comori.org
comori.org

Capitolul 1

J. N. Darby

Putem să ne ocupăm acum de detaliile epistolei, şi în primul rând de versetele care servesc ca introducere, Romani capitolul 1:1-17. Să nu uităm că apostolul nu fusese niciodată la Roma şi că scrie în virtutea misiunii lui universale faţă de păgâni, astfel încât epistola, deşi conţine salutări personale în număr foarte mare, are totuşi, caracterul unui adevărat tratat: Evanghelia este prezentată în ea pe larg şi în acelaşi timp starea omului, locul pe care îl ocupa efectiv legea şi, cum am văzut deja, poziţia în care căzuseră iudeii, care aveau un loc privilegiat. Apostolul începe prin misiunea sa. El era pus deoparte pentru Evanghelia lui Dumnezeu. El era apostol prin chemarea lui Dumnezeu.

Mai întâi, Domnul îl chemase personal şi îi încredinţase misiunea faţă de păgâni, separându-l de întreaga rasă umană - iudei şi păgâni - şi punându-l în raport cu El Însuşi în glorie: „Scoţându-te din poporul şi din naţiunile la care Eu te trimit ...” (Fapte 26:17 ).

Domnul i Se arătase, pentru ca el să devină un martor al Domnului Isus glorificat; de aceea auzim vorbindu-se de Evanghelia gloriei, şi de Dumnezeu care a spus că, în mijlocul întunericului, lumina străluceşte în inima lui pentru a da lumina cunoştinţei gloriei lui Dumnezeu pe faţa lui Hristos ( 4:4-6 ); de aceea spune el şi că l-a cunoscut pe Hristos potrivit cărnii, adică în legăturile lui cu lumea de aici, ca Mesia trăind pe pământ şi că Îl auzise potrivit cuvântului promis, nu Îl mai cunoştea astfel ( 5:16 ). Omul glorificat după ce a îndurat moartea şi a împlinit răscumpărarea - acela era Hristosul pe care Îl cunoştea Pavel, un Hristos început şi conducător al noii creaţii, Omul glorificat, Domnul care Şi-a salvat poporul ca făcând parte din El Însuşi. Cu toate acestea, administrarea harului recunoştea locul pe care Dumnezeu îl dăduse iudeilor: nu era deosebire, numai că evanghelia era mai întâi pentru iudeu, apoi pentru grec.

Astfel devenit apostol prin chemarea Domnului, Pavel fusese efectiv pus deoparte, pentru slujba lui activă pentru Evanghelie, în Antiohia: „Puneţi-Mi deoparte acum pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat” (Fapte 13:2 ). Separarea imediată pentru lucrarea lui actuală era prin Duhul Sfânt: el era „pus deoparte pentru Evanghelia lui Dumnezeu”.

Această Evanghelie era cu privire la Fiul lui Dumnezeu; dar avea un caracter dublu: era pe de o parte cu privire la căile lui Dumnezeu pe pământ, împlinirea promisiunii; pe de altă parte, cu privire la Persoana Fiului lui Dumnezeu era hotărâtă, în putere, după Duhul de sfinţenie prin învierea morţilor, anularea efectului păcatului, nu a judecăţii lui Dumnezeu, nu este nevoie să spun, ci a felului în care puterea lui Satan stăpânea asupra omului prin păcat. Trebuie să remarcăm că ceea ce este pus în evidenţă în mod special aici, ca Evanghelie pentru care Pavel a fost pus deoparte, este că această Evanghelie este cu privire la Persoana Fiului lui Dumnezeu. Vom vedea jertfa şi dreptatea constatate din plin; înainte de orice, Evanghelia lui Dumnezeu este „despre Fiul Său... Isus Hristos, Domnul nostru”, „sămânţa lui David, după carne”, şi apoi „Fiu al lui Dumnezeu în putere, după Duhul de sfinţenie, prin învierea morţilor” (versetele 2-5).

Această putere, puterea divină, care L-a înviat din morţi (*), şi L-a arătat ca Fiul lui Dumnezeu a fost arătată în timpul vieţii Lui în această sfinţenie care nu permite niciodată, nicio clipă, intrarea păcatului. El a fost înviat prin Duhul (1. Petru 3 .18); dar sfinţenia Lui, separarea Lui pentru Dumnezeu, era şi prin Duhul. Învierea era demonstrarea publică a faptului că El era Fiul lui Dumnezeu, în putere, biruinţa asupra lanţurilor păcatului, aşa cum erau în lume; dar ochiul atent ar fi deosebit aceeaşi putere în chiar lipsa păcatului, în sfinţenia absolută şi desăvârşită a Mântuitorului, de-a lungul întregii Lui vieţi.

Astfel împlinirea promisiunii şi a puterii divine asupra morţii erau acolo, şi Fiul lui Dumnezeu ca om în sfinţenia Lui absolută, Domnul nostru Isus Hristos; Evanghelia era vestea bună a lui Dumnezeu cu privire la Fiul Său. Din lucrarea Lui, cu excepţia biruinţei Lui asupra morţii, nu am văzut încă nimic, până acum; dar Dumnezeu a intrat în putere şi în har acolo unde domneau păcatul şi moartea. Sfinţenia a fost manifestată în om, în această lume şi moartea sub care zăcea omul, a fost biruită.

Este important de remarcat că în prezentarea Evangheliei lui Dumnezeu, Persoana Fiului este scoasă în evidenţă înainte de orice; fără îndoială găsim acolo intervenţia lui Dumnezeu în putere pentru a elibera (**), vedem acolo promisiunea împlinită, dar mai presus de orice Evanghelia este vestea bună cu privire la Fiul lui Dumnezeu. Harul a făcut din El un om, şi învierea L-a arătat ca Fiul lui Dumnezeu în putere după Duhul de sfinţenie. Este o persoană care ne este descoperită în har desăvârşit, dar ca Cel care, în har, are tot dreptul asupra sufletelor noastre.


(*) Nu este vorba neapărat numai de învierea Lui. Este o abstracţie, dar învierea Lui a fost prima mare şi desăvârşită dovadă.

(**) În aceasta, El participă la natura Evangheliei eterne.

O altă observaţie care nu este lipsită de importanţă, este faptul că după cum vom vedea mai departe, este vorba în toate acestea de ceea ce este Hristos din partea lui Dumnezeu. Dumnezeu Şi-a împlinit promisiunea, Dumnezeu a introdus biruinţa asupra morţii: totul este în Persoana Fiului - un om; nu este vorba de tot ce este omul pentru Dumnezeu, dacă nu este în Persoana lui Hristos Însuşi. Vom vedea în curând că, după cum Fiul lui Dumnezeu este descoperit în omul biruind asupra morţii, este arătată şi dreptatea lui Dumnezeu. Dumnezeu dezvăluie după aceea întreaga ticăloşie a omului, şi arată cum răspunde şi se achită El desăvârşit de această ticăloşie; dar în primul rând El ne arată ceea ce El Însuşi a introdus, şi introduce pentru El Însuşi, pentru har şi glorie, ceea ce are mai degrabă caracterul Evangheliei eterne cu privire la puterea care se află în ea - Persoana Fiului în Omul Isus, şi dreptatea divină.

Aici este aspectul general; responsabilitatea omului şi ticăloşia omului vor veni mai târziu; dar mai întâi trebuie să avem lucrul aşa cum este el pentru Dumnezeu şi înaintea lui Dumnezeu, deşi numai prin har faţă de noi.

Dar mai este o chestiune pe care trebuie să o semnalez aici pentru că se referă la caracterul epistolei care ne preocupă, şi care are mai degrabă ca obiectiv să pună temelia, decât să ridice clădirea care este construită deasupra: mărturia că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, este învierea, nu gloria. Înălţarea deşi recunoscută, nu este nevoie să mai spun, cum este şi pentru Adunare, nu este menţionată altfel decât ocazional, în capitolul 8, pentru a introduce mijlocirea. Înălţarea a avut rezultat cu privire la hotărârile lui Dumnezeu; dar deja, în înviere, Dumnezeu Şi-a pus pecetea pe Persoana şi pe lucrarea lui Hristos. Răscumpărarea era împlinită, păcatul ispăşit, moartea învinsă, cel care avea puterea morţii făcut neputincios în cetăţuia puterii sale; - da, tot ce făcea ca gloria să fie dreptate, totul era înfăptuit. Întregii probleme dintre om şi Dumnezeu i se pusese capăt şi fusese stabilită pe o nouă bază; dar onorurile care decurg din aceasta după hotărârile lui Dumnezeu nu sunt abordate, chiar învierea noastră cu Hristos, după cum vom vedea, deşi moartea noastră cu El este, pentru că această moarte era necesară pentru a pune capăt vechii stări de păcat şi pentru a ne introduce într-o stare nouă unde suntem capabili să trăim cu Dumnezeu, pe deplin eliberaţi. Învierea lui Hristos şi moartea noastră cu El sunt necesare pentru a stabili dreptul nostru, a pune capăt vechii noastre stări de păcat şi a introduce ceea ce este esenţialmente nou. Rămâne să prezentăm apoi pe larg noua noastră poziţie conform hotărârilor lui Dumnezeu (*).


(*) Când este vorba de învierea noastră cu Hristos, Hristos este considerat coborând în har acolo unde noi eram morţi în păcat. Dumnezeu, atunci, L-a înviat şi ne-a înviat împreună cu El: acest fapt implică unirea cu El. Dar Epistola către Romani nu se ocupă cu acest subiect, ci cu justificarea individuală.

Misiunea apostolului avea drept scop „ascultarea credinţei” (versetul 5); el fusese trimis pentru a face ca sufletele oamenilor să se supună Fiului lui Dumnezeu, omul înviat, Domnul Isus Hristos - adevărului lui Dumnezeu descoperit în El, şi harului care însoţea acest adevăr, pentru că este nevoie de amândouă ca să le putem crede; niciunul nu poate fi descoperit pe deplin fără celălalt, pentru că harul este parte a adevărului, acolo unde Dumnezeu este pe deplin descoperit; nici harul nu putea veni fără adevăr, pentru că în acest caz, cu privire la ce anume harul ar fi har şi cum ar fi descoperit Dumnezeu?

Dar Dumnezeu este lumină şi Dumnezeu este dragoste; şi lumina şi dragostea, venind la noi, sunt harul şi adevărul.

Această ascultare a credinţei era „între toate naţiunile” (versetul 5), nu de la toate naţiunile. Trebuie ca harul şi adevărul să coboare la om ca atare. Dumnezeu descoperit astfel nu putea să fie numai Dumnezeul iudeilor. Dar nu venise timpul pentru a supune toate naţiunile prin forţă, dar Dumnezeu le-a cercetat mai întâi pentru a căuta „să ia dintre naţiuni un popor pentru Numele Său” (Fapte 15:14 ). Printre aceste naţiuni, credincioşii care se aflau la Roma erau „chemaţi ai lui Isus Hristos” (versetul 6); şi acestora, „către toţi preaiubiţii lui Dumnezeu care sunt în Roma”, se adresa apostolul. Ei erau deja acolo; - Dumnezeu nu a permis să fie întemeiat creştinismul la Roma de către un apostol. Aceşti credincioşi erau „preaiubiţii lui Dumnezeu” şi „sfinţi chemaţi”, adică sfinţi prin chemarea lui Dumnezeu.

Apostolul exprimă acum (versetul 8 şi următoarele) propriile sale sentimente şi intereseul său faţă de cei cărora li se adresa, şi aceasta în legătură cu misiunea sa universală faţă de neamuri, misiune în care lucra dragostea lui Hristos pentru a face din aceşti oameni, pe care nici nu-i văzuse măcar, ţinte ale inimii sale şi să îi facă scumpi lui. Dorea să le transmită vreun dar spiritual după puterea pe care o avea ca apostol şi cu o gingăşie sinceră, vroia să fie mângâiat astfel în această credinţă care le era comună şi lui şi lor. „Dator şi grecilor şi barbarilor” (căci acesta este locul dragostei în putere), el era gata să anunţe vestea bună celor care erau la Roma. Nu îi era ruşine de Evanghelie, pentru ca Evanghelia era „puterea lui Dumnezeu spre mântuire” (versetul 16) - cuvinte simple, dar care conţin bogăţii de nespus!

Aici nu este Dumnezeu, venind să îi ceară ceva omului; nu este omul acţionând pentru Dumnezeu sau descoperind mijlocul de a se întâlni cu El; este Dumnezeu acţionând pentru om; este puterea la lucru, în favoarea omului şi aceasta nu numai pentru a ajuta sau a mijloci, ci pentru a-l elibera pe om din starea în care se afla, adică pentru a-l mântui pe om.

Dar cum mântuia Dumnezeu astfel? Evanghelia era puterea lui Dumnezeu spre mântuire pentru oricine credea, om sau grec (versetul 16): omul aşa cum era, avea nevoie să fie mântuit. Puterea lui Dumnezeu, care era acolo pentru a mântui, lua pe om în ticăloşia şi păcatul său, nu în prerogativele sau în drepturile lui, chiar dacă ele erau date de Dumnezeu, şi se potrivea unui păgân pierdut şi unui iudeu pierdut; ea era pentru „oricine crede”; ea era prin credinţă şi pe principiul credinţei. Ordinea pe care ea o urma recunoştea planurile lui Dumnezeu: ea era pentru „iudeu întâi, cât şi grec”; dar această ordine nu denatura caracterul Evangheliei; ea era mântuirea, pentru un iudeu păcătos. Iudeul intra ca o ţintă al îndurării, la fel ca un barbar, prin credinţă în ceea ce era partea lui Dumnezeu, în har faţă de el, deşi în ordinea administrării, Evanghelia s-a adresat mai întâi iudeului.

Evanghelia este şi „puterea lui Dumnezeu spre mântuire” pentru că „în ea se descoperă o dreptate a lui Dumnezeu din credinţă” (versetul 17). Omul nu era chemat să facă nimic, Dumnezeu nu îi cerea nimic. Dreptatea lui Dumnezeu, desăvârşită şi absolută - în virtutea căreia Dumnezeu binecuvânta fără limită - era descoperită pentru om. Dumnezeu nu putea cere mai mult; El nu putea, cu privire la dreptate, să dea mai mult; şi această dreptate era acolo pentru om şi descoperită; şi ea era astfel puterea lui Dumnezeu pentru a-l mântui. Faptele omului pentru Dumnezeu nu intrau aici absolut deloc: insist asupra acestei chestiuni pentru că este marele principiu al adevărului, este lucrarea lui Dumnezeu pentru om. Omul are parte la ea, pe principiul credinţei, pentru ca să fie prin har; omul credea numai prin har ceea ce era descoperit. De aceea credinciosul avea dreptatea, şi o avea, fie că era barbar, fie că era iudeu, fără deosebire. Dar aici este vorba de natura intrisecă a acestei dreptăţii: era „dreptatea lui Dumnezeu”; ea era descoperită pe principiul credinţei (faptele nu arată dreptatea lui Dumnezeu, ci dreptatea omului), şi în consecinţă „spre credinţă”, după cum este scris: „Dar cel drept va trăi din credinţă”.

Aici se termină introducerea. Persoana Domnului Isus şi dreptatea lui Dumnezeu sunt marea temă a Evangheliei lui Dumnezeu: Domnul Isus arătat ca eliberator, Fiul lui Dumnezeu, cerea ascultarea credinţei; dreptatea, întotdeauna pe principiul credinţei, arătată ca temelia pe care omul putea să aibă parte prin har de binecuvântarea pe care Dumnezeu vroia să o împartă.

Apostolul ajunge acum la ceea ce făcea această dreptate a lui Dumnezeu necesară pentru noi. „Pentru ca mânia lui Dumnezeu”, spune el, „se descoperă din cer împotriva oricărei neevlavii şi nedreptăţi a oamenilor, care înăbuşă adevărul în nedreptate” (versetul 18). Aici este un principiu de cea mai mare importanţă. Mânia nu este aici o mânie guvernamentală ca cea care îl aduce pe asirian împotriva lui Israel sau îl trimite pe Israel rob în Babilon, un lucru din această lume, în timp ce Dumnezeu era încă ascuns în spatele perdelei; - este o