„Să se cerceteze dar omul pe sine... dacă ne-am judeca noi înşine, n-am fi judecaţi“ (1. Corinteni 11:28, 31 ).
„Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile“ (Psalm 139:23).
Cu toţii ştim că nu trebuie să restrângem mersul la medic la perioadele de boală, ci mai degrabă ar trebui să ne ducem la un consult temeinic la intervale regulate. Motivul este foarte clar: poţi avea o boală fără să fii conştient de ea. Pentru a putea constata o astfel de boală, trebuie să te supui adeseori anumitor teste şi controale medicale. Medicul ştie mai multe despre corpul omenesc şi problemele sale decât pacientul. În multe cazuri, astfel de consultaţii descoperă boli grave într-un stadiu primar, boli despre care pacientul nu ştiuse nimic. Cei mai mulţi medici pot cita multe exemple în acest sens din practica lor. Multe întreprinderi mari au recunoscut valoarea consultaţiilor regulate. Ele organizează pentru angajaţii lor aceste verificări sau consultaţii medicale, deoarece aceştia sunt foarte preţioşi pentru firmă şi sunt greu de înlocuit. Unele clinici chiar s-au specializat în acest domeniu. Acestea sunt numite clinici de diagnosticare.
Fiecare credincios are acces liber şi nelimitat la „clinica de diagnosticare“ a lui Dumnezeu: Îl poate ruga pe Domnul să-l consulte temeinic. David Îl ruga pe Dumnezeu să-l verifice temeinic când spunea: „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Şi vezi dacă este în mine vreo cale a întristării şi condu-mă pe calea eternă“ (Psalm 139:23, 24).
M-am întrebat deseori dacă noi am putea într-adevăr să îndreptăm această rugăciune spre Dumnezeu sau dacă n-ar trebui mai degrabă să spunem: „Cercetează-mă, Dumnezeule, dar nu prea adânc!“ David era conştient de faptul că oricum Dumnezeu ştia totul despre el. Acest lucru se pare că l-a neliniştit la început (a se citi Psalm 139:1-12). El se întreba dacă s-ar putea ascunde vreodată de Dumnezeu şi el însuşi dă răspunsul: imposibil! Până la urmă este convins că cel mai bun lucru pentru el este dacă Dumnezeu îl cercetează.
Acest lucru ni se potriveşte câteodată şi nouă. Ne temem probabil că va fi descoperit ceva. Dar la sfârşit vom fi totdeauna mulţumiţi de rezultat. La fel stau lucrurile şi în consultaţiile medicale. Un pacient evită o consultaţie medicală, deoarece se teme de ceea ce ar putea fi depistat. Dar să ne închipuim bucuria lui când i se comunică în sfârşit că totul este în regulă. Poate i se spune că s-a descoperit ceva care acum mai poate fi tratat. Dacă ar mai fi aşteptat, ar fi fost poate prea târziu.
În domeniul medical există desigur cazuri în care medicul poate doar numi boala, dar nu poate obţine o vindecare. Domnul nostru poate întotdeauna ambele: să dea un diagnostic şi să vindece. Vedem aceasta şi în rugăciunea lui David: mai întâi Îl roagă pe Dumnezeu să-i arate calea greşită: „Vezi dacă este în mine vreo cale a întristării.“ Dar nu se mulţumeşte cu atât; apoi Îl roagă să-l conducă pe calea cea bună.
În Noul Testament suntem de asemenea îndemnaţi să ne judecăm pe noi înşine. Apostolul Pavel ne spune prin Duhul Sfânt că aceasta ne va scuti de mult necaz şi părere de rău. „Să se cerceteze (să se verifice) dar omul pe sine.“ Dacă ne judecăm pe noi înşine, nu vom fi judecaţi. Dar dacă nu o facem, Domnul ne va disciplina (1. Corinteni 11:28-32 ). Mulţi înţeleg greşit aceasta şi consideră că o verificare cu aproximativ o oră, adesea doar cu câteva minute, înainte de Cina Domnului, este suficientă. Cred că aici este vorba de o verificare de sine zilnică. Ea face posibilă şederea la Masa Domnului fără o conştiinţă acuzatoare.
Să ne dea Domnul harul de a învăţa această judecată de sine! În acelaşi timp să-L rugăm să ne cerceteze şi să ne arate greşelile şi slăbiciunile noastre, înainte ca acestea să devină situaţii catastrofale.
Punctul pe care doresc să-l subliniez este: să îndepărtăm o problemă înainte de a rămâne înţepenită, respectiv înainte de a cauza pagube; aceasta duce la mari binecuvântări. Atunci vom putea funcţiona din nou bine şi vom fi vase folositoare stăpânului casei. Pe această cale evităm întreruperile inutile ale bucuriei şi părtăşiei cu Domnul.
După cum ştim, multe boli au o fază de incubaţie. În această perioadă nu sunt simptome clare, deşi microbii se răspândesc rapid în corp. Dacă nu se întreprinde ceva contra acestei stări, vor apărea curând toate semnele bolii.
Biblia descrie aceasta astfel: „Dar fiecare este ispitit, fiind atras şi ademenit de propria lui poftă; apoi pofta, după ce a zămislit, naşte păcat; iar păcatul, odată împlinit, aduce moarte“ (Iacov 1:14, 15 ). Ceea ce recunoaştem ca păcat este adesea ultima descoperire a unui păcat ascuns, căruia i-am permis să prindă rădăcină în inima noastră. Deşi neobservat, păcatul era prezent. El a găsit intrare liberă în inima noastră înainte de a se arăta în acţiunile noastre. De aceea suntem îndemnaţi să ne păzim, cu toată hotărârea, inima. Conform textului din Proverbe 4:23 , de acolo vin „izvoarele vieţii“. Deci să ne verificăm inimile şi să-L rugăm pe Domnul să ne cerceteze!
Important: Când a avut loc ultima ta verificare? Cine te-a verificat?
Înainte de a încheia acest capitol, trebuie să subliniem deosebirea dintre cercetarea de sine şi preocuparea cu sine. Această deosebire poate fi lămurită printr-un exemplu simplu. Să presupunem că am o grădină în care se află puţină buruiană. Merg în grădină şi povestesc ceva despre roadele bune pe care le aduce şi regret că este şi buruia-nă în grădină. A doua parte este preocupare cu sine. Dacă smulg toată buruiana pe care o văd şi fac mai departe tot ceea ce trebuie făcut, atunci aceasta este cercetarea de sine. Scopul nu este de a face eul, centrul intereselor, ci slava Domnului. Să ne ajute Domnul să ţinem seama de deosebirea amintită!
Calea judecăţii de sine este calea spre victorie şi spre bucurie.
Dacă nu condamnăm şi nu judecăm păcatul, o va face Domnul.