Filistenii au pornit război împotriva Cheilei. David ar fi putut să nu intervină și să-i lase în grija lui Saul, ca el să îi salveze, dar un asemenea mod de a se menaja este departe de gândurile omului credinței. David cel respins devine aici un Mântuitor pentru Israel. El s-a așezat la spărtură, dar nu mai înainte de a-L fi întrebat pe Yahve. Abiatar nu venise încă la el cu efodul, așa că acel mijloc rânduit de Dumnezeu pentru a fi întrebat îi lipsea lui David. Se poate ca resursele externe să nu fie accesibile, dar accesul înaintea lui Dumnezeu va fi întotdeauna posibil deoarece calea este liberă și deschisă pentru toți. David a vorbit cu Dumnezeu cum ar vorbi cu un prieten. Plin de condescendență, Yahve i-a răspuns și, lucru remarcabil, răspunsul a fost mult mai detaliat decât când David L-a consultat folosind efodul și a fost dat într-un mod mai intim. El a umplut de încredere și de siguranță inima preaiubitului Său. Indiferent ce spun tovarășii lui (v. 3), David, bazându-se pe cuvântul lui Dumnezeu, nu se oprește la temerile lor și se angajează în luptă pentru poporul Israel chiar dacă acel popor era folosit de cel mai rău vrăjmaș al lui. Așa este și cu mântuirea prin Hristos: a fost împlinită pentru noi când noi Îi eram vrăjmași.
Și aici întâlnim acest adevăr pe care l-am remarcat deja în istoria lui Ionatan, acela că lupta credinței se poartă în afara sistemelor religioase ale oamenilor, care nu ar putea decât să o încurce. În rarele ocazii când l-a întrebat pe Domnul, Saul nu a primit nici un răspuns sau a primit un răspuns care arăta judecata asupra purtării sale (14:40). David, fără ajutorul vizibil al mijloacelor stabilite prin porunci divine, a vorbit direct cu Dumnezeul lui. De atunci vedem cum David a fost pândit, urmărit, trădat și cum s-a ascuns în peșteri și în păduri, cum a fost în pericol în cetăți, cum s-a refugiat în locuri întărite, a rătăcit pe munți și pe dealuri, a locuit în pustiurile lui Iuda, Zif, Maon și Paran și nu a avut loc unde să-și pună capul pentru a se odihni.
A intrat în Cheila, iar Saul, în orbirea lui, a spus: „Dumnezeu l-a data în mâna mea, pentru că s-a închis, intrând într-o cetate cu porţi şi drugi“ (v. 7) - tocmai el, care auzise cuvântul solemn al lui Smuel: „Yahve te-a lepădat ca împărat“ (15:23). Ce împietrire a inimii! Persecutorul celui „Preaiubit“ credea că-l cunoaște pe Dumnezeu și că-l are de partea lui, când nu-l cunoștea nici pe Dumnezeul lui Israel, nici nu se cunoștea pa sine. Este cum spune Psalmul 2:4 : „Cel care locuieşte în ceruri va râde, Yahve Îşi va bate joc de ei“. Cuvântul răspunde aici imediat cu ironia pe care o merita: „Dumnezeu nu l-a dat în mâna lui“ (v. 14).
Când a fost adus efodul (v. 6), Dumnezeu i-a răspuns prin intermediul efodului și David a primit suficiente îndrumări. Este frumos să vedem cu aici David ia caracterul de slujitor, cum el, cel căruia îi revenea împărăția, s-a prezentat smerit înaintea lui Dumnezeu: „Yahve, Dumnezeul lui Israel! Robul Tău a auzit negreşit…“ „Va coborî Saul, după cum a auzit robul Tău? Doamne, Dumnezeul lui Israel, Te rog, spune robului Tău“ (v. 10-11). Nu este aceasta o frumoasă imagine a lui Hristos, care, știind că Tatăl îi încredințase toate în mâinile lui, a venit nu pentru ca să I se slujească, ci pentru a-I sluji lui Dumnezei și alor Săi?
În pustiul Zif, David a primit vizita lui Ioanatan (v. 16-18). În mai multe rânduri, acesta dovedise, după cum am văzut, câr de mult îl iubea pe david. Îl avertizase asupra pericolului care plana asupra lui (19:2), vorbise bine despre el înaintea lui Saul (19:4), făcuse legământ cu el, recunoscându-i drepturile asupra împărăției (20:12-17), purtase ocara și suferise pentru el (20:34). Ce mai avea deci de făcut? O vizită la David pentru a-l asigura încă o dată de afecțiunea lui? Nu! În viața oricărui om al credinței există un moment critic când este obligat să rupă legăturile cu vechiul sistem potrivit cărnii, care, de fapt, este folosit de vrăjmașul lui Dumnezeu. Dumnezeu va judeca acest sistem politic și religios, și va fi cu creștinătatea din zilele noastre așa cum a fost odinioară cu lumea lui Saul. Oricine este aliat cu acest sistem va cădea odată cu el și, chiar dacă numai în mod exterior, va fi cuprins în dezastrul lui. Deși îl iubea pe David, Ionatan umbla în această ordine a sistemului învechit, centrat pe împăratul carnal, care urma să dispară. Ce trebuia să facă el dacă nu să părăsească acel sistem când el se opunea cu atâta ură unsului lui Yahve? El trebuia să o rupă cu curtea tatălui său și să-și ia locul alături de David și de faliții din peștera Adulam - o poziție umilitoare pentru un fiu de împărat. Trebuia să fi rămas la Zif împreună cu David, luând nu al doilea loc după el (v. 17), ci, ca Abigail, poziția de slujitor al slujitorilor domnului său. Dar, vai! Ionatan avea o poziție pe care voia să o păstreze, așa că, atunci când David s-a întors în pădure, Ionatan a mers acasă la el (v. 18).
Cu toate acestea, Dumnezeu i-a acordat frumosul privilegiu de a-l încuraja pe David pe calea lui. Ni se spune cp Ionatan „i-a întărit mâna în Dumnezeu“ (v. 16), Și mai mult decât atât, el a fost pentru David un purtător de cuvânt profetic: „Nu te teme, pentru că mâna lui Saul, tatăl meu, nu te va ajunge şi tu vei fi împărat peste Israel“, însă a adăugat: „şi eu voi fi al doilea după tine“. Când era vorba de propria lui persoană, el a pierdut complet viziuea profetică, ceea ce corespundea stării amestecata a sufletului său.
Cheila l-ar fi trădat pe David; zifiții chiar l-au trădat și s-au alăturat lui Saul în planurile lui rele. Se remarcă împietrirea inimii împăratului, care s-a folosit de numele lui Yahve pentru a-și acoperi nelegiuirea: „Binecuvântaţi să fiţi voi de Domnul, pentru că aţi avut milă de mine“ (v. 21). Iar când vorbea despre David, Saul spunea: „Mi s-a spus că este foarte viclean“ (v. 22). Viclenie! Când Yahve, pe care Îl întreba îl prevenea cu privire la cursele pe care i le întindeau vrăjmașii! Acest cuvânt „foarte viclean“, era o ofensă adusă direct lui Yahve, fără ca Saul să-și fi dat seama de aceasta.
Așa se plasează Psalmul 54 , compus atunci „când au venit zifiţii şi i-au spus lui Saul: «Nu se ascunde David printre noi?»“ În contrast cu Saul, care invoca numele lui Yahve, David cel respins de popor și aparent fără legătură cu Yahve, a chemat numele lui Dumnezeu: „Dumnezeule, salvează-mă prin Numele Tău şi fă-mi dreptate prin puterea Ta“ (v. 1). Ceea ce este Dumnezeu ca atare este resursa sufletului său. „Niște străini“ - zifiții - se ridicaseră împotriva lui ca oameni violenți; Saul și cetele lui căutau să-i ia viața și chiar invocând numele lui Yahve ei „nu L-au pus pe Dumnezeu înaintea lor“ (v. 3). Dar acel Dumnezeu pe care ei nu Îl cunoșteau era ajutorul lui David (v. 4), iar atunci când vrăjmașii lui aveau să fie nimiciți iar el avea să fie eliberat de orice necaz, el urma să laude numele lui Yahve, al Dumnezeului lui Israel, ale cărui relații cu poporul Său vor fi astfel restabilite.
În pustiul Maon, David este la limită, dar când omul este la limită atunci este ocazia pentru Dumnezeu, care dirijează evenimentele și numără orele, minutele și secundele. Toate timpurile noastre sunt în mâna Lui. În ultimul moment, un mesager a venit și i-a anunțat lui Saul că filistenii atacau (v. 27), așa că împăratul a abandonat urmărirea. Așa se arată Dumnezeul nostru deasupra dificultăților care par să ne înghită.
Psalmul 63 este un minunat exemplu al experiențelor intime pe care le-a avut sufletul lui David când a fost în „pustiul lui Iuda“. El vede acolo un pustiu pentru că își amintește de sanctuarul unde Îl contemplă pe Dumnezeu, iar dacă îi este sete, îi este sete de Dumnezeu și dorește ca puterea și gloria locului sfânt să îl însoțească în pustiu și să se manifeste în viața de pe pământ. Pustiul îl împinge spre Dumnezeu și îl face să dorească ca Dumnezeu să-și arate caracterul în împrejurările dificile prin care trece. Dumnezeu răspunde cererii lui arătându-i bunătate. Bunătatea Lui este gloria Lui, iar David consideră aceasta mai de preț ca propria lui viață, care este păzită prin puterea lui Dumnezeu de cursele lui Saul. Această putere îl va susține în continuare: „dreapta ta mă susține“.
Rezultatul acestei cunoașteri a lui Dumnezeu în pustiu este că sufletul lui David se lipește de El și Îl urmează. Astfel, inima lui este legată mai intim și mai practic de Dumnezeu prin experiențele acestui loc pustiu. Cât despre Saul, el va fi dat „puterii sabiei“, în timp ce împăratul, unsul lui Yahve, are înaintea lui bucuria în Dumnezeu în ziua în ziua când orice gură va fi închisă, bucurie pe care el o gustă deja în pustiu (v. 5-7), astfel încât sufletul lui este satisfăcut.