comori.org
comori.org

10. Iordan: Carul de foc

Hamilton Smith

În această viaţă ieşită din comun şi plină de evenimente, Ilie trece de la o minune la alta, iar scena finală este cea mai mare minune dintre toate. Nu este călătorie mai remarcabilă decât această ultimă zi a drumului său de la Ghilgal la Iordan. Condus de Duhul lui Dumnezeu, el trece prin locuri care vorbesc, într-un mod uimitor, despre Dumnezeu ocupându-Se cu Israel.

Putem observa mai întâi că profetul este însoţit de Elisei, care fusese uns în locul său. Acum a venit timpul pentru Ilie să plece la cer, lăsându-l în urmă pe Elisei pentru a-l înfăţişa pe pământ pe omul care fusese luat în ceruri. Punctul de pornire al slujbei lui Elisei a fost un om înălţat. El trebuia să fie pe pământ martorul puterii şi harului care pe drept poate duce în ceruri un om, în ciuda păcatului, morţii şi a întregii puteri a duşmanului.

În al doilea rând, putem observa că dacă omul de pe pământ trebuie să îl reprezinte în mod potrivit pe cel din ceruri, atunci şi el trebuie să meargă pe drumul care trece prin Ghilgal, Betel şi Ierihon către malurile Iordanului, pentru ca acolo privirea lui să fie umplută de gloria înălţării.

În aceste taine măreţe, avem o imagine extraordinară a adevăratei poziţii a creştinului care călătoreşte prin această lume. Dacă, pentru un timp, suntem lăsaţi pe pământ, atunci aceasta este pentru a-L putea reprezenta pe Omul care a plecat în ceruri – Hristos Isus, Omul în glorie. Ce onoare imensă ne-a fost dată! Să rămânem, pentru puţină vreme, ca martori pentru Hristos în lumea din care El a fost respins. Putem ocupa doar o poziţie umilă şi obscură în această lume, însă noi suntem aici cu un scop mult mai înalt. Nici mai mult, nici mai puţin decât a-L reprezenta pe Hristos în sfera obişnuită a vieţii. Aceasta va lumina cu adevărat cea mai plictisitoare viaţă şi va susţine cea mai tristă viaţă.

Pentru a fi martori corespunzători, trebuie ca în trăirea sufletelor noastre să cunoaştem ceva din marile adevăruri prefigurate în această ultimă zi a călătoriei. Şi noi trebuie să călătorim de la Ghilgal la Iordan şi să-L zărim pe Omul înălţat şi glorificat în ceruri, mai înainte de a putea manifesta ceva din harurile şi excelenţele Sale într-o lume din care El a fost alungat.

Ghilgal a fost punctul de plecare în această zi memorabilă. La Ghilgal, Israel a fost pus deoparte  pentru Dumnezeu prin circumcizie şi tot acolo, după circumcizie, Dumnezeu a putut spune poporului “Astăzi am îndepărtat dispreţul Egiptului de peste voi” (Iosua 5:9 ). Acolo a fost tăiată carnea şi acolo dispreţul Egiptului a fost îndepărtat. La Marea Roşie ei au fost izbăviţi din Egipt, dar până când nu au fost circumcişi pe malurile Iordanului, ocara Egiptului nu a fost îndepărtată.

Cunoaştem din Epistola către Coloseni faptul că circumcizia este imaginea “dezbrăcării trupului cărnii”. Prin moarte am fost eliberaţi de acel lucru rău, pe care Cuvântul lui Dumnezeu îl numeşte carne. Dar acea izbăvire este în moartea lui Hristos, iar credinţa acceptă faptul că noi am murit cu Hristos. Bazat pe acest fapt măreţ, avem următorul îndemn: “Omorâţi deci mădularele voastre, cele de pe pământ” (Coloseni 3:5 ). În acelaşi timp, apostolul ne spune şi ce sunt aceste mădulare: “curvie, necurăţie, patimă, poftă rea şi lăcomie”. Este important să reţinem că acestea nu sunt mădularele trupului, ci mădularele cărnii. Mădularele trupului trebuie date lui Dumnezeu (Romani 6:13 ), mădularele cărnii trebuie să fie puse în moarte. Şi, din nou, nu carnea este cea pe care trebuie să o dăm morţii, ci mădularele cărnii. Problema cărnii a fost tratată la cruce. Credinţa acceptă aceasta, dar în umblarea noastră zilnică trebuie să tăiem orice caracter al cărnii – acele lucruri urâte şi rele în care am trăit atunci când eram în lume. În măsura în care aceste lucruri sunt încă vizibile în noi, în aceeaşi măsură ocara Egiptului este încă asupra noastră. Deoarece toate aceste lucruri declară nu doar faptul că noi am fost în lume, ci şi felul vieţii pe care l-am trăit în lume, şi astfel devin o ocară pentru noi. Dar dacă aceste dovezi ale cărnii sunt tăiate şi nu mai sunt vizibile, atunci ocara Egiptului este îndepărtată, deoarece dacă aceste lucruri sunt îndepărtate, atunci nimeni nu poate spune ce fel de oameni am fost atunci când trăiam în lume. Această punere în moarte a mădularelor cărnii este Ghilgalul creştinului şi, după cum Iosua, în timpul victoriilor sale, se întorcea mereu la Ghilgal, tot la fel şi creştinul, după fiecare nouă victorie, trebuie să fie atent la manifestarea cărnii şi să o respingă fără ezitare. Acesta este primul pas al călătoriei, iar importanţa lui nu poate fi subliniată îndeajuns. Dacă trebuie să Îl reprezentăm pe Omul care S-a înălţat la ceruri, cât de necesar este ca fiecare manifestare a cărnii să fie judecată şi respinsă pe deplin!

Betel este următoarea etapă. Semnificaţia profundă a acestui loc renumit este dată de istoria lui Iacov. În călătoria sa de la Beer-Şeba la Haran, el a dat de un loc sigur în care a zăbovit toată noaptea. Având pământul ca pat şi o piatră ca pernă, el s-a culcat. Domnul i-a apărut într-un vis dându-i trei promisiuni necondiţionate acestui pribeag (Geneza 28:10-15 ).

1. Despre ţară – îi va fi dată lui Iacov ca sămânţa sa. Israel a primit stăpânirea ţării, dar a pierdut-o din cauza responsabilităţii. Şi totuşi ei nu au stăpânit-o niciodată potrivit cu această promisiune pe baza harului suveran.

2. Despre Israel – sămânţa lui Iacov. Se vor înmulţi ca nisipul pământului şi se vor împrăştia de la vest la est, de la nord la sud şi prin Israel, toate familiile pământului vor fi binecuvântate.

3. Despre Iacov însuşi. Timp de douăzeci de ani el va fi un pribeag, înfruntând greutăţi şi pericole, dar el este asigurat de Domnul că va fi cu el, îl va ţine şi îl va aduce înapoi în ţară. “Nu te voi părăsi”, zice Domnul, “până când nu voi face ceea ce ţi-am promis”.

Astfel, Betelul mărturiseşte credincioşia de neschimbat a lui Dumnezeu faţă de poporul Său în asigurarea unui loc pentru ei, în păstrarea lor pentru un loc şi în a-i ţine şi a-i purta astfel pe fiecare pentru ca niciunul să nu piară, oricât de greu şi de lung ar fi drumul.

În calitate de creştini, călătorind prin această lume, cât de binecuvântaţi suntem să avem siguranţa că acea casă spre care mergem ne este asigurată prin aceeaşi credincioşie de neschimbat a lui Dumnezeu. Apostolul ne poate astfel aminti că noi mergem spre “o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se veştejeşte, păstrată în ceruri pentru voi”. Israel are o ţară păstrată pe pământ, iar creştinul o casă în ceruri. Dar, mai mult, după cum Israel este păstrat pentru ţara sa, tot aşa şi creştinul este păzit “prin puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru o mântuire gata să fie descoperită în timpul din urmă”.

Iar când vom fi în sfârşit strânşi acasă, se va vedea că niciunul din cei care Îi aparţin nu va lipsi. Călătoria poate fi lungă, drumul poate fi greu, împotrivirea mare, lupta aprigă – poate că deseori ne împiedicăm şi cădem – însă cuvintele Domnului către Iacov ne sunt aplicate de către apostol şi nouă: “Nicidecum nu te voi lăsa şi cu niciun chip nu te voi părăsi”.  Dacă Ghilgalul vorbeşte despre răul de neschimbat al cărnii, orice activitate ce trebuie respinsă, Betelul vorbeşte despre credincioşia de neschimbat a lui Dumnezeu în care sufletele noastre se pot odihni cu o încredere depăvârşită.

Dar în timpul profetului, mărturia Ghilgalului şi Betelului faţă de legătura lui Dumnezeu cu Israel era doar o amintire rememorată doar prin credinţă. La înfăţişare, Ghilgal şi Betel deveniseră mărturia pentru păcatul poporului. Păstorul Amos acuză poporul de fărădelege la Betel şi de înmulţirea fărădelegii la Ghilgal. Betel, locul unuia dintre viţeii de aur, era centrul idolatriei şi, dacă ce fărădelegea idolilor era generalizată, la Ghilgal ea era multiplicată. Credinţa lui Ilie priveşte dincolo de păcatul groaznic al poporului şi recunoaşte că este scopul lui Dumnezeu să aibă un popor pus deoparte pentru El Însuşi şi adus în binecuvântare doar pe baza credincioşiei Sale neschimbate şi a harului Său necondiţionat.

Tot aşa, în ultimele zile a dispensaţiei creştine, crucea - care din punctul de vedere al lui Dumnezeu este mărturia judecăţii cărnii - a devenit în mâna omului un obiect de idolatrie universală şi astfel mărturia păcatului său. Cât de mulţi se închină crucii, dar resping cu împotrivire tot ceea ce înseamnă crucea şi Îl urăsc pe Hristos cel crucificat! Betelul, de asemenea, - care înseamnă casa lui Dumnezeu – locul binecuvântării pentru manifestarea a tot ceea ce Dumnezeu este în credincioşia Sa neschimbată, a fost degradat într-o construcţie de lemn şi piatră pentru a arăta mândria şi slava omului. Atât în timpul lui Ilie, cât şi în zilele noastre, nimic nu dovedeşte cu atâta tărie totala ruină a ceea ce mărturiseşte numele lui Dumnezeu ca decăderea a ceea ce este divin. Pentru o astfel de persoană nu mai este nicio speranţă şi nu mai rămâne nimic altceva decât judecata.
Aceasta ne este adusă în următoarea etapă a călătoriei lui Ilie. Profetul este trimis la Ierihon, cetatea faţă de care Dumnezeu Şi-a pronunţat osânda. Sfidându-L pe Dumnezeu, omul a reconstruit cetatea doar pentru a atrage judecata asupra sa. Astfel Ierihonul devine martorul judecăţii lui Dumnezeu faţă de aceia care s-au luptat împotriva poporului Său şi s-au răzvrătit împotriva Lui. Credinţa lui Ilie anticipează faptul că naţiunea împotrivitoare se îndrepta spre judecată, tot la fel cum credinţa astăzi discerne faptul că creştinismul mărturisitor se grăbeşte spre osândă.

De la Ierihon, Ilie pleacă spre Iordan. Ca şi imagine, Iordanul este râul morţii. Prin el a trecut Israelul ca pe uscat în ţară şi acum, din nou, Ilie şi Elisei trec pe uscat, însă pentru ei este un drum de a scăpa din ţara care era sub judecată. Această trecere prin Iordan devine mărturia faptului că toate legăturile dintre Dumnezeu şi Israel sunt rupte pe temeiul responsabilităţii. Judecata este asupra lor, iar credinţa recunoaşte că moartea este singurul mod de scăpare de apropiata judecată. Ghilgalul ne spune că e necesară respingerea cărnii şi că ocara Egiptului trebuie îndepărtată pentru ca Israelul să primească ţara ca moştenire. Betel vorbeşte despre scopul suveran al lui Dumnezeu de a binecuvânta poporul Său pe temeiul harului Său necondiţionat. Ierihon arată că naţiunea este sub judecată pe temeiul responsabilităţii. Iordanul, că singura cale de scăpare de judecată este prin moarte.

Oare în această călătorie tainică  nu vedem noi prefigurarea drumului perfect al Domnului Isus în mijlocul Israelului? În El nu s-a găsit în niciun fel ocara Egiptului. El a umblat şi a trăit în lumina credincioşiei de neschimbat a lui Dumnezeu faţă de promisiunile Sale. El a avertizat naţiunea de judecata iminentă şi a luat drumul morţii care rupea orice legătură cu Israelul după carne şi deschidea pentru ucenicii Săi o uşă de scăpare din judecata care urma să vină asupra naţiunii.

Dar, dacă în Ilie vedem o prefigurare a drumului Domnului Isus prin această lume către gloria cerească şi aceasta prin drumul morţii, în Elisei vedem o imagine a celui credincios care se identifică din toată inima cu Hristos, care, în duh, alege drumul ce duce afară din această lume şi care, văzându-L pe Hristos înălţat prin cerurile deschise spre acel loc nou din glorie, se întoarce într-o lume aflată sub judecată pentru a mărturisi, prin har, pe Omul plecat în glorie. În timpul lui Ilie erau mulţi fii ai profeţilor la Betel şi Ierihon, însă unul singur a mers pe drum alături de profet. Fii profeţilor erau extrem de inteligenţi, ei îi puteau spune lui Elisei ce urma să se întâmple, dar ei nu aveau o inimă pentru a-l urma pe Ilie. Şi astăzi mulţi cunosc multe despre Hristos şi sunt bine educaţi în ceea ce priveşte Scriptura, dar nu sunt pregătiţi să accepte locul afară împreună cu Hristos şi cunosc puţin despre poziţia lor cu Hristos în ceruri.

Prin ce putere deci, am putea întreba, este un suflet capabil să facă o astfel de călătorie? Istoria lui Ilie ne descoperă acest secret. Cineva remarca anumiţi paşi prin care el a fost condus să îl însoţească pe Ilie. Primul, el a fost atras înspre Ilie. A venit o zi în viaţa lui când Ilie “a trecut pe lângă el” şi şi-a aruncat mantaua asupra lui. Şi nu a fost oare o zi măreaţă şi în viaţa noastră când Domnul Isus S-a apropiat de noi şi noi am venit sub puterea harului Său şi cu bucurie am “alergat după” El? Dar, ca Elisei, cu toate că am fost atraşi spre Hristos, totuşi existau legături naturale care ne ţineau. Nevoia noastră şi harul Său L-au făcut pe Hristos foarte frumos, însă El nu avea primul loc în noi. Cu toate acestea, în viaţa lui Elisei a venit un timp când legăturile naturale s-au rupt şi apoi citim: “Şi s-a ridicat şi a mers după Ilie şi i-a slujit”. Este un lucru să fii mântuit prin Hristos –  sub adăpostul mantiei Sale -, însă este o cu totul altă etapă în viaţa noastră atunci când ieşim înainte cu hotărâre pentru a-I servi – să Îi slujim. Înseamnă aceasta că renunţăm la îndeletnicirile noastre pentru a-L urma pe el, că întoarcem spatele caselor, soţiilor şi copiilor noştri? Nu neapărat. Dar înseamnă că în timp ce cândva ne îndeplineam îndatoririle având în vedere doar un scop egoist, acum Hristos devine scopul nostru. În vreme ce un copil nemântuit trebuie să îşi asculte părinţii pentru că aşa este drept, dincolo de dragostea naturală, copilul mântuit va asculta deoarece aceasta Îi face plăcere lui Hristos. Şi când Hristos devine astfel scopul, poate fi cu adevărat spus că mergem după El şi că Îi slujim.

Dar, pe măsură ce Îl urmăm pe Hristos, creştem în cunoaşterea lui Hristos şi aceasta ne conduce către o etapă următoare a vieţii sufletelor noastre, devenim ataşaţi de El. Acest aspect este ilustrat într-un mod mişcător în viaţa lui Elisei. De trei ori, în timpul ultimei zile a acestei călătorii, el îi poate spune lui Ilie: „nu te voi lăsa”. Acesta este limbajul unei inimi care este ţinută prin dragoste. Iar dragostea este pusă la încercare. La Ghilgal, Betel şi Ierihon, Elisei este încercat prin cuvintele lui Ilie: „Stai aici, te rog”, doar pentru a întâlni triplul răspuns repetat „nu te voi lăsa”. Deşi drumul lui Ilie duce la Betel, cetatea viţelului de aur, la Ierihon, cetatea blestemului şi la Iordan, râul morţii, totuşi Elisei îl va urma prin puterea dragostei. Aşa după cum Rut a putut să spună în vremea ei „încotro vei merge tu voi merge şi eu”, iar cei doisprezece au putut să spună într-un timp ulterior, când mulţi I-au întors spatele şi nu au mai mers cu El: "Doamne, la cine să plecăm?”. Harul i-a atras înspre Hristos, iar dragostea i-a ţinut cu Hristos.

Mai mult de atât, ataşamentul inimii conduce la identificare deplină cu Ilie. De trei ori în timpul acestei ultime zile a călătoriei Duhul lui Dumnezeu foloseşte cuvintele “ei amândoi”, vorbind despre identificare. La Ierihon “au mers amândoi”. La râu “ei amândoi au stat lângă Iordan”, iar când apele au fost lovite “au trecut amândoi pe uscat”. Dragostea găseşte plăcere să accepte faptul că noi am fost identificaţi cu Hristos în locul judecăţii, la apele morţii.

În plus, dacă am fost identificaţi cu Hristos în moarte, atunci este pentru a putea păstra părtăşia dulce cu El în înviere şi aspectul acesta este, de asemenea, prefigurat în această frumoasă istorisire, deoarece, trecând pe un pământ nou prin râul morţii, citim: “...pe când mergeau ei încă şi vorbeau”. Poate că suntem mântuiţi de mulţi ani, dar mergem şi vorbim noi încă cu Hristos în timp ce străbatem calea noastră?

Cât de binecuvântat marchează Elisei calea pe care cel credincios este condus să Îl urmeze pe Hristos, afară din această lume condamnată la judecată, către locul Său nou al gloriei învierii. Atraşi către El în har, ataşaţi de El în dragoste, identificaţi cu El în moarte şi bucurându-ne de părtăşia cu El în înviere.

Ajunşi de cealaltă parte a Iordanului, afară din ţară, totul se schimbă dintr-o dată. Abia atunci spune Ilie: “Cere ce să-ţi fac”. Harul pune întreaga putere a unui om înălţat la dispoziţia lui Elisei. Moartea a deschis calea pentru revărsarea harului suveran. Vai! Cât de puţin realizăm noi faptul profund că întregul har şi puterea Hristosului înălţat sunt la dispoziţia noastră! Ce ocazie pentru Elisei; el trebuia doar să ceară pentru a obţine. A cerut el viaţă lungă, sau bogăţie sau putere sau înţelepciune? Ah, nu; credinţa sa ridicându-se deasupra a tot ceea ce inima firească şi-ar putea dori, el cere dintr-o dată o măsură dublă a duhului lui Ilie. El realizează că dacă trebuie să rămână pe pământ în locul lui Ilie, el va avea nevoie de duhul lui Ilie. Oare această scenă nu ne poartă gândurile în camera de sus din Ioan 14 ? Domnul urma să Îşi părăsească ucenicii şi să se înalţe în glorie şi cu toate că El nu spune “Cere ce să-ţi fac?”, totuşi El spune, să zicem aşa, “voi face o cerere pentru voi”. “Şi Eu Îl voi ruga pe Tatăl, şi vă va da un alt Mângâietor, ca să fie cu voi pentru totdeauna”. Cât de înceţi suntem ca să realizăm că o Persoană divină a plecat în ceruri şi o Persoană divină S-a coborât din ceruri pentru a locui în cei credincioşi. Iar Persoana care S-a coborât este la fel de măreaţă ca Persoana care S-a înălţat. Dacă suntem lăsaţi pe acest pământ pentru a fi imagine a lui Hristos ca Omul glorificat, vom avea nevoie, după cum spunea cineva, de “o putere corespunzătoare cu El”.

Elisei ceruse un lucru greu, totuşi acesta îi va fi dat dacă, spune Ilie, “mă vei vedea când voi fi răpit de la tine”. “Şi a fost aşa: pe când mergeau ei încă şi vorbeau, iată un car de foc şi cai de foc; şi i-au descărţit pe cei doi; şi Ilie s-a suit la ceruri într-un vârtej de vânt. Şi Elisei l-a văzut”. El îl vede pe Ilie suindu-se în glorie, dar pe pământ “nu l-a mai văzut”. Apostolul spune “şi chiar dacă L-am cunoscut pe Hristos potrivit cărnii, totuşi acum nu-L mai cunoaştem astfel”. Şi care este rezultatul faptului că apostolul L-a văzut pe Hristos în glorie? El răspunde: “Dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi”. Şi despre acest fapt ni se relatează în această întâmplare, deoarece citim că Elisei “şi-a apucat hainele şi le-a sfâşiat în două bucăţi”. Dar mai mult, nu numai că el renunţă la “cele vechi”, ci el le face şi fără folos. El nu le-a împăturit să le pună deoparte cu grijă, pentru a fi gata să fie luate din nou în viitor, ci “şi-a apucat hainele şi le-a sfâşiat în două bucăţi”. El a terminat cu ele pentru totdeauna. De acum înainte el este îmbrăcat cu mantaua lui Ilie. Dar aceasta este mantaua omului care se urcase la ceruri după ce trecuse pe la Ierihon şi prin Iordan. În mod simbolic, el trecuse prin judecată şi moarte şi, ca rezultat, Dumnezeu este liber să îl trimită înapoi pe Elisei cu un mesaj de har către o naţiune aflată sub judecată. Însă pentru ca acest martor să aibă vreo putere, el trebuie să fie cu adevărat un trimis al omului din ceruri. Ce binecuvântare a fost aceasta în cazul lui Elisei, deoarece, pe drumul de întoarcere la Ierihon de la scena răpirii, fiii profeţilor exclamă dintr-o dată: “Duhul lui Ilie se odihneşte peste Elisei. Şi au venit în întâmpinarea lui şi s-au plecat până la pământ înaintea lui”.

În acelaşi fel, văzându-L pe Hristos în glorie şi ochii noştri fiind umpluţi cu gloriile noii creaţii, este privilegiul nostru să renunţăm la “cele vechi” şi în puterea “Duhului de viaţă în Hristos Isus” să Îl reprezentăm pe Omul care S-a înălţat la ceruri în aşa fel,  încât chiar lumea să fie silită să observe că noi am fost “cu Isus”, după cum au spus în vremea lui Elisei “duhul lui Ilie se odihneşte peste Elisei”.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *