Capitolul 25

Samuel a murit (v. 1), iar moartea lui este ca un fel de preludiu al ultimei părți a istoriei lui Saul. Slujitorul credincios, care-l judecase pe Israel în vremuri dificile și care exercitase în favoarea lui slujba preoțească în condiții de slăbiciune ca urmare a falimentului preoției, omul pe care Dumnezeu îl alesese pentru a unge împăratul potrivit cărnii și apoi pe acela potrivit harului și, mai înainte de toate, primul dintre profeți, nu mai era. În acele timpuri întunecate, harul lui Dumnezeu a menținut o comunicare cu poporul prin cuvântul profetic. În toate momentele importante din viața lui, Saul l-a pe profetul care a venit să-i facă cunoscute gândurile, poruncile, planurile și judecățile lui Dumnezeu. Nu există nici un dubiu că Saul nu le-a ascultat, dar le-a auzit. Acesta este un privilegiu imens, care atrage o imensă responsabilitate: aceea de a avea cuvântul divin. Samuel însuși, sin timpul vieții sale, a transmis cuvântul la profeți ridicați de Dumnezeu pentru a-i învăța pe alții. Acum nici acești profeți nu-i mai răspundeau (v. 28:6, 15). 

Toată această dispensațiune se sfârșise pentru Saul și poporul lui. Preoția distrusă de el se refugiase alături de împăratul cel adevărat. Profetul Gad îl însoțea pe David în pustiu și în peșteri. Israel și împăratul lui rămăseseră ca o corabie fără catarge, fără cârmaci și fără busolă, împinsă în întuneric spre adâncuri în timp ce zori noi urmau să se arate pentru cei credincioși. Nu este de mirare că Israel l-a plâns pe Samuel: nu mai era acela care mijlocise pentru ei și pentru împărat, rugându-se fierbinte neîncetat. Ce le mai rămânea? O judecată grozavă când Dumnezeu nu mai dă harul Său care a fost disprețuit. Lui Saul nu-i mai rămânea decât să se întoarcă la ceea ce vărsase (28:7). Nu vedem noi oare în el o imagine a acestei creștinătăți apostate, care se întoarce la idolatrie când Dumnezeu îi retrage Duhul adevărului și o lasă pradă duhului de minciună?
Dar, înainte de a vorbi despre ultimele zile ale lui Saul, în acest capitol Dumnezeu ne prezintă o scenă nouă. Nabal, un om violent și fără frâu, l-a disprețuit și l-a insultat pe unsul lui Yahve. Aceasta este una dintre caracteristicile omului păcatului de la sfârșitul timpurilor.
Ni se spune că Nabal „era din casa lui Caleb“ (v. 3). O trăsătură comună a acestor doi bărbați era că erau energici, numai că la Nabal energia era în slujba cărnii, spre deosebire de Caleb, la care energia era în slujba credinței. Se poate ca omul să-și dea mădularele păcatului, ca instrumente ale nelegiuirii, sau lui Dumnezeu, ca instrumente ale dreptății ( 6:13 ).

Asupra unui om ca Nabal, harul nu are alte efect decât acela de a-l incita la rău și la răzvrătire. Un Saul uneori mai este îmblânzit (24:17), dar un Nabal niciodată. David și tovarășii lui au continuat să locuiască în pustiul lui Iuda, așteptând de la Dumnezeu ora și semnalul eliberării, dar acolo David a avut ocazia de a se arăta a fi protectorul celor slabi, expuși la mii de pericole în timpul nopților de veghe. Nu le-a lipsit nimic din ceea ce era al lor cât timp eu fost cu el (v. 7).

Dar activitatea lui David în har nu s-a limitat numai la atât. Dacă, asemenea Domnului aici, pe pământ, el a fost dependent de om pentru a căpăta ceva hrană, el, căruia îi aparțineau toate, prim mesagerii săi, i-a transmis păcătosului Nabal: „Pace ţie şi pace casei tale şi pace la tot ce este al tău!“ (v. 6) Avea Nabal să aprecieze această pace după ce slujitorii lui și turmele lui fuseseră protejați în pustiu? Pentru atâta har și curtoazie, nu era David îndreptățit să-i ceară un semn de recunoștință? Ce a răspuns Nabal? „Cine este David şi cine este fiul lui Isai? Astăzi sunt mulţi robi care fug, fiecare de la stăpânul său. Şi să iau eu pâinea mea şi apa mea şi carnea mea, pe care am înjunghiat-o pentru tunzătorii mei, şi să le dau unor oameni pe care nu-i ştiu de unde sunt?“ (v. 10-11) Acelașii cuvânt l-au rostit mai târziu căpeteniile poporului cu privire la lucrarea domnului: „Dar acesta nu știm de unde este“ (Ioan 9:29 ). Așa L-a tratat omul pe Isus cel respins; a disprețuit harul Său suveran fără a înțelege puterea Lui în judecată și fără să-și închipuie că judecata aceea era la ușa lor. Nabal a vorbit de pâinea lui, de apa lui și de cărnurile și de bunurile lui ca și cum ar fi fost ale lui tocmai când nenorocirea urma să-l lovească pe el și tot ce era al lui. Și aceasta tocmai când s-ar fi cuvenit ca, de bunăvoie să cadă în genunchi înaintea celui care voise să se facă slujitorul lui și tocmai pe el l-a tratat cu dispreț ca pe un rob fugit de la stăpânul lui. Fără nici un fel de scrupule și fără să gândească la faptul că respingându-i pe slujitorii lui îl respingea pe el. „Cine vă respinge pe voi, pe Mine Mă respinge; iar cine Mă respinge pe Mine, respinge pe Cel care M-a trimis pe Mine“ (Luca 10:16 ). Stăpânul lor îi trimisese, iar Nabal i-a batjocorit (v. 15). 

David a fost în pericol de a da frâu liber indignării și de a-și face dreptate cu mâna lui (v. 26, 34). Am impresia că aici este experiența prezentată în Psalmul 35 : „îmi întorc rău pentru bine“ (v. 12, comparați cu 25:21). „Ei nu vorbesc de pace“ (v. 20, comparați cu 25:6). „M-am purtat ca şi cu prietenul meu, ca şi cu fratele meu“ (v. 14). „Cei care pe nedrept îmi sunt vrăjmaşi“ (v. 19, comparați cu 25:26). Dar David și-a însușit ceea ce dorea Dumnezeu să-l învețe și, în loc să-și facă dreptate singur, și-a încredințat lui Yahve cauza lui: „Trezeşte-Te şi ridică-Te, ca să-mi faci dreptate, Dumnezeul şi Domnul meu, ca să mă aperi!“ (v. 23) „Să fie toţi ruşinaţi şi înfruntaţi, cei care se bucură de nenorocirea mea. Să fie acoperiţi de ruşine şi ocară“ (v. 26) și L-a lăsat pe El să judece: „O distrugere să vină peste el pe neaşteptate“ (v. 8). 

Înainte de a primi această învățătură din gura evlavioasei Abigail, David își încinsese sabia și poruncise tovarășilor lui să facă același lucru. El voise să grăbească momentul, pentru că ora judecății încă nu sunase, dar va veni prin intermediul unuia mai mare decât David. Despre el este scris: „Încinge-Ţi sabia la coapsă, viteazule, măreţia Ta şi splendoarea Ta“ (Psalmul 45:3 ). Dar perioada harului mai dura atâta timp cât David era un străin în moștenirea lui.

Credința Abigailei înțelesese aceasta. Această femeie slabă, cunoscând ce este potrivit harului, a devenit un instrument al lui Dumnezeu pentru a-l păzi de rău pe cel mai mare dintre slujitorii Săi, chiar pe unsul lui Yahve. Un singur om, Harul în persoană, harul lui Dumnezeu care s-a arătat tuturor oamenilor, nu putea să greșească și nu a avut niciodată nevoie să i se aducă aminte de ceea ce se cuvine în poziția pe care o are pe pământ. Noi toți putem învăța la școala Abigailei. Rareori întâlnim o afecțiune mai dezinteresată, bazată pe perfecțiunile pe care credința ei le vedea la David.

Atunci când răul era hotărât împotriva lui Nabal și a întregii sale case, ea s-a grăbit să pregătească tot ce acel bărbat îi refuzase lui David și mult peste aceea și, pe deasupra, i-a ieșit în întâmpinare. Fie ca sufletele care au auzit că răul este hotărât împotriva lor să facă la fel! Nu este timp de pierdut, trebuie să se grăbească pentru că răzbunătorul este deja pe cale. Așa este credința: nu are altă resursă decât să iasă în întâmpinarea Celui care va executa judecata. Abigail se temea numai ca nu cumva să nu-l întâlnească pe David înainte de a scoate sabia deoarece știa că după aceea ar fi fost prea târziu, dar ea nu avea nici o teamă în ceea ce privește rezultatul întâlnirii deoarece cunoștea caracterul celui căruia avea să i se adreseze. 

„Şi Abigail a văzut pe David şi s-a grăbit şi s-a dat jos de pe măgar şi a căzut cu faţa la pământ înaintea lui David şi s-a plecat până la pământ. Şi a căzut la picioarele lui şi a zis: Asupra mea, domnul meu, asupra mea să fie nelegiuirea“ (v. 23-24). Și aici Abigail s-a grăbit, s-a grăbit să recunoască domnia lui David și propria ei nevrednicie. Ea i s-a adresat cu rugăminți, recunoscând astfel că depindea de bunăvoința lui. Mai mult chiar, luând această atitudine, ea, femeia credinței, s-a recunoscut vinovată și a luat asupra sa toate consecințele asocierii sale cu Nabal. Ea nu a venit să-și pledeze nevinovăția, deși ea nu a știut ceea ce se petrecuse (v. 25), ci înaintea lui David nu a vrut decât să fie ca vinovată și s-a grăbit să se declare astfel pentru că ea cunoștea harul lui David.

Ea s-a mai grăbit încă o dată, șa sfârșitul capitolului (v. 42), și anume când ea a fost chemată de David să-i fie tovarășe în suferințele lui (comparați cu 27:3) pentru ca apoi să fie părtașă șa domnia lui. „Şi David a trimis cuvânt Abigailei, ca s-o ia de soţie... Şi Abigail s-a grăbit şi s-a ridicat ... şi a mers după solii lui David şi a fost soţia lui“ (v. 39-42). Fără nici o amânare, ea s-a grăbit să iasă înainte aceluia pe care-l iubea, a împăratului harului și nu a amânat plecarea ei pentru vremuri mai bune, când tronul lui David avea să fie întărit. Ea a părăsit totul fără să se gândească nici o clipă la ceea ce lăsa în urmă și chiar s-a declarat nedemnă de asemenea onoare. Un asemenea destin nu putea să o umple de mândrie deoarece ea înțelegea că, dacă prin favoarea împăratului ea era chemată să fie părtașă suferințelor lui, ca mai apoi să fie înălțată în cea mai înaltă poziție, slujirea împăratului trebuia să o coboare în cea mai de jos poziție: „Iată, slujnica ta este o roabă, ca să spele picioarele slujitorilor domnului meu“ (v. 41). Câtă smerenie la această soție a împăratului! Numai comuniunea cu harul, cu Isus, ne face capabili să ne plecăm astfel în țărână, dar prin Abigail care s-a smerit sporește demnitatea și majestatea împăratului, iar inima soției lui aceasta dorește.

Să nu uităm deci, iubiți cititori creștini, că una dintre caracteristicile credinței este aceea de a se grăbi. Avraam s-a grăbit când a fost să Îi slujească lui Yahve (v. Gen, 18:6-8); Zacheu s-a grăit când Domnul l-a invitat să-L primească în casa Lui (Luca 19:6 ); Maria s-a grăbit când a chemat-o Domnul (Ioan 11:29 ). Fie ca noi să ne grăbim întotdeauna atunci când este vorba de El și de persoana Lui! Dar, pe de altă arte, noi trebuie să ne ferim de graba care caracterizează carnea și omul ce vechi. „Picioarele lor aleargă spre rău şi se grăbesc să verse sânge“ (Prov 1:16 ; 6:18 ), pentru ceartă (v. Ptrov. 25:8) și pentru a se îmbogăți (v. Prov 28:20, 22 ). Atunci când este vorba de noi înșine facem ca lumea despre care este vorba aici deoarece în alt loc se spune: „cel care se încrede nu se va grăbi“ (Isa 28:16 ; 9:33 ).

Este minunată această Abigail prin felul cum a știut să-l aprecieze pe David. La ea vedem pornind de la sentimentul demnității domnului ei, care o face să se prosterneze înaintea lui, până la încântarea pe care i-o produce frumusețea caracterului lui. „Domnul meu poartă războaiele lui Yahve şi nu s-a găsit rău în tine în toate zilele tale“ (v. 28). Cum să nu-i fie atrasă inima la vederea perfecțiunii într-un om? Cu toate acestea, David, imagine simbolică a lui Hristos, era un om imperfect. Isus nu a fost niciodată în pericol să-Și facă singur dreptate. Harul lui Dumnezeu l-a ferit pe David atunci când el deja luase hotărârea să-i nimicească complet pe toți vrăjmașii săi. Abigail a fost instrumentul folosit de Dumnezeu pentru a-l face să revină asupra hotărârii pe care o luase, ajutându-l astfel să nu piardă acea caracteristică a harului, care se potrivește unsului lui Yahve.

Tot ce a făcut Abigail a fost rodul comuniunii ei cu gândurile lui Dumnezeu. Nu era profeție, dar ea știa ce urma să se întâmple cu David pentru că știa ceea ce gândea Dumnezeu cu privire la el. „Sufletul domnului meu va fi legat în mănunchiul celor vii de Yahve Dumnezeul tău şi El va azvârli sufletele vrăjmaşilor tăi ca din căuşul praştiei“ (v. 29) „şi te va pune conducător peste Israel“ (v. 30). Pentru Abigail, Saul, împăratul lui Israel, era doar un om care se ridicase pentru a-l urmări pe David căutând să-i ia viața, iar ca împotrivitor fiului lui Isai, ea nici nu găsește că merita să-i pomenească numele.

Vedem bine că discursul Abigailei nu a fost inspirat de teama de ceea ce putea să se întâmple casei ei, ci că ea era indignată de răul pe care îndrăzneau să-l facă unui asemenea om ca David și că ea dorea să nu fie dezonorat caracterul lui, ea admirându-l fără nici o rezervă pe viitorul împărat al lui Israel. Și David a binecuvântat-o. El avea să-și amintească de ea, după cum îi ceruse. „Adu-ți aminte de roaba ta“ a găsit o ureche la fel de atentă ca cererea de mai târziu a tâlharului convertit: „Adu-Ți aminte de mine, Doamne“. El a trimis-o acasă cu acea pace pe care Nabal nu a vrut-o și cu siguranța că se bucura de favoarea Lui (v. 6, 35). Ea avea să aștepte cu răbdare mesajul preaiubitului care o chema la el.

Dar, în acest timp, judecata l-a lovit pe Nabal. „El avea un ospăţ în casa lui, ca ospăţul unui împărat“. Iată omul! Nabal se substituia lui David și nu se gândea decât ca lui să-i fie bine. El s-a îmbătat și nu a putut cunoaște nimic din ceea ce îl aștepta. Soarta lui era hotărâtă. Când a aflat, „inima lui a fost lovită ca de moarte şi el a devenit ca de piatră“. El a murit înainte de a fi lovit, ceea ce a avut loc peste zece zile. Soarta oamenilor depinde de alternativa pe care o aleg: Îl disprețuiesc pe Hristos azi, când El este respins, sau Îl prețuiesc așa cum Îl prețuiește Dumnezeu și se adresează harului Său, singurul care poate să-i primească în favoare.

Ferice de David că a găsit o soție după inima lui, una pe care a binecuvântat-o și a cărei înțelepciune a binecuvântat-o (v. 33), un adevărat ajutor în dificultățile de pe calea lui. El a binecuvântat-o pentru ceea ce l-a oprit să facă răul care L-ar fi dezonorat pe Dumnezeul său, pe când Saul îi binecuvântase pe zifiții care se oferiseră să-l ajute să-și împlinească planurile rele împotriva lui David, salutându-i în numele lui Yahve ca eliberatori tocmai pe cei care îl ajutau să poarte război împotriva unsului Său!