Aşa cum lucrarea publică a lui Ilie a început cu un mesaj de judecată către împăratul Ahab, tot la fel se încheie cu un mesaj de moarte către fiul său imoral, împăratul Ahazia. Citim despre acest om că „el a făcut rău în ochii Domnului şi a umblat în calea tatălui său şi în calea mamei sale şi în calea lui Ieroboam, fiul lui Nebat, care făcuse pe Israel să păcătuiască” ( 22:52 ). Caracterul său era o combinaţie între nepăsarea tatălui său şi idolatria fanatică a mamei sale. Cei trei ani şi jumătate de foamete, denunţarea lui Baal pe Muntele Carmel, judecata profeţilor falşi, atitudinea solemnă a lui Dumnezeu faţă de tatăl său, toate trebuie să fi fost cunoscute de Ahazia, dar, în ceea ce îl privea, totul a fost inutil. Nepăsător faţă de toate avertismentele, el “a slujit lui Baal şi i s-a închinat şi L-a mâniat pe Domnul Dumnezeul lui Israel, potrivit cu tot ce făcuse tatăl său”.
Este, aşadar, imposibil ca cineva să se împietrească faţă de Dumnezeu şi să prospere. Necazurile se adună în jurul împăratului decăzut. Moabul se răscoală, iar el însuşi este doborât după ce cade de la o cameră de sus din palatul său. Va trezi oare pe împărat această boală şi îi va întoarce gândurile către Domnul Dumnezeul lui Israel? Vai! Când lucrurile mergeu bine a trăit fără Dumnezeu, iar în necaz dispreţuieşte pedeapsa Domnului. Când era sănătos, el a slujit idolilor cu toată râvna fanatică a mamei sale, iar în boală, mintea lui decăzută este incapabilă să scape de puterea lor demonică. În loc să se îndrepte cu pocăinţă spre Domnul Dumnezeul lui Israel, el îl întreabă pe Baal-Zebub, dumnezeul Ecronului, dacă se va însănătoşi.
Ecron era cel mai mare oracol păgân din acea vreme – era locul sfânt al dumnezeului sidonian, Baal-Zebub, adică dumnezeul muştelor. Prin slujitorii lui, el era renumit ca posedând puterea de a vindeca boli şi de a alunga demoni. De aceea, în timpul Noului Testament, fariseii Îl acuză pe Domnul de scoaterea demonilor prin puterea lui Beelzebub. Câteva generaţii mai înainte, Saul, în strâmtorarea sa, s-a întors către demoni, doar pentru a auzi sentinţa imediată prin profetul Samuel. Ahazia, în timpul său, repetă grozavul păcat al împăratului Saul. Copleşit de necazuri, şi el, în modul cel mai arogant, el Îl înfruntă public pe Dumnezeul cel viu implorând ajutorul demonilor şi, în mod asemănător, îşi aude sentinţa pronunţată prin profetul Ilie.
Vai, oamenii din vremea şi din generaţia noastră nu au primit avertismentul din exemplul solemn al acestor împăraţi păcătoşi. Pretutindeni, în mijlocul necazurilor lor dureroase şi a calamităţilor distrugătoare, oamenii îşi întind încă odată mâna către demoni. Trăind fără Dumnezeu în timpurile lor de pace şi prosperitate, nepocăindu-se şi refuzând să Îl recunoască pe Dumnezeu în timpurile de nenorocire, ei cad pradă puterii demonilor. Oameni de ştiinţă, scriitori şi profesori de religi sunt plini de energie în goana lor după spiritism. Nici intelectul sau imaginaţia, nici religia omenească nu pot salva din vrăjile demonilor, ci doar pentru a afla încă odată că a glumi cu diavolul înseamnă pecetluirea sentinţei lor. “Taina fărădelegii lucrează deja”. Oamenii, lepădându-L pe Dumnezeu şi dispreţuind evanghelia, sunt pregătiţi pentru a se aşeza sub autoritatea celui “a cărui venire este potrivit lucrării lui Satan, în orice putere şi semne şi minuni ale minciunii şi în orice amăgire a nedreptăţii pentru cei care pier, pentru că ei n-au primit dragostea adevărului, ca să fie mântuiţi. Şi de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca ei să creadă minciuna, ca să fie judecaţi toţi cei care nu au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nedreptate.” (2. Tesaloniceni 2:8-12 ). Apostazia face loc spiritismului, iar spiritismul pregăteşte calea celui fărădelege, a cărui venire este potrivit lucrării lui Satan.
Dar oamenii uită, precum Ahazia, că Dumnezeul nostru este un foc mistuitor şi că, dacă oamenii dispreţuiesc harul Său şi Îi sfidează puterea, El, la final, îi va aduce la judecată şi Îşi va răzbuna gloria Sa. Ahazia a descoperit aceasta pe piele sa. Înştiinţat de Îngerul Domnului, Ilie îi întâmpină pe slujitorii împăratului cu un mesaj din partea Domnului, ce rosteşte sentinţa sa. Împăratul nu se va mai ridica din pat, ci va “muri negreşit”. După cum spunea cineva: “Moartea trebuie să justifice adevărul şi existenţa lui Dumnezeu atunci când necredinţa refuză şi respinge toate celelalte dovezi”.
Acesta, deci, este ultimul mesaj al lui Ilie înainte de a fi luat din această scenă a păcatului şi dus într-o scenă a gloriei. Pentru văduva săracă, în casa ei singuratică, el a fost “un parfum de viaţă pentru viaţă”; pentru împăratul apostat, în palatul său nelegiuit, el a fost “un parfum de moarte pentru moarte”.
După ce îşi duce mesajul, el se retrage pe vârful muntelui. În despărţire morală de lumea vinovată a timpului său şi deasupra ei, din punct de vedere spiritual, era la adăpost de ura oamenilor şi de puterea demonilor. Sfântă şi fericită separare, care arată cât de deplin a fost restabilit „omul cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi”, căpătând acea încredere liniştită care este partea potrivită pentru omul lui Dumnezeu. Împăraţi apostaţi, Izabele persecutoare, căpitanii şi cei cincizeci ai lor nu mai reprezintă o îngrijorare pentru Ilie, care, cu o încredere calmă în Dumnezeul cel viu, stă pe vârful muntelui, aşteptând ultimul episod măreţ în care va intra într-o casă a gloriei.
Ce poziţie binecuvântată pentru aceia care, în mijlocul apropierii atât de rapide a apostaziei creştinismului, pot, asemenea lui Ilie în timpul său, lăsa deoparte această lume rea şi, în linişte, să aştepte acea clipă măreaţă când, la strigătul Domnului, ei vor intra într-o scenă a gloriei pentru a fi pentru totdeauna cu Domnul.
În această poziţie de separare morală, nu numai că Ilie este la adăpost de duşmanii săi; mai mult decât atât, focul lui Dumnezeu este la dispoziţia lui pentru a-i nimici. El află, într-adevăr, că Îngerul Domnului care trimite un mesaj de judecată către împăratul păcătos este, în acelaşi timp, Îngerul Domnului care „Îşi aşază tabăra în jurul acelora care se tem de El şi-i scapă” (Psalm 34:7). Prin urmare, două căpetenii şi cei cincizeci ai lor sunt nimiciţi de focul coborât din cer. Împăratul, înţelegând că nu are de a face cu om cu o putere obişnuită, trimite două căpetenii bine echipate pentru a-l face pe acesta să se supună ordinului său categoric. Absolut indiferent faţă de parada militară şi de numărul soldaţilor, Ilie răspunde calm: „Dacă sunt un om al lui Dumnezeu, să se coboare foc din ceruri şi să te mistuie, pe tine şi pe cei cincizeci ai tăi”. Dacă Ilie este un om al lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu este cu Ilie, iar Ahazia trebuie să înveţe că împăraţii, cu toate oştirile lor, nu au nicio putere împotriva unui singur om dacă Dumnezeu este cu el.
Cu toate acestea, este o lecţie şi mai profundă în acest tablou minunat. În istoria lui Ilie, de două ori a coborât foc din cer, dar cât de diferite sunt situaţiile. Pe Carmel, “focul Domnului a căzut şi a mistuit jertfa”. Focul a căzut asupra jertfei ca ispăşire pentru păcatele poporului vinovat şi poporul pleacă liber – niciun israelit nu a fost atins de acel foc. Ca rezultat, poporul a fost adus la Dumnezeu; “au căzut cu feţele la pământ şi au spus: Domnul, El este Dumnezeu”. O prefigurare a acelui moment sublim când Hristos “a suferit… pentru păcate, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu” (1. Petru 3:18 ). Au trecut câţiva ani de când focul a căzut peste jertfe de pe Carmel, iar harul lui Dumnezeu, care furnizase acea jertfă şi care îl apărase pe poporul vinovat de focul judecăţii, a fost uitat. Jertfa a fost desconsiderată şi acum, din nou, focul cade de pe vârful muntelui. Dumnezeu Îşi va apăra din nou gloria Sa printr-un foc mistuitor. Dar, de această dată, nu este nicio jertfă între un Dumnezeu sfânt şi un popor păcătos. Jertfa fusese desconsiderată şi, în loc ca focul să cadă asupra jertfei, acesta cade asupra oamenilor vinovaţi într-o nimicire copleşitoare.
Aceasta este doar o umbră palidă a blestemului care i se pregăteşte acestei lumi vinovate. Timp de secole, vestea bună a iertării păcatelor a fost proclamată prin măreaţa jertfă a Domnului Isus Hristos. Oamenii au dispreţuit-o până într-atât încât , în ţările privilegiate cu tradiţie creştină, ea a ajuns în cele din urmă ţinta unui dispreţ general. Dumnezeu nu poate fi astfel dispreţuit; dacă oamenii dispreţuiesc judecata de la cruce şi Îl calcă în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, atunci “nu mai rămâne jertfă pentru păcate, ci o înfricoşătoare aşteptare sigură a judecăţii şi văpaie de foc care-i va mistui pe cei împotrivitori” (Evrei 10:26, 27 ). Dacă oamenii nu vor să audă, prin judecata care a căzut asupra lui Hristos atunci când El a fost făcut jertfă pentru păcat, că Dumnezeu este un Dumnezeu al harului care poate să ierte, atunci ei vor trebui să audă prin judecata care va cădea asupra lor înşişi că Dumnezeu este un foc mistuitor care va aduce răzbunare asupra tuturor celor care Îl dispreţuiesc pe Fiul Său. Deci, dispreţuitorii să nu uite că Cel care a purtat judecata pe cruce este Cel care va arăta din ceruri împreună cu îngerii puterii Sale într-o flacără de foc aducând răzbunare asupra celor care nu-L cunosc pe Dumnezeu şi care nu se supun evangheliei Domnului nostru Isus Hristos. Puşi înaintea avertizării Cuvântului lui Dumnezeu, oamenii ar trebui să exemplul celei de-a treia căpetenii, care cere îndurare şi o primeşte.
În acest ultim tablou, Dumnezeu îl recunoaşte şi îl foloseşte pe slujitorul Său restabilit, care Îl mărturiseşte pe Dumnezeu fără teamă şi aceasta chiar în cetatea din care fugise la ameninţarea unei femei. În ascultare de cuvântul Domnului, fără nicio urmă de frică, acest om singuratic, escortat de oastea împăratului duşman, coboară în adăpostul duşmanului pentru a apăra gloria lui Dumnezeu prin repetarea mesajului morţii. Împăratul apostat este acolo, stricata Izabela poate fi şi ea acolo, dar nicio ură de-a împăraţilor sau ameninţările unei femei violente nu pot să trezească nici măcar o urmă de teamă în acest om restabilit care, din nou, umblă cu încredere în Dumnezeul cel viu, având lumea în urmă şi gloria înainte.
Secole mai târziu, această ultimă faptă publică din istoria lui Ilie este amintită de către ucenicii Domnului Isus (Luca 9:51-52 ). Drumul Său pământesc apropiindu-se de sfârşit, a venit vremea ca Hristos să fie “primit sus”. Îndreptându-Şi faţa cu hotărâre spre Ierusalim, drumul Său trece prin ţara lui Ilie şi, tot la fel cum aceşti samariteni din vechime l-au respins pe slujitorul Domnului atunci când era pe punctul de a fi primit sus, tot aşa şi acum, în împrejurări asemănătoare, ei Îl resping pe Domnul Însuşi. Porţile eterne urmau să se deschidă pentru Împăratul gloriei. După victoria de la cruce, cerul era gata să Îl primească pe Domnul puternic în luptă, dar, pe pământ, citim că “nu l-au primit”. Ucenicii sunt ofensaşi de insulta adusă Domnului şi Stăpânului lor. Ei realizau puţin din mărimea gloriei spre care El mergea, ei puteau vedea puţin din perspectiva binecuvântării deschisă prin noul Său loc în glorie. Dar ei Îl iubeau pe Domnul şi, aşa cum Ilie a chemat foc din ceruri asupra căpeteniilor jignitoare, tot aşa şi ei i-ar fi nimicit cu foc din cer pe aceşti samariteni batjocoritori.
Cererea lor nu era rea din punct de vedere moral; afecţiunea lor pentru Domnul îi îndemna la aceasta; dreptatea faţă de cei care Îl respingeau pe Hristos cerea aceasta şi, într-adevăr, aşa cum am văzut, va veni vremea când Domnul va fi descoperit din ceruri într-o flacără de foc şi aducând predeapsă asupra unei lumi ce L-a respins pe Hristos. Dar acel timp nu a venit încă; între ziua când Domnul a fost primit sus în ceruri şi momentul când El va veni din ceruri în judecată există cea mai minunată perioadă a istoriei lumii – perioada în care Dumnezeu împarte harul către aceeaşi lume care Îl respinge pe Hristos. Despre aceasta ucenicii cunoşteau foarte puţin sau chiar deloc. Ei puteau să înţeleagă că se împlineşte judecata pe pământ, dar nu puteau să ajungă până la gândul că harul este dăruit din ceruri. Aşadar, acesta este adevărul glorios; prin Hristosul înviat, Dumnezeu vesteşte har către o lume a păcătoşilor. “Prin Acesta vi se vesteşte iertarea păcatelor” (Faptele Apostolilor 13:38 ).