Aţi văzut în introducerea la cartea Judecătorilor cucerirea incompletă şi consecinţele acesteia. Acum se va desfăşura, înaintea ochilor noştri, această curbă cu suişuri şi coborâşuri - cădere, pedeapsă, pocăinţă şi reabilitare - continuând spre părăsiri ale Domnului, subjugarea de către şapte naţiuni vrăjmaşe, în timp ce, pe tot parcursul cărţii, îndurările şi mila lui Dumnezeu sunt la dispoziţia celor credincioşi.
Evrei 11:32 ne vorbeşte despre credinţa lui Ghedeon, a lui Barac, a lui Samson şi a lui Iefta. Dacă n-am fi avut afirmaţiile făcute în Cuvânt, ne-am fi putut îndoi că aceştia trei din urmă au dovedit credinţă în Dumnezeu. Slăbiciunile trupeşti sau morale, inconsecvenţa unora dintre judecători, nu fac altceva decât să sublinieze harul şi bunătatea lui Dumnezeu. El nu-Şi alege instrumentele dintre cei mai tari şi mai puternici (1. Corinteni 1:26-29 ), ci, pentru ca totul să vină de la El, Domnul alege nişte slujitori lipsiţi de o valoare şi merite deosebite pe care îi pregăteşte şi-i formează El Însuşi spre a realiza lucrarea la care i-a chemat.
Din cei doisprezece judecători menţionaţi în cartea noastră, şase sunt prezentaţi în detaliu, în timp ce restul sunt amintiţi doar în treacăt. Un judecător în textul nostru nu este doar un om care face dreptate din punct de vedere juridic, ci mai curând acela care face să triumfe dreptul şi dreptatea şi, în special unul care oferă o salvare, aduce o eliberare, de unde numele de „eliberator“ dat uneori anumitor judecători (Judecători 3:9,15,31 ; 10:1 ).
Judecători 3:5-16.31 prezintă şirul celor 12 judecători; capitolele 17-21 sunt un fel de apendice adăugat cărţii; capitolele 17-18 prezintă un tablou al decăderii religioase, iar capitolele 19-21 al stricăciunii morale ce domnea pe atunci în Israel.
1. Otniel (Judecători 3:5-11 )
Israel „locuieşte în mijlocul“ canaaniţilor. Copiii lui Israel iau pe fiicele lor ca soţii şi dau de soţii fiilor lor pe fiicele acestora. De asemenea slujesc dumnezeilor lor (versetele 5,6). În dreptatea Lui, Domnul îi dă împăratului Mesopotamiei, care îi subjugă timp de opt ani. Această perioadă a fost necesară spre a-i determina pe israeliţi să strige către Domnul. El le ridică un salvator în persoana lui Otniel, fiul lui Chenaz, fratele cel mai mic al lui Caleb. Regăsim în acest bărbat acea credinţă puternică ce caracterizează întreaga familie: decizia unui Caleb de a sluji Domnului cu toată casa lui şi statornicia sa de-a lungul istoriei pustiei şi în cadrul cuceririi Hebronului; interesul pentru Ţara făgăduinţei manifestat de fiica sa Acsa. Datorită lui Otniel, ţara (fără îndoială, partea de sud a Palestinei, în special seminţia lui Iuda) a avut odihnă patruzeci de ani.
2. Ehud (Judecători 3:12-30 )
Copiii lui Israel au făcut „iarăşi“ ce nu plăcea Domnului (versetul 12). Atunci El întăreşte împotriva israeliţilor pe Eglon, regele Moabului. Poporul era aşa de împietrit, încât au trebuit 18 ani de asuprire, jumătate din timpul unei generaţii, pentru a-i determina să strige la Dumnezeu. Domnul le ridică un salvator în persoana beniamitului Ehud. Acesta era stângaci şi avea o mică sabie. Totuşi, el triumfă asupra regelui Moabului şi a oştilor sale şi asigură poporului 80 de ani de odihnă.
3. Şamgar (Judecători 3:31 )
Un singur verset ne prezintă pe acest bărbat al credinţei care cu un otic de plug a ucis şase sute de filisteni şi a eliberat pe Israel. Dumnezeu Îşi aminteşte de tot ce a fost făcut pentru El şi pentru binele alor Săi. David va evoca amintirea unui oarecare Şama care a apărat „o bucată de pământ semănată cu linte“ (2. Samuel 23:11 ), asigurând astfel hrana poporului lui Dumnezeu; sau a unui Benaia care a lovit, intr-o zi când căzuse zăpadă, doi lei şi a scos pe Israel din mâna vrăjmaşului.
4. Debara şi Barac (capitolele 4,5)
Pentru a treia oară citim că israeliţii „iarăşi au făcut ce nu place Domnului“ (versetul 1). El „i-a vândut“ în mâinile lui Iabin, împăratul Canaanului. Acesta nu era un duşman exterior, ca regii Siriei şi Moabului, ci un vrăjmaş interior, a cărui cucerire n-a fost făcută la timpul potrivit. Timp de 20 de ani, tot nordul ţării a fost apăsat cu putere, Iabin dispunând de nouă sute de care de fier.
Poporul strigă din nou la Domnul, însă răspunsul nu vine imediat. În timpul acela trăia o prorociţă din seminţia lui Efraim, Debora, care, la ea acasă, judeca pe israeliţi. Aceştia veneau la domiciliul său pentru a primi diferitele sfaturi. Sub călăuzirea lui Dumnezeu, ea îl cheamă pe Barac pentru a strânge o oştire ce urma să lupte contra lui Sisera, căpetenia armatei lui Iabin. Acest Barac este un bărbat timid, fricos, care refuză să meargă la luptă dacă nu-l însoţeşte această femeie. Prorociţa subliniază dezonoarea ce ar rezulta de aici, când biruinţa ar veni printr-o femeie, dar la insistenţele lui Barac, Debora cedează. Zabulon şi Neftali furnizează oastea solicitată (versetul 10). Efraim, Beniamin, Manase, Isahar le vin în ajutor (Judecători 5:14,15 ), în timp ce Ruben, Galaad, Dan şi Aşer rămân acasă (Judecători 5:16,17 ). Iuda şi Simeon sunt scoşi din cauză, deoarece drama se derulează în nordul ţării.
Domnul pune pe vrăjmaşi în învălmăşală, Barac şi oamenii săi îi urmăresc, însă Iael, soţia lui Heber, îl omoară pe Sisera. Iabin este nimicit (versetul 24) şi 40 de ani de odihnă sunt asiguraţi ţării (Judecători 5:31 ).
Biruinţa este celebrată prin Cântarea Deborei (capitolul 5), care preamăreşte eliberarea acordată de Domnul poporului Său, şi uneltele care s-au lăsat conduse de El pentru a câştiga această salvare.
5. Ghedeon (capitolele 6-8)
Încă o dată, pentru a patra oară ni se spune că fiii lui Israel au făcut ce este rău înaintea ochilor Domnului. Au fost daţi, timp de şapte ani, în mâna lui Madian. Vrăjmaşii aceştia întreprindeau incursiuni de jaf în ţară, suindu-se cu turmele şi corturile lor, numeroase ca lăcustele. Ei pustiau totul, nelăsând nici merdinde, nici oi, nici boi, nici măgari lui Israel. După cum am văzut deja, atunci când cineva se depărtează de Domnul, printre primele consecinţe este aceea a pierderii hranei spirituale.
Citim că „Israel a ajuns foarte nenorocit.“ Toată vlaga lui spirituală s-a dus. Când poporul strigă către Domnul, El nu intervine imediat. De data aceasta, trimite mai întâi israeliţilor un profet care vorbeşte spre a le trezi conştiinţa şi încheie astfel: „Voi n-aţi ascultat de glasul Meu“ (versetul 10). Apoi profetul dispare. Instrumentul eliberării va fi pregătit în ascuns, dar poporul va mai trebui să suporte un timp consecinţele rătăcirii sale.
Vom privi mai departe în detaliu istoria lui Ghedeon, mulţumindu-ne aici doar cu a sublinia victoria obţinută (Judecători 8:28 ) care a condus la smerirea lui Madian şi a asigurat ţării odihnă timp de 40 de ani.
După moartea lui Ghedeon, copiii lui Israel s-au intors din nou spre Baali. Era pentru a cincea oară! Ei nu şi-au mai adus aminte de mântuirea Domnului care îi scosese din mâna vrăjmaşilor, nici de unealta binecuvântată pe care o folosise El în acest scop. Rezultatul a fost o tristă perioadă (capitolul 9) când Abimelec, fiul natural al lui Ghedeon, după ce i-a măcelărit pe cei 70 de fraţi ai săi, a căutat să fie numit rege la Sihem. Intrigi, crime, război civil, toate acestea sunt scuzabile în mâna acestui om spre a ajunge să stăpânească peste moştenirea Domnului, în loc să conducă poporul la biruinţă contra vrăjmaşilor lui. Cu nici un chip el nu poate fi numărat printre judecătorii lui Israel. Dumnezeu a şi făcut să cadă asupra capului lui răul pe care-l făcuse, şi blestemul lui Iotam, singurul supravieţuitor dintre fiii lui Ghedeon, a venit asupra locuitorilor Sihemului (Judecători 9:56-57 ).
6. Tola (10:1-2)
Fără a ni se da prea multe informaţii despre acest bărbat, citim că el „s-a ridicat“ ca să elibereze pe Israel. Membru al seminţiei lui Isahar şi locuind în ţinutul lui Efraim, el va judeca pe Israel timp de 23 de ani.
7. Iair (10:3-5)
Acest galaadit se ridică, la rândul lui, şi judecă pe Israel 22 de ani, poate, în parte, simultan cu Tola. Într-adevăr, Iair provenea din Galaad, pe malul răsăritean al Iordanului, şi nu din Efraim, ca Tola. Se pare că influenţa acestor bărbaţi se întindea pe o suprafaţă limitată, însă amintirea lor a fost păstrată deoarece au constituit o binecuvântare pentru o parte din copiii lui Israel, poporul ales.
8. Iefta (10:6-12:7)
Din nou - acum deja pentru a şasea oară Cuvântul lui Dumnezeu repetă: „Copiii lui Israel au făcut iarăşi ce nu plăcea Domnului“ (Judecători 10:6 ). Însă, de data aceasta, se pare că un fel de frenezie de idolatrie i-a cuprins încât ei nu mai găsesc dumnezei destui cărora să le slujească, la toate popoarele vecine (versetul 6). De aceea şi pedeapsa venită din partea Domnului este pe măsura faptelor lor: Domnul „i-a vândut“ în mâna fiilor lui Amon care i-au asuprit şi i-au apăsat timp de 18 ani, mai întâi pe seminţiile care se aflau dincolo de Iordan, apoi pe Iuda, Beniamin şi Efraim.
„Israel era într-o mare strâmtorare“ şi a strigat la Domnul, zicând: „Am păcătuit...“, însă El le-a răspuns: „M-aţi părăsit şi aţi slujit altor dumnezei... Duceţi-vă şi chemaţi pe dumnezeii pe care i-aţi ales; ei să vă salveze în timpul strâmtorării voastre!“ (versetele 13-14). Poporul trebuia să facă amară experienţă - urmată de mulţi alţii după aceea din care să rezulte limpede că sprijinul căutat în lume sau la vrăjmaşul sufletelor noastre este înşelător şi zadarnic. În ziua propăşirii se părea că satisfacţia şi sprijinul vor fi oferite din plin, dar vine vremea strâmtorării şi toţi ne părăsesc: şi lumea, şi vrăjmaşul.
Conştiinţa poporului este profund răscolită. Copiii lui Israel nu se mulţumesc să repete: „Noi am păcătuit...“, ci de data aceasta au scos dumnezeii străini din mijlocul lor“ (versetul 16). Fiii lui Amon se strâng din nou pentru a organiza o campanie contra Israelului. Israeliţii se adună împotriva lor, dar fără a avea o căpetenie în frunte. Starea lor era atât de jalnică, decăderea atât de profundă încât Domnul nu mai intervine ca să se „ridice“ spre a-I scăpa. Ei sunt nevoiţi să negocieze şi să încheie o înţelegere cu un om pe care-l găsesc într-un târziu, şi anume cu Iefta, fiul unei prostituate. Acesta fugise în ţara Nob unde făcea plimbări în compania unor „oameni fără căpătâi“.
Şi totuşi omul acesta care părea atât de nepotrivit, atât de nepregătit pentru misiunea care îi stătea înainte, avea o măsură de credinţă pe care Epistola către Evrei o scoate în evidenţă. Duhul Domnului a venit peste Iefta (Judecători 11:29 ). Victoria i-a fost asigurată. Slăbiciunea credinţei sale se arată în juruinţa pe care o face şi este o negociere cu Domnul, promiţându-I, în schimbul biruinţei vrăjmaşilor, drept jertfă pe oricine va ieşi pe porţile casei sale. Însă, vai, această persoană avea să fie însăşi unica sa fiică. Dar el şi-a ţinut cuvântul şi tânăra fată, tip îndepărtat al Unuia mai mare decât ea, se lasă să fie înjunghiată în favoarea poporului ei. Numai şase ani de odihnă au fost acordaţi lui Israel sub jurisdicţia lui Iefta (Judecători 12:7 ).
9. Ibţan (12:8-10)
Acest betleemit judecă pe Israel şapte ani. În afară de detaliile referitoare la familia sa, nu ni se dau alte informaţii.
10. Elon (12:11.12)
Singurele indicii referitoare la acest bărbat sunt acelea că el provenea din Zabulon şi că a fost judecător în Israel timp de zece ani.
11. Abdon (12:13-15)
Provenit din seminţia lui Efraim, Abdon a judecat pe Israel timp de opt ani. El se putea mândri cu o familie foarte numeroasă.
S-ar părea că aceşti din urmă trei judecători au exercitat o influenţă locală. Aceasta nu însemna că ei au fost mai puţin folositori. Dumnezeu are slujitori a căror activitate se concentrează asupra locului lor de reşedinţă şi în regiunea învecinată, în timp ce lucrarea altora se întinde pe o arie mult mai largă, poate în întreaga ţară. Nu nouă ne revine dreptul de a aprecia valoarea unuia sau a celuilalt. Dumnezeu este Acela care cheamă şi trimite după bunul plac al voii Sale. Numai El cunoaşte în mod perfect nevoile poporului Lui, ale credincioşilor Săi.
12. Samson (13-16)
Iată-l şi pe cel din urmă judecător din cartea noastră, însă nu şi ultimul având această calitate, pentru că şi despre Samuel se va vorbi ca fiind, pe lângă profet al lui Israel, şi judecător.
Cuvântul lui Dumnezeu repetă pentru a şaptea oară: „Copiii lui Israel au făcut iarăşi ce nu plăcea Domnului.“ De data aceasta însă pedeapsa va fi teribila, extrem de lungă, fiind în pericol însăşi existenţa poporului. Israeliţii sunt daţi în mâna filistenilor timp de 40 de ani, deci mai mult decât timpul în care Samson a fost judecător. Aceasta ne conduce până în zilele lui Samuel, la întunecata istorie a lui Eli, la pierderea chivotului, la ruinarea preoţiei. Abia după 20 de ani (1. Samuel 7 ), Israel va obţine sub conducerea lui Samuel, o victorie asupra filistenilor; însă aceştia îşi vor impune iarăşi dominaţia, aşa încât la începutul domniei lui Saul (după cum am văzut deja), nu exista nici sabie, nici suliţă în mâna poporului. Israeliţii trebuiau să se coboare la filisteni chiar şi pentru a-şi ascuţi uneltele (1. Samuel 13:20-22 ). Domnia lui Saul va fi marcată de câteva succese contra filistenilor, însă el va pieri în bătălia de la Ghilboa. David va fi acela care va reuşi să-i zdrobească definitiv.
Ceea ce a fost însă şi mai grav, în timpul subjugării filistine, poporul nu numai că nu a strigat la Domnul după ajutor, dar a început să se acomodeze, să se obişnuiască cu această stare de lucruri şi chiar să-l dea el însuşi pe judecătorul său în mâna duşmanilor (Judecători 15:12 ).
Vor trebui parcurse anumite etape până când copiii lui Israel, la Miţpa vor recunoaşte şi vor mărturisi: „Am păcătuit împotriva Domnului“ (1. Samuel 7:6 ).
Samson a judecat pe Israel douăzeci de ani (Judecători 15:20 ; 16:31 ). Chiar dacă el a obţinut câteva victorii asupra filistenilor, nu a reuşit totuşi să asigure israeliţilor o eliberare de durată. Însă autorul Epistolei către Evrei îl numeşte un om al credinţei. Duhul Domnului vine peste el de câteva ori (Judecători 13:25 ; 14:6,19 ). Samson fusese crescut de nişte părinţi evlavioşi, şi pus deoparte ca nazireu chiar de la naşterea sa. Şi atunci de ce acest eşec? Un singur cuvânt din epistola lui Ioan ne dă răspunsul: pofta cărnii! Vom relua, la finele broşurii de faţă, această tristă istorie.
Cartea Judecători oferă un tablou jalnic al poporului lui Dumnezeu, istoria unor căderi repetate, dar, din fericire, şi aceea a harului şi bunătăţii divine. În dreptatea Sa şi datorită credincioşiei Sale, Domnul i-a pedepsit pentru a-i aduce pe israeliţi la Sine. Însă o restabilire reală nu intervine decât după o mărturisire a păcatului, urmată de părăsirea lui (Proverbele 28:13). Trebuie să tăiem mâna sau să scoatem ochiul care este o pricină de cădere, şi să nu ne mulţumim cu câteva cuvinte de regret.