comori.org
comori.org

Vițeaua roșie

Henri Rossier

În cărţile Levitic şi Numeri găsim trei aspecte ale jertfei pentru păcat: marea zi a ispăşirii (Levitic 16 ), jertfa pentru păcat şi jertfa pentru vină (Levitic 4 , 5) şi, în cele din urmă, jertfa viţelei roşii (Numeri 19 ). Înainte de a ne îndrepta atenţia spre ultima, să privim pe scurt la celelalte două tipuri de jertfă pentru păcat.

I. Marea zi a ispăşirii (Levitic 16 )

Dumnezeu l-a răscumpărat pe Israel odată cu Paştele şi trecerea Mării Roşii, adăpostindu-i de judecată şi eliberându-i de robia Egiptului, ca să-i aducă în sfârşit în ţara promisă. Din momentul în care au intrat în pustie, israeliţii au devenit poporul lui Dumnezeu, în virtutea răscumpărării. De atunci înainte Dumnezeu putea locui în mijlocul lor. Dar, de fapt, Israel era un popor în natura păcătoasă, întinat de păcat, şi astfel cortul lui Dumnezeu a locuit „între ei, în mijlocul necurăţiei lor” (Levitic 16:16 ). Un Dumnezeu sfânt şi drept nu putea îngădui aceasta, căci Şi-ar fi tăgăduit propriul Său caracter şi ar fi proclamat că de fapt păcatul nu a distrus orice relaţie dintre om şi El. De aceea Dumnezeu trebuia să găsească o cale pentru a-l primi pe Israel înaintea Sa, prin care caracterul Său ar fi fost menţinut şi gloria Lui nu ar fi fost ştirbită. Un mijloc de curăţire a sanctuarului, locuinţa Lui, de necurăţia dobândită prin prezenţa unui popor întinat. Totodată un mijloc de a-Şi încredinţa poporul de fericita siguranţă a faptului că pentru Dumnezeu chestiunea păcatului a fost rezolvată prin înlăturarea din conştiinţa oricărui israelit a oricărei urme a vinei trecute înaintea Lui. Dumnezeu a dăruit acest mijloc lui Israel prin jertfele din ziua ispăşirii.

Primul şi cel mai important dintre cele patru evenimente care caracterizau această zi era intrarea marelui preot în Locul Preasfânt cu sângele taurului pentru sine şi al ţapului ca jertfă pentru păcat pentru popor. Acest sânge, stropit pe şi înaintea scaunului îndurării, proclama preţul jertfei pentru împăcarea poporului cu Dumnezeu şi perfecţiunea rezultatelor sale permiţând lui Israel să se apropie de Dumnezeu. Curăţirea Locului Preasfânt a prefigurat împăcarea tuturor lucrurilor (Coloseni 1:19, 20 ) – curăţirea întregii creaţii întinate de păcat, dar care, în virtutea lucrării lui Hristos, va fi odată adusă în deplină armonie cu caracterul lui Dumnezeu, astfel încât Dumnezeu să poată locui printre oameni (Apocalipsa 21:3 , Ioan 1:29 ). Ieşirea marelui preot din locul sfânt făcea cunoscut poporului faptul că lucrarea a fost primită şi că problema păcatului a fost rezolvată între reprezentantul lui Israel şi Dumnezeu. Într-adevăr, nelegiuirile poporului mărturisite deasupra capului ţapului pentru ispăşire erau purtate departe într-un ţinut nelocuit şi urmau să nu mai fie găsite vreodată, astfel încât conştiinţa copiilor lui Israel era curăţită şi eliberată de greutatea care îi îngenunchease până atunci în chinuri sufleteşti înaintea lui Dumnezeu.

Însă legea nu a desăvârşit nimic. Cu privire la eficacitatea reală a acestei zile, ştim că sângele taurilor şi al ţapilor nu pot niciodată să înlăture păcate. Ispăşirea, dacă ar fi fost eficace, nu ar fi fost astfel decât pentru un an. Mai mult, tot ce avea loc în acea zi mărturisea că intrarea în Locul Preasfânt nu era liberă, că perdeaua se afla încă acolo şi că omul păcătos era alungat din Locul Preasfânt unde locuieşte Dumnezeu.

