cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare, suportându-ne unii pe alţii în dragoste”.
Lăsaţi-mă să vă amintesc aici că în cântare, în rugăciune, în închinarea de orice fel, oricare ar fi mădularul care deschide gura, adunarea este cea care vorbeşte lui Dumnezeu. Prin urmare, închinarea n-ar fi adevărată, sinceră, decât atât cât nu va trece dincolo de ce va exprima în mod fidel starea adunării acesteia. Şi totuşi, binecuvântat să fie Dumnezeu pentru faptul că El poate, prin Duhul Său, să facă să se audă o notă mai înaltă, care să facă să vibreze imediat în toate inimile şi să dea astfel închinării un ton mai ridicat; şi El face lucrul acesta deseori. Dar, dacă adunarea nu este în stare să răspundă de îndată tonului acestuia de laudă, nimic nu poate fi mai dureros decât să auzi pe un frate revărsând din sufletul lui mulţumiri şi adorări, în timp ce alte inimi sunt triste, reci şi împrăştiate. Cel ce exprimă închinarea adunării trebuie să aibă cu sine inimile celor din adunare; fără lucrul acesta nu este o închinare „în adevăr”.
De altă parte, slujirea fiind glasul lui Dumnezeu către noi, ea poate fi totdeauna mai ridicată decât starea noastră. Dacă un frate folosit în slujire este în adevăr, atunci când vorbeşte, glasul lui Dumnezeu, aşa cum ar trebui să fie, ne va prezenta deseori adevăruri pe care noi încă nu le-am primit sau ne va aminti de altele care au încetat să lucreze cu putere asupra sufletelor noastre. Cât este de evident aici, ca în toate cazurile, că trebuie ca Duhul Sfânt să călăuzească toate!
Gândesc că ar fi bine să las pentru o altă scrisoare ce anume deosebeşte călăuzirea pozitivă a Duhului. În scrisoarea aceasta am prezentat numai partea negativă a subiectului.
Sunt, prea iubiţi fraţi, fratele vostru în Isus Hristos, T.