În capitolul anterior, Saul căutase să scape de unsul lui Yahve pe căi ocolite, iar aici el urzește o adevărată conspirație împotriva lui: „Saul a vorbit lui Ionatan, fiul său, şi tuturor slujitorilor săi, ca ei să-l omoare pe David“ (v. 1). Ionatan pledează pentru har înaintea tatălui său, arătându-i ceea ce era David, ceea ce făcuse el pentru el punându-și viața în pericol și amintindu-i că și el, Saul, prima dată s-a bucurat după ce a fost martor la acele fapte. „Tu ai văzut și te-ai bucurat“ (v. 5). Cum faptele lui David depășeau cu mult tot ce ar fi putut face Ionatan pentru le (ți Ionatan era conștient de aceasta), îl iubea pe David ca pe propriul său suflet.
Saul a ascultat glasul lui Ionatan și a jurat: „Viu este Yahve că nu va fi omorât“ (v. 6). Prezentând harul omului firesc, Dumnezeu a făcut ca dezvoltarea răului să fie oprită pe moment, dar nu a fost o convertire. Gândul de ucidere al lui Saul s-a schimbat, dar el nu s-a pocăit. El a revenit asupra hotărârii și a luat o decizie nouă la rugămințile omului credinței, dar nu s-a arătat deloc a fi liber în ceea ce făcea, ci prin purtarea lui s-a dovedit a fi rob al lui Satan.
David însă nu s-a schimbat, ci „fost înaintea lui ca mai înainte“. Un nou triumf al lui David a trezit din nou duhul cel rău, care a pus stăpânire pe Saul. Atâta timp cât credinciosul nu-l deranjează pe Satan prin victoriile pe care le câștigă asupra făpturilor lui, dușmănia lui rămâne ca adormită, dar ura lui de moarte se trezește curând. Vedem aceasta în cazul lui David în momentul când duhul cel rău pare să fi fost îmblânzit datorită ajutorului pe care, prin har, David l-a dat împăratului. Dar vine momentul când tot ce poate face credinciosul este să fugă, să scape așa cum scapă pasărea din plasa păsărarului. Saul a hotărât irevocabil moartea lui David. Mical, motivată de afecțiunea naturală pe care o avea față de David, l-a ajutat în felul ei, Dumnezeu folosindu-se aici de sentimente omenești (v. 11-17). Acest pasaj ne învață și că în casa lui David era un terafim. Sigur că David nu se închina la el, dar din prezența lui acolo deducem că David îl suporta. Terafimul nu era un idol propriu-zis și Cuvântul face deosebirea între idol și terafim (v. Os 3:4 ; Zah 10:2 ; 1. Sam 15:22-23 ; 2 Împ. 23:24; Ezec. 21:26; 31:19, 30, 32-32 ; Jud. 17:3-5; 18:17, 18, 20). Terafimul era ceva inferior unui idol, un fel de semizeu, al cărui domeniu era casa. El avea oarece importanță și era consultat uneori. Dar asemenea superstiții conduc rapid la a avea adevărați idoli și așa judeca și Iacov când i-a spus lui Laban să-și ia dumnezeii (v. 31:32 ). Deseori credinciosul nu are suficientă energie pentru a înlătura din familia lui aceste ocazii de cădere și fiecare dintre noi trebuie să fie foarte atent chiar și atunci când noi personal, ca și Iacov și David, nu le acordăm nici o importanță ca având vreo influență în viața noastră. Evident, terafimul fusese adus de Mical în casa lui David, această fiică a lui Saul fiind o cursă pentru omul lui Dumnezeu.
Mical a evitat mânia tatălui său prefăcându-se a fi vrăjmașa lui David, pe care el a constrâns-o să-l lase să fugă: „Lasă-mă să plec! Pentru ce să te omor?“ (v. 17) Cât de mult diferă inima ei de cea a lui Ionatan, care a fost deschis de partea lui David, asumându-și riscul de a-l apăra pe acela pe care-l iubea. „Şi David a fugit şi a scăpat şi a venit la Samuel la Rama şi i-a spus tot ce-i făcuse Saul. Şi el şi Samuel au mers şi au locuit în Naiot“ (v. 18). David i-a spus totul lui Samuel, care era reprezentantul lui Dumnezeu și profetul. El a devenit tovarășul lui și au locuit împreună. Acesta a fost, pentru David, rezultatul încercării.
Aceasta ne face să medităm la psalmii care ne vorbesc despre necazurile lui David. Presupunem că nu există vreunul dintre cititorii noștri care să nu știe că Psalmii sunt cântări profetice, care descriu împrejurările morale prin care va trece rămășița credincioasă a lui Israel în zilele din urmă. Această rămășiță va fi susținută în necazul cel mare de Duhul lui Hristos, de Acela care, în har, a trecut prin împrejurări asemănătoare, dar mult mai groaznice, deoarece umblarea Sa în ascultare, dependență și integritate, în sfințenie și iubire, L-a dus la moarte și nu a fost scos din „coarnele bivolilor“. Este deci normal să-l vedem pe David folosit ca instrumentul principal pentru a exprima profetic sentimentele rămășiței credincioase și ale lui Hristos. Nu este oare viața lui, după cum am remarcat de multe ori, o imagine simbolică izbitoare a lui Mesia, Cel care va veni? Și, ca atare, prin toate fazele respingerii, umilințelor și persecuțiilor, cu excepția morții, nu a reprezentat el suferințele Mântuitorului? Nu spunem acestea pentru a insista mai mult asupra acestui subiect, care a fost tratat în detaliu de alții, ci pentru a face să reiasă că Psalmii lui David, care ne poartă atât de sus și atât de departe în viitorul profetic, sunt în primul rând produși din experiențe personale și că în ei se găsește expresia fidelă a stării inimii lui în încercare, rezultatele disciplinei lui Dumnezeu față de el și resursele de care a avut el parte în necazuri. Numai din acest punct de vedere vom medita, pe măsura desfășurării evenimentelor, la Psalmii în legătură cu acestea.
Istoria din acest capitol își are corespondentul în Psalmul 59 , inspirat „când Saul a trimis şi i-au pândit casa ca să-l omoare“. În timp ce trimișii lui Saul, oameni ai sângelui, strânși împotriva lui, umblau noaptea prin cetate, inima lui David își îndrepta cererile către Yahve așteptând eliberarea Lui (v. 1-1), fiind sigur că El va arăta har față de el (v. 10) pentru că îi căutau viața nu pentru nelegiuirea lui, nici pentru păcatul lui ci pentru că el Îi aparținea lui Yahve. El nu a cerut atunci ca Dumenzeu să-i nimicească pe vrăjmașii lui (v. 11), n-a cerut să fie ucis Saul pentru ca poporul să nu uite acele lucruri. Împăratul necredincios trebuia să rămână în funcție până ce răbdarea unsului lui Yahve va fi făcută desăvârșită. Mai târziu, Dumnezeu avea să-l nimicească pe vrăjmaș pentru a instaura împărăția lui David.
Nu este oare emoționant să-l vedem cum acest om al lui Dumnezeu când era atât de presat și viața îi putea fi curmată era preocupat de Domnul, de planurile Lui și de eliberarea Lui? El nu a pus la-ndoială nici iubirea lui Dumnezeu, nici voința lui de a-l salve. „Dar eu voi cânta puterea Ta şi, dimineaţa, voi lăuda bunătatea Ta“ (v. 16). Dimineața! când vrăjmașii „urlă ca un câine“ în noapte și supraveghează casa făcând turul cetății! El era deci sigur de salvare pentru că se bizuia pe Dumnezeu și, chiar în acel mare pericol, anticipând eliberarea, putea adăuga „mi-ai fost un turn înalt şi un loc de scăpare în ziua necazului meu“ (v. 16).
Să revenim la capitolul nostru. În v. 19-24, tot ce a încercat Saul împotriva lui David a eșuat, dar, cu toate acestea, el îl urmărește cu emisarii lui chiar câne se adăpostea la Samuel. Acele instrumente ale vrăjmașului, fără să vrea, au fost biruite de Duhul Sfânt, sub influența căruia au ajuns să profețească: avertisment solemn, care însă nu i-a convertit, nici nu i-a mântuit. Saul însuși - și nu pentru prima dată în viață - a fost obligat să profețească prin Duhul lui Dumnezeu. În cap, 18:10 el vorbise prin duhul rău care pusese stăpânire pe el. Dumnezeu poate vorbi prin gura unui Saul, care, în alte situații, este portavocea lui Satan; poate vorbi și prin gura unul Balaam sau a unui Caiafa. Aceasta dovedește numai că Dumnezeu se folosește de toți oamenii ca de instrumente, dacă așa consideră El; dar trebuie să facem deosebirea între lucrarea dătătoare de viață a Duhului Sfânt și diferitele lucrări ale puterii Lui. Puterea poate comunica o mare cunoștință a Cuvântului, poate chiar transmite și energia necesară pentru a folosi această cunoștință în folosul altora, poate face miracole, dar niciodată nu ne face să ne judecăm pe noi înșine și să ni-L însușim pe Hristos ca Acela care răspunde la nevoile noastre. Puterea nu dă nici pocăința, nici credința, ci trebuie ca Duhul Sfânt să lucreze în inimă pentru a atinge conștiința, pentru a face sufletul să simtă păcatul și a-l aduce la Dumnezeu. Fără aceasta nu există viață nouă. Inima lui Saul nu a fost schimbată, nici cea a emisarilor săi, ci Dumnezeu a pus stăpânire pe ei făcându-i să profețească pentru a da pe față nebunia lor și pentru a-l salva pe David, preaiubitul Său.