Tot ceea ce Israel nu cunoştea şi despre care nu puteau decât să întrezărească în viitor, printr-un văl, este posedat în prezent de către creştini în mod deplin. Este marele adevăr pe care îl învaţă epistola către Evrei. Jertfirea sângelui lui Isus, care are o eficacitate veşnică, nu va fi repetată niciodată. Hristos, Marele Preot, a intrat, nu în locul sfânt făcut de mâini omeneşti ci chiar în cer şi s-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Perdeaua este ruptă. Calea este deschisă pentru totdeauna iar închinătorul poate intra în Locul Preasfânt cu îndrăzneală, nemaiavând cunoştinţă de păcate. Sfârşitul capitolului 9 din Evrei * corespunde celor patru evenimente ale acestei zile solemne.


* Întreaga epistolă, cu excepţia câtorva detalii, tratează jertfele din marea zi a ispăşirii – o împrejurare menită să aducă la lumină importanţa imensă pentru noi a acestei zile, privită ca imagine a lucrurilor ce aveau să vină.

Acolo găsim, mai întâi, că aşa cum marele preot a intrat în Locul Preasfânt cu sânge, tot astfel Hristos, după ce S-a adus ca jertfă fără pată lui Dumnezeu, a intrat în cer pentru ca să Se arate acum, pentru noi, înaintea feţei lui Dumnezeu (Evrei 9:24 ). În al doilea rând, aflăm că la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, pentru desfiinţarea păcatului prin jertfa Sa (Evrei 9:26 ) – o desfiinţare care corespunde cu curăţirea sanctuarului *. În al treilea rând vedem că, precum ţapul de ispăşire, tot astfel Hristos a fost adus o singură dată jertfă, ca să poarte păcatele multora şi, în al patrulea rând, precum marele preot care ieşea din cortul întâlnirii, El Se va arăta a doua oară, fără păcat, pentru mântuirea celor care Îl aşteaptă (Evrei 9:28 ).


* Este clar că întreaga valoare a lucrării este de asemenea inclusă în acest verset 26.

Deci însemnătatea din marea zi a ispăşirii a fost pe deplin împlinită în Hristos. Dacă noi încă nu vedem păcatul înlăturat, ştim totuşi că lucrarea care stă la temelia acestei înlăturări a fost sfârşită. Dacă Marele nostru Preot încă este ascuns în Locul Preasfânt, avem cu toate acestea siguranţa deplină, prin Duhul trimis din cer, că relaţia noastră cu Dumnezeu este stabilită definitiv şi irevocabil. Iar noi nu avem nevoie, precum Israel, să aşteptăm ieşirea Marelui Preot pentru a cunoaşte toate acestea. Totuşi, cu mult mai mult decât putea Israel, Îl aşteptăm să vină fără păcat pentru mântuirea noastră. Pe scurt, dacă păcatele noastre sunt înlăturate dinaintea lui Dumnezeu, tot aşa sunt şi din conştiinţele noastre, iar ele sunt purtate într-un ţinut nelocuit, unde nici măcar privirea lui Dumnezeu nu le va mai găsi vreodată.

II. Jertfa pentru păcat (Levitic 4 ).

(Pentru concizia expunerii vom omite, în cele ce urmează, jertfa pentru vină).

În acest capitol avem un caz destul de diferit de cel din marea zi a ispăşirii. Aici întrebare este, nu cum poate Dumnezeu să locuiască în mijlocul poporului Său, sau pe ce temei poate El să întemeieze şi să păstreze relaţia Lui cu ei, ci în ce condiţii se pot apropia oamenii de Dumnezeu atunci când comuniunea a fost întreruptă de vreun păcat specific. Ceea ce este de fapt izbitor la începutul acestui capitol (precum şi în cazul viţelei roşii) este că subiectul nu este întemeirea relaţiei noastre cu un Dumnezeu care rămâne totuşi drept în timp ce îl îndreptăţeşte pe credincios, ci aici este vorba despre problema restabilirii pentru fiecare păcat care a stricat bucuria acestei relaţii *. Acesta este motivul pentru care jertfa pentru păcat urmează după jertfa de pace din Levitic 3 . Aceasta din urmă reprezenta imaginea comuniunii credinciosului cu Dumnezeu cu privire la jertfa lui Hristos. Dacă această comuniune a fost întreruptă de păcat, cum poate ea să fie restabilită? Capitolul 4 ne oferă răspunsul.


* Trebuie totuşi adăugat că în realitate, sub lege, relaţia cu Dumnezeu era întreruptă de orice păcat, de aceea era necesară reînnoirea continuă a stropirii cu sânge.

Înainte de a trece mai departe, să remarcăm cât de puţin cunoaştem cu adevărat despre comuniunea cu Dumnezeu. Ea poate fi definită în câteva cuvinte: Să nu fii decât o singură inimă şi un gând cu Dumnezeu. Şi poate întrebaţi: cu privire la ce? Cu privire la orice: păcat, lumea, noi înşine, dar mai presus de toate cu privire la lucrarea şi persoană lui Hristos. Iar atunci când cunoaştem câte ceva din această comuniune, cât de puţin o savurăm, căci este întreruptă şi de cel mai mic păcat pe care îl înfăptuim, chiar şi cu gândul.

Singurele păcate care sunt tratate în Levitic 4 sunt cele comise din neştiinţă – păcate care ar fi fost ignorate de popor sau de persoane individuale, dacă nu ar fi fost cineva îndeajuns de înţelept să li le facă cunoscut *.


* Pe lângă aceasta, pentru Israel sub lege păcatul cu voia era fără nicio resursă. Legea nu îngăduia niciunul. Oricine ar fi comis un astfel de păcat trebuia nimicit din mijlocul poporului. Priviţi, printre altele, cazul lui Acan, un păcătos cu voia care a trebuit să fie nimicit, în timp ce Israel, cu aceeaşi ocazie, păcătuind prin ignoranţă, a putut să fie restabilit. În har există o resursă desăvârşită pentru toate păcatele: „sângele lui Isus Hristos, Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat”. Există un singur păcat cu voia pentru care nu există acum nicio resursă, apostazia  de la creştinism. Adică respingerea lui Hristos şi a jertfei Sale. „Pentru că, dacă noi păcătuim voit, după primirea cunoştinţei adevărului, nu mai rămâne jertfă pentru păcate” (Evrei 10:26 ).

A argumenta cu privire la ignoranţă sau la starea de a nu putea să fii conştient de vină era inutil, deoarece ignoranţa era deja un rod al păcatului *.


* Remarcaţi, printre altele, acest cuvânt teribil: „dacă se va atinge cineva de un lucru necurat, … şi lucrul acesta va fi ascuns de el, va fi necurat şi vinovat” (Levitic 5:2 ).

Exact aceste încălcări ale legii au slujit pentru a arăta ce urâciune reprezintă păcatul înaintea lui Dumnezeu. Pentru aceste păcate trebuia adusă jertfă, căci ele i-au răpit israelitului orice posibilitate de a se apropia de Dumnezeu, fie înaintea perdelei pentru adorare (Levitic 4:6,17 ), fie la altarul tămâierii (Levitic 4:7,18 ), sau chiar la altarul arderii de tot (Levitic 4:25,34 ), unde închinătorul era primit individual înaintea lui Dumnezeu, potrivit perfecţiunii jertfei. Acesta fiind cazul, păcătosul prin neştiinţă aducea un animal de jertfă care trebuia identificat cu el. În anumite cazuri preotul putea să mănânce din jertfă însuşindu-şi jertfa, ca să spun aşa. Sângele animalului, stropit chiar în locul în care cel care păcătuise trebuia să se apropie de Dumnezeu, reprezenta o asigurare anticipată pentru a-i permite să-şi redobândească locul. Animalul de jertfă ars afară din tabără răspundea dreptăţii lui Dumnezeu care acţiona în judecată, iar în cele din urmă, grăsimea mistuită pe altar arăta deplina mulţumire pe care inima lui Dumnezeu o găsea în jertfă . Pentru fiecare nou păcat din neştiinţă (sau vină) jertfa trebuia repetată iar sângele jertfei vărsat, pentru a redeschide calea către Dumnezeu şi a-i permite păcătosului să se apropie. Însă pentru creştin nu există nimic de felul acesta. Dacă el a păcătuit, el nu vine la sângele lui Hristos pentru a fi spălat din nou, el nu trebuie să aştepte o nouă vărsare de sânge pentru a-i permite să se apropie, căci lucrarea împlinită la cruce, şi care a pus temelia împăcării sale, a stabilit în acelaşi timp o dată pentru totdeauna temelia comuniunii sale. El învaţă că, dacă a păcătuit, Hristos este, nu va fi, ispăşire pentru păcatele sale şi că dacă are nevoie de un Apărător la Tatăl, Îl află în Persoana Domnului Isus Hristos care este ispăşire pentru păcatele sale. Astfel el se poate apropia cu îndrăzneală. Desăvârşirea stropirii – stropire de şapte ori – este înaintea lui Dumnezeu (Levitic 4:17 ) cu mult înainte ca cel credincios să fie restabilit. Ceea ce prefigura această imagine este cuprins în aceste cuvinte: „Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel drept; şi El este ispăşire pentru păcatele noastre” (1. Ioan 2:1,2 ).

În aplicarea celor două tipuri de jertfă la creştin am remarcat, mai întâi, împlinirea împăcării şi stabilirea relaţiei cu Dumnezeu, o dată pentru totdeauna. În al doilea rând, mijlocul restabilirii – temelia comuniunii fiind pusă o dată pentru totdeauna prin sângele care permite păcătosului să se apropie de Dumnezeu. Însă aceste imagini nu includ nicidecum tot ceea ce este necesar pentru restabilirea unui suflet care nu mai este în comuniune. Mai înainte ca această să fie redobândită trebuie să existe un exerciţiu profund al conştiinţei, cu care ne vom ocupa în detaliu în textul din Numeri 19 .

III. Viţeaua roşie (Numeri 19 )

Subiectul cărţii Numeri este călătoria fiilor lui Israel de-a lungul pustiei, simbolizând călătoria creştinului prin această lume. Pe drum el este expus la tot felul de întinări care întrerup efectiv părtăşia cu Dumnezeu. Caracterul lor este vrednic de remarcat şi ar trebui să vorbească serios conştiinţelor noastre. Ele nu mai sunt păcate comise din greşeală sau din neştiinţă, ca în Levitic 4 , şi care ne-au fost aduse la cunoştinţă de alţii *, ci sunt păcate comise din neatenţie, sau din lipsă de veghere.


* Când marele preot păcătuia (Levitic 4 ), nu se spune „dacă i se va face cunoscut”, ca în Levitic 4:14,23, 28 . Proporţional cu apropierea noastră de Dumnezeu, Duhul Sfânt, acţionând prin Cuvânt asupra conştiinţei noastre, ne face conştienţi de cel mai mic păcat, fără să fie nevoie de nicio intervenţie omenească pentru a ne indica acel păcat.

Simpla veghere creştină este modul de a evita să pierzi părtăşia în timpul vieţii noastre de zi cu zi. Pe lângă această caracteristică, mai era una care se întâlnea la toate aceste păcate. În fiecare caz întinarea era căpătată prin contactul cu moartea, sau cu rezultatul morţii. Era imposibil ca atunci când deveneai necurat să invoci neştiinţa ca scuză, căci nimeni nu putea nega ce era moartea. Era cea mai palpabilă şi absolută dovadă a păcatului: „în ziua când vei mânca din el, vei muri negreşit”. „Plata păcatului este moartea”. Păcatul era atunci făcut evident prin consecinţele sale, astfel încât omul care se atingea de ceva mort nu putea să aibă nicio scuză.

Întinarea datorită morţii putea fi contractată în două locuri – în cort sau pe câmp. În al doilea caz doar persoana respectivă era necurată, în primul întinarea se extindea asupra tuturor celor care erau în cort şi în mod special asupra oricărui vas descoperit. Cât de frecvent are loc acest tip de întinare printre creştini! Pe câmp, în public, în mijlocul lumii, acolo există de obicei mai multă veghere, datorită expunerii la observare din partea oamenilor ostili, care caută să găsească greşeli pentru a avea ocazia să vorbească împotriva Evangheliei. În cort, în cercul mai mult sau mai puţin restrâns al familiei, este uşor să fii neatent şi să veghezi mai puţin. Lucruri care nu ar fi tolerate înaintea oricui sunt practicate şi există mai puţină reţinere deoarece este vorba despre viaţa privată. Sunt acceptate anumite lucruri lumeşti care în public ar fi evitate. Cutare şi cutare rău este scuzat pe motivul că nu există nimeni care să-l critice. În cort este moartea. Care este rezultatul? Dacă acolo se află vreun vas descoperit, va fi întinat. Necurăţia contractată în interiorul cortului se răspândeşte către imediata noastră vecinătate. Cum se face că atât de adesea copiii credincioşilor devin atât de lumeşti în căile lor şi renunţă la adevărul pe care l-au învăţat în casele taţilor lor? Fără îndoială că pot exista multe cauze pentru aceasta. Şi recunosc că, în cele mai multe cazuri, nu este de vină o măsura mare de caracter lumesc din partea părinţilor. Însă nu trebuie ei adesea să recunoască cu umilinţă că au îngăduit în cercul familial o întinare a lumii care a influenţat vasele descoperite, expuse astfel prin neglijenţa noastră la o asemenea influenţă?

Al doilea tip de necurăţie era aceea contractată în câmp deschis. Acolo, dacă lipsea vigilenţa, moartea putea fi întâlnită sub patru aspecte diferite: un os, un om care a murit de o moarte violentă, un caz de moarte obişnuită sau un mormânt.

Un os este înrudit de departe cu un cadavru. Acolo stricăciunea nu mai este la lucru. Soarele şi ploaia, efectul timpului, păsările cerului şi fiarele câmpului au înlăturat demult orice urmă de materie ataşată, în timp ce depărtarea osului de originea sa făcea din el un lucru obişnuit. În orice moment poţi să calci pe oase pe câmp, iar oamenii au ajuns să le considere folositoare şi chiar indispensabile. Care este deci acest păcat obişnuit simbolizat de un os – acest păcat acceptat de toţi, atât de frecvent încât este nebăgat în seamă, şi cu privire la care lumea este uimită să vadă că cineva îl consideră ca fiind o ruşine sau o faptă ruşinoasă? Drag cititor creştin, te vei întâlni cu el pretutindeni atunci când, precum israelitul la câmp, vei fi nevoit să ieşi în mijlocul lumii. La fiecare pas vei fi întâmpinat de el: vânzătorul care îşi înşală clienţii cu privire la calitatea produselor sale, bancherul care pune interesele sale înaintea celor ale clienţilor săi, doctorul care îşi înşală pacienţii, omul din lume care în faţă complimentează iar în spate vorbeşte de rău, toate acestea şi multe altele, nu sunt ele asemănătoare obişnuitului os? Ne întinăm şi noi creştinii prin astfel de principii? Încetăm noi în vreo măsură să le privim ca fiind întinare? Să fim atenţi, pentru că ele distrug orice comuniune cu Dumnezeu.

Al doilea şi al treilea caz erau acelea de moarte naturală sau prin violenţă. Violenţa şi stricăciunea, cele două mari categorii de păcate pe care Dumnezeu le-a văzut atunci când a spus că va nimici lumea prin potop. Lumea nu s-a schimbat. Afirmaţiile „Ei s-au stricat faţă de El: prihana lor nu este cea a fiilor Lui,sunt o generaţie sucită şi stricată” (Deut 32:5 ), „pustiire şi necaz sunt în căile lor” (Romani 3:16 ), „violenţa îi acoperă ca un veşmânt” (Psalmul 73:6 ) sunt încă adevărate. Însă întrebarea pentru noi creştinii este: lipsesc aceste lucruri din umblarea noastră atunci când avem de a face cu lumea? Atunci când suntem vorbiţi de rău, când suntem nedreptăţiţi, dacă avem nemulţumiri cu privire la alţii, ce arătăm noi? Un duh liniştit sau unul violent? Pe de altă parte, ne împresoară o stricăciune morală, precum aerul pe care îl respirăm, lucruri care se găsesc în ceea ce auzim sau citim sau vedem la oamenii care trec pe lângă noi. Se arată în plină zi, se insinuează printre umbrele nopţii. Urmează dorinţele noastre aceste lucruri şi îngăduim noi să fim atinşi de această stricăciune care ne înconjoară? Ah! Să fim veghetori şi să păzim ochii şi urechile noastre, mâinile şi picioarele noastre, gândurile şi inimile noastre, de astfel de întinare. Să urâm „chiar cămaşa pătată de carne” (Iuda 23 )!

Al patrulea caz era cel al unui mormânt. Pe un mormânt se poate călca fără ştiinţă (Luca 11:44 ). Domnul se foloseşte de imaginea unui mormânt pentru a ilustra ipocrizia unei inimi care prezintă un aspect plăcut în timp ce înăuntru este plină de oasele morţilor şi de toată necurăţia (Matei 23:27,28 ). Mormântul reprezintă o inimă care îşi ascunde voluntar stricăciunea interioară sub un aspect exterior curat. Aşa erau şi fariseii pe care îi mustra Domnul. Şi cât de mulţi copii ai lui Dumnezeu vin în contact cu astfel de morminte în viaţa lor zilnică, acceptând principiile religiei lumii şi mulţumindu-se cu o religie de formă căreia starea inimii nu-i corespunde nicicum! Vai! Un creştin poate fi întinat de un mormânt. Şi el însuşi poate să fie, în sensul acesta, un ipocrit. Apostolul Pavel evita o astfel de întinare. El nu căuta aprobarea oamenilor ci pe cea a lui Dumnezeu. El a spus: „am fost arătaţi o lui Dumnezeu şi de asemenea sper că am fost arătaţi şi în conştiinţele voastre” (2. Corinteni  5:11).

Atingerea unui mormânt te întinează şi distruge părtăşia. Un singur gând rău este suficient, o singură poftă ascunsă în inimă şi care nu a fost niciodată văzută de nimeni. Adesea suntem pustii şi goi, Cuvântul ni se pare neinteresant şi ne lipsesc puterea şi bucuria. De ce? Poate că nu cunoaştem cauza, dar de fapt, comuniunea cu Dumnezeu a fost pierdută. Să-L întrebăm pe Dumnezeu care este motivul. El ne va răspunde că ne-am atins de un mormânt. Poate că va trebui să judecăm o singură poftă pe care inima a cultivat-o fără nici măcar s-o pună la îndeplinire. E suficient pentru a ne întina.

Acum să privim la ce trebuia făcut atunci când un israelit devenea necurat prin contactul cu moartea.

Mijlocul pentru curăţire era o viţea roşie fără cusur şi peste care n-a fost jug niciodată. Aceasta este o imagine a lui Hristos, un Om fără păcat, care nu a fost nici măcar supus, în natura Lui, la consecinţele păcatului. Această viţea trebuia să fie înjunghiată înaintea lui Eleazar, preotul, iar sângele ei să fie stropit de şapte ori drept înaintea cortului întâlnirii – locul în care poporul stătea înaintea lui Dumnezeu în închinare. Nu era la fel ca în marea zi a ispăşirii, când sângele era dus în Locul Preasfânt dincolo de perdea şi stropit pe scaunul îndurării, sub privirea lui Dumnezeu. Aici sângele întâmpina privirea omului care se apropia de Dumnezeu după ce a păcătuit. Era un act analog celui de la jertfa pentru păcat, deşi acolo stropirea sângelui avea loc în altă parte. Pentru restabilire era necesar, mai presus de toate, ca privirea credinţei să întâlnească sângele jertfit pentru ispăşire şi care era stropit înaintea păcătosului la locul unde el Îl putea întâlni pe Dumnezeu *.


* Nu există niciun loc de întâlnire al omului cu Dumnezeu unde să nu fie găsit sângele. Fie la altarul arderii de tot (Levitic 4:25,34 ), înaintea cortului întâlnirii (Numeri 19:4 ), la altarul de aur (Levitic 4:7, 18 ), înaintea perdelei (Levitic 4:6,17 ) sau înaintea scaunului îndurării (Levitic 16:14,15 ).

Fără acest prim act, restabilirea nu putea fi posibilă. Atunci când am căzut, dacă nu ştim că Isus Hristos, Cel drept, este ispăşire pentru păcatele noastre înaintea lui Dumnezeu, vom rămâne la distanţă, în loc să ne apropiem de El. Neştiinţa noastră ne face să credem că am pierdut prin păcat ceea ce nu poate fi pierdut niciodată, chiar relaţia noastră cu Dumnezeu, iar noi facem ca această relaţie să depindă de comportarea noastră, în timp ce, de fapt, comuniunea noastră depinde de ea. Rodul acestei neştiinţe nu este restabilirea, ci deznădejdea. Adevărata curăţie în umblare va fi întotdeauna întemeiată pe deplina siguranţă pe care sângele lui Hristos în prezenţa lui Dumnezeu o  dă sufletelor noastre şi pe care noi îl privim ca satisfăcând deplin pe Dumnezeu cu privire la păcat.

Trupul  viţelei care fusese înjunghiată era ars afară din tabără. Aşa se întâmpla şi la jertfa adusă pentru păcatul preotului sau al poporului (Levitic  4) şi la jertfa din marea zi a ispăşirii, căci se spune: „orice jertfă pentru păcat din al cărei sânge s-a adus în cortul întâlnirii spre a face ispăşire în sfântul locaş să nu se mănânce: să se ardă cu foc” (Levitic 6:30 ). Trupul ars afară din tabără arăta sfinţenia lui Dumnezeu, care trebuie să alunge păcatul din prezenţa Sa, chiar şi atunci când este purtat de Hristos. Cum trebuie să fi fost asprimea judecăţii Lui, de vreme ce această judecată mistuia jertfa sfântă care purta păcatul! Animalul de jertfă, se spune, era preasfânt. Însă cenuşa viţelei arse proclama în acelaşi timp cu glas tare că păcatul nu-i mai era socotit păcătosului şi că această chestiune a fost definitv rezolvată între Hristos şi Dumnezeu.

În foc erau aruncate trei lucruri pentru a fi mistuite împreună cu jertfa (Numeri 19:6 ) – lemn de cedru, isop şi stacojiu (cârmâz). Lemnul de cedru reprezintă în Scriptură măreţia omului, isopul micimea lui, şi ele reprezintă cele două extreme care cuprind omul natural, de asemenea extreme ale înţelepciunii şi cunoaşterii lui ( 4:33 ), toate acestea nefiind bune decât pentru foc. Omul, privit în orice fel, îşi găseşte sfârşitul şi judecata în crucea lui Hristos. Stacojiul este o imagine a gloriei lumii, a ceea ce este aici renumit, a lumii în orice aspect care atrage cel mai mult atenţia omului. De asemenea, Dumnezeu a judecat lumea la cruce *.


* Aceleaşi elemente se găsesc la curăţirea leprosului (Levitic 14:6 ). Acolo toată gloria lumii, tot ce este omul, tot ce el cunoaşte, trebuie înmuiat în sânge, trebuie să poarte ştampila morţii.

Astfel, israelitul care se întinase întâlnea la început, înainte ca să înceapă lucrarea pentru curăţirea sa, trei mari lucruri fără de care restabilirea sa ar fi fost imposibilă. Trei lucruri împlinite în afara lui, în favoarea lui şi care erau menite să-l încurajeze în timpul momentelor solemne prin care el urma să treacă. Tot astfel Dumnezeu îi arată celui credincios, care s-a întinat în călătoria lui prin această lume, că ispăşirea şi neimputarea păcatului sunt răspunsul la starea lui. Şi mai mult, că el a fost răstignit împreună cu Hristos iar lumea a fost răstignită faţă de el.

Se mai poate adăuga un detaliu. Toţi cei care atinseseră trupul viţelei care fusese arsă erau necuraţi până seara. Acest fapt este într-adevăr menit să imprime sufletului celui credincios oroare faţă de păcat, căci chiar şi valoarea jertfei fără cusur nu putea decât să scoată în evidenţă caracterul păcatului care necesita jertfa. Remarcaţi, pe de altă parte, că toţi cei care atingeau sau mâncau carnea jertfei pentru păcat erau sfinţiţi prin ea (Levitic 6:24-30 ). Era „preasfântă”. Dacă Dumnezeu Şi-a întors faţa de la Hristos, când Acesta era făcut păcat, Mântuitorul era cu toate acestea „preasfânt”, iar aceasta chiar în momentul în care El S-a jertfit, obiectul satisfacţiei depline a inimii Tatălui. Odată ce ispăşirea a fost împlinită, Tatăl a putut să-Şi manifeste buna Sa plăcere în El prin faptul că L-a înviat dintre morţi şi L-a aşezat la dreapta Sa.

Să examinăm acum în ce fel era dusă la îndeplinire restabilirea persoanei necurate.

Un om care era curat aduna cenuşa viţelei şi o aşeza cu grijă într-un loc curat. Când un israelit se întina prin contactul cu un mort, se lua o parte din această cenuşă şi se turna apă peste ea într-un vas, după care o persoană curată stropea cu isop înmuiat în apă cortul, vasele şi persoana necurată. Scriptura ne învaţă semnificaţia acestei imagini. Apa cea vie (Ioan 7:38,39 ) este Duhul Sfânt, aplicându-se în acest caz sufletului prin intermediul Cuvântului, nu sângele care să cureţe din nou, ci amintirea suferinţelor îndurate de Hristos sub judecata lui Dumnezeu, prin care Dumnezeu l-a judecat pe om şi a condamnat lumea. Dragostea Lui, prin faptul că L-a dat pe Hristos pentru acest scop, a împlinit lucrarea de a ne elibera şi a ne aduce la Sine, ca să putem umbla în sfinţenie înaintea Lui.

Acest act prefigurativ ne arată deci, într-un mod plin de viaţă, întreaga lucrare asupra conştiinţei, necesară pentru ca un copil al lui Dumnezeu, dacă a păcătuit, să poată recâştiga părtăşia cu Tatăl său. Cum! Am pierdut, prin neglijenţa mea, acea părtăşie care împreună cu mântuirea, este cea mai preţioasă posesiune a noastră? Este cel mai înalt privilegiu de care poate un credincios să se bucure şi în vederea căruia am primit viaţa eternă (1. Ioan 1 ). Părtăşie, adică să fiu chemat să împărtăşesc cu Dumnezeu gândurile şi bucuria inimii Sale cu privire la orice lucru! Dacă aş fi fost veghetor aş fi fost păstrat în această părtăşie. Ar fi trebuit, chiar şi instinctiv, să am oroare de tot ceea ce Dumnezeu urăşte. Dacă aş fi fost în comuniune, L-aş fi preţuit pe Hristos şi jertfa Sa aşa cum o face Dumnezeu. Ar fi trebuit să mă dau înapoi de la păcatul care a fost cauza suferinţelor lui Hristos. Ar fi trebuit să am suficientă dragoste pentru El ca să mă păzească de la a atinge ceea ce I-a produs Lui suferinţă.

Aceasta era ceea ce apa de izvor amestecată cu cenuşa însemna pentru conştiinţa unui israelit întinat. Această stropire curăţitoare aduce cu sine în mod necesar umilinţă, prezentând în acelaşi timp sufletului valoarea infinită a lucrării împlinite la cruce pentru el. În cele din urmă, sufletul restabilit învaţă să nu mai se încreadă în carne. Lipsurile noastre, judecate în prezenţa lui Dumnezeu, ne deschid ochii pentru a vedea că nici Dumnezeu şi nici noi nu ne putem aştepta la ceva din partea noastră, de vreme ce la cruce Dumnezeu a condamnat păcatul în carne. Că nu mai trebuie să facem hotărâri de a nu mai păcătui, căci hotărârile omului nu pot realiza nimic, ci trebuie să acceptăm totala ruină a omului pentru a putea fi în stare să umblăm în sfânta libertate şi putere a omului cel nou.

Nu trebuie să se scurgă un timp îndelungat între cădere şi restabilire. Dumnezeu a rânduit trei zile, la sfârşitul cărora apa curăţirii era aplicată prima oară. Cel care crede că a făcut totul atunci când şi-a mărturisit păcatul chiar în momentul întinării sale este în general mai mult sau mai puţin superficial. În timp ce acela care amână să se smerească, de obicei îngăduie conştiinţei sale să se tocească prin întârziere. Satan îl convinge că vina nu este atât de gravă, că mulţi alţii au acţionat tot la fel de rău. Şi astfel sufletul adoarme şi uită gravitatea păcatului. În multe cazuri această uitare lasă loc liber lui Satan să se întoarcă să atace. De aceea atât de mulţi creştini sfârşesc prin a fi daţi afară din adunare. „Şi omul care va fi necurat şi nu se va curăţi, sufletul acela va fi nimicit din mijlocul adunării, pentru că a întinat locaşul sfânt al Domnului; apa de despărţire n-a fost stropită peste el: este necurat” (Numeri 19:20 ).

Persoana necurată era stropită de două ori, în a treia şi în a şaptea zi. Comuniunea se pierde cu uşurinţă, dar nu se recâştigă atât de uşor. Smerirea nu înseamnă comuniune, ci doar calea către ea. Era necesară pentru restabilire o perioadă de trei zile, formând o parte dintr-o perioadă de şapte zile. Dacă ne-am bucurat de binecuvântarea apropierii de Domnul, am dori bucuroşi să fim restabiliţi imediat când am păcătuit. Am dori să recuperăm îndată atât puterea pierdută prin neglijenţa noastră cât şi acele comunicări binecuvântate cu Tatăl, care sunt rodul unei încrederi neumbrite. Lucrurile nu stau aşa, nu pot fi aşa. Această curăţire practică nu este împlinită îndată, este un proces mai îndelungat. Smerenia trebuie să preceadă bucuriei.

Gândeşte-te serios la aceasta, drag cititor. Dacă preţuim cu adevărat puterea şi bucuria părtăşiei cu Tatăl şi cu Fiul, să nu lăsăm nimic să ne priveze de ea. Pe de o parte, nimic nu se poate compara cu ea. Pe de altă parte orice lucru pe care îl întâlnim în lume o distruge. Lumea este ca o haină stacojie zdrenţuită care, în ciuda strălucirii din exterior, nu este potrivită decât pentru foc. Nu este de fapt decât un loc al oaselor, al stricăciunii şi al mormintelor, iar dacă noi, cu inimile atât de uşor de înşelat, începem să umblăm neglijent pe acest teren necurat, ne vom întina foarte curând şi vom suferi trista pierdere a comuniunii cu Dumnezeu. Să veghem deci împotriva acestor lucruri. Să preţuim comuniunea cu Dumnezeu suficient pentru a urî, cu toată puterea omului înnoit, orice ar putea să o întrerupă.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *