Apostolul arată apoi pe ce temei venea judecata peste toţi oamenii, peste naţiuni până la sfârşitul capitolului 1, peste moralişti, în prima parte a capitolul 2, şi peste iudeu, de la versetul 17 din capitolul 2 până la versetul 20 din capitolul 3. Ceea ce aducea condamnarea naţiunilor, este mărturia creaţiei, şi apoi faptul că ele nu au ştiut să păstreze cunoaşterea lui Dumnezeu (literal: Dumnezeu în cunoaştere), pentru că Noe avea această cunoaştere. Primul motiv este dat în versetele 19 şi 20; al doilea în versetul 21. „Au schimbat gloria nepieritorului Dumnezeu în asemănarea imaginii omului pieritor şi a păsărilor şi a patrupedelor şi a reptilelor”; şi cum au schimbat astfel gloria lui Dumnezeu în necinste, s-au dezonorat ei înşişi până la ruşine cum Îl dezonoraseră pe Dumnezeu în idolatrie; cu toate acestea cunoscuseră judecata dreaptă a lui Dumnezeu.
Aceasta era ceea ce îi făcea pe moralişti, precum Socrate şi semenii lui, de neiertat: ei făceau ei însuşi lucrurile pe care le judecau (capitolul 2, versetul 1 şi următoarele). Dar judecata lui Dumnezeu este potrivit adevărului asupra celor care fac astfel de lucruri. A face aceste lucruri şi a-l judeca pe altul, nu era mijlocul de a scăpa de judecata lui Dumnezeu. Sau dispreţuiau ei bogăţiile bunătăţii lui Dumnezeu şi îndelunga Lui răbdare care îi conducea la pocăinţă, adunând mânia pentru ziua judecăţii, ziua descoperirii dreptei judecăţi a lui Dumnezeu? Dumnezeu judecă întotdeauna răul din punct de vedere moral; dar este o zi în care această judecată va fi descoperită, şi această judecată a răului are loc în mod vădit potrivit naturii lui Dumnezeu. Am găsit acest principiu infinit de important în versetul 17 din capitolul 1, unde am văzut, nu guvernarea dispensaţională asupra acelora care erau aproape sau a acelora care erau departe, ci pe Dumnezeu descoperindu-Şi judecata Sa asupra nedreptăţii din om, potrivit cu ceea ce este El. De aceea lumina creştinismului este aruncată aici asupra motivelor judecăţii, deşi Dumnezeu face să intre lumina avută cu adevărat în măsura răsplăţii; dar natura, şi în judecată, autoritatea lui Dumnezeu, resping răul.
Fie că eşti iudeu sau barbar, nu este o deosebire. Când Dumnezeu este descoperit, nedreptatea este tratată ca nedreptate. Avantajele speciale ale unora pot să intre în motivele judecăţii, şi dacă au păcătuit sub lege, vor fi judecaţi prin lege; dar răul este rău, şi Dumnezeu este Dumnezeu, fie că răul este într-un iudeu sau într-un barbar; pentru că Dumnezeu nu primeşte înfăţişare (versetele 6-11).
Dar descoperirea lui Dumnezeu, care introduce astfel cunoaşterea judecăţii potrivit adevărului, recunoaşte în mod necesar că adevărul este acolo; şi ascultarea de adevăr devine parte a încercării morale a omului, la fel ca legea şi conştiinţa naturală. De aceea găsim în versetele 7 şi 8 ceea ce creştinismul a pus în lumină în versetele 9 şi 10, necazul şi strâmtorarea peste orice suflet de om care lucrează răul, şi gloria, onoarea şi pacea peste orice suflet ca om care face binele, şi iudeului, întâi, şi grecului.
Este evident că scopul apostolului aici nu este să arate cum poate fi îndreptăţit un păcătos: el vrea să arate că, deşi Dumnezeu poate ţine cont, în administrarea binecuvântării, de ceea ce acordase poporului evreu, Dumnezeu cu toate acestea, acum că era descoperit El Însuşi, avea de a face cu realităţi, şi că un barbar evlavios îi era mai plăcut decât un iudeu nelegiuit, oricare ar fi de altfel privilegiile celui din urmă. Cel care împlinea legea avea să fie îndreptăţit, fie iudeu, fie grec - nu cel care avea legea şi care o încălca; Dumnezeu nu primea după înfăţişare, şi conştiinţa putea lua cunoştinţă de bine şi de rău acolo unde era lege, şi să devină astfel lege pentru omul care nu primise legea din partea lui Dumnezeu. Astfel cei care păcătuiseră fără lege, piereau fără lege, şi cei care păcătuiseră sub lege, vor fi judecaţi prin lege (versetul 12). Discuţia aici nu are ca scop puterea sau harul prin care un om va fi adus sau făcut capabil să meargă conştient; ci apostolul scoate în evidenţă că realitatea umblării, şi nu privilegiul poziţiei, era ceea ce recunoştea Dumnezeu.
Este bine să remarcăm că nu există lege (*) scrisă în inima barbarului, legea scrisă în inimă este noul legământ (**); dar fapta pe care o cere legea este recunoscută de conştiinţă ca bună sau rea. Conştiinţa ştie că este rău să ucizi sau să furi, atunci când nicio lege nu este dată. Omul a obţinut cunoştinţa binelui şi răului prin cădere; şi este de cea mai mare importanţă să recunoaştem diferenţa care este între aceasta şi lege. O lege impune o regulă prin autoritate, aici autoritatea lui Dumnezeu; conştiinţa dimpotrivă ia cunoştinţă de bine şi de rău în ea însăşi, cum o face Dumnezeu. „Omul a ajuns ca unul din Noi, să cunoască binele şi răul” ( 3:22 ), deci conştiinţa ia cunoştinţă de bine şi de rău în sine, ca bine sau ca rău, fără vreo lege care să îl recomande sau să îl interzică; şi în această măsură, un om îşi este lui însuşi lege, lucrul nefiindu-i recomandat sau interzis ca printr-o lege.
(*) Cuvântul „scrisă” se referă la „faptă”, nu la „lege”; limba greacă nu lasă nici o îndoială în această privinţă.
(**) A se compara Evrei 8:10 .
Este bine de asemenea să observăm că versetele 13,14 şi 15 alcătuiesc o paranteză, şi că trebuie să legăm „vor fi judecaţi prin lege” de la sfârşitul versetul 12, cu „ziua când Dumnezeu va judeca” de la începutul versetul 16.
Remarcaţi şi că, în ceea ce-l priveşte pe om, ca înainte în ceea ce-L privea pe Dumnezeu, judecata despre care este vorba aici, nu este o judecată guvernamentală, nu este vorba de căile lui Dumnezeu faţă de oamenii de pe pământ, cercetând este adevărat păcatele, la un popor sau la o seminţie, folosind îndelunga răbdare, că apostolul vorbeşte de judecata lucrurilor ascunse ale inimilor oamenilor, totul fiind pus în lumină, judecat strict şi cu dreptate potrivit exigenţelor indispensabile naturii lui Dumnezeu şi potrivit avantajelor de care se pot bucura oamenii. Nu este Dumnezeu guvernând cu răbdare, ci Dumnezeu judecând în dreptate potrivit cu ceea ce este bine şi cu ceea ce este rău, aşa cum nimeni nu poate contesta, şi acolo unde nimeni nu poate scăpa. Apostolul declară că lucrurile ascunse ale inimilor oamenilor vor fi judecate şi că oamenii vor apărea aşa cum erau cu adevărat, oricât de ascunşi au putut să fie de altfel în ochii oamenilor.
Versetul 17 din capitolul 2 îl introduce în mod pozitiv pe iudeu, insistând asupra aceluiaşi adevăr; dar în contrast cu ceea ce spusese despre barbar, apostolul declară că un iudeu care se lăuda cu legea şi care o călca, era la fel de rău ca cel care nu avea lege; Numele lui Dumnezeu era hulit printre naţiuni din cauza lor. Iudeu este acela în lăuntru, cel a cărui inimă este circumcisă, în duh nu în literă, cel a cărui laudă nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu.
Ajungem aici la un principiu de o mare importanţă, adică la planurile lui Dumnezeu, la stăpânirea privilegiilor, acolo unde nu era nici o reînnoire a inimii pentru a trage vreun folos, şi la problema de a şti dacă această stăpânire a privilegiilor îi făcea pe cei care aveau parte de ea mai buni şi mai plăcuţi lui Dumnezeu, pentru că aceasta era pretenţia iudeului (capitolul 3). Argumentul apostolului părea să îi plaseze pe toţi oamenii la acelaşi nivel: el o făcea moralmente înaintea lui Dumnezeu, numai că privilegiile, acolo unde existau, măreau responsabilitatea; dar el admitea din plin existenţa unor foarte mari privilegii şi a unor mari avantaje, acolo unde le pusese Dumnezeu. Dacă cei circumcişi erau în realitate necircumcizie dacă nu păzeau legea, care era întâietatea iudeului? Mare, oricum (capitolul 3:1,2). Apostolul, repet, recunoaşte toate privilegiile iudeilor, în special cel de a fi cei cărora li s-au încredinţat Scripturile, „cuvintele lui Dumnezeu” şi dacă unii nu credeau, necredinţa lor nu făcea credinţa zadarnică, adică nu desfiinţa credincioşia lui Dumnezeu. Dumnezeu era adevărat, dacă orice om era mincinos; El Îşi împlineşte cuvântul. Dar dacă această împlinire a cuvântului Său în ciuda necredincioşiei omului, nu făcea decât să demonstreze credincioşia Lui în aşa fel încât El este şi mai glorificat prin necredincioşia omului; acest fapt nu Îl împiedica pe Dumnezeu să judece răul. Altfel, Dumnezeu nu ar putea judeca lumea în nici un fel. Dacă nedreptatea omului arată mai vădit dreptatea lui Dumnezeu, de ce îl mai judeca Dumnezeu din cauza acestei nedreptăţi? - Aici este un principiu general, dar care are o aplicaţie particulară pentru iudei, deoarece cu cât păgânii li se împotriveau mai mult, şi erau geloşi pe ei şi îi dispreţuiau, cu atât mai mult credincioşia lui Dumnezeu, şi Dumnezeu nu putea să judece păgânii, lumea, mai mult decât pe iudei. Dar este un principiu general că, dacă nedreptatea omului constată sau arată dreptatea lui Dumnezeu, acest fapt nu Îl face nedrept pe Dumnezeu dacă judecă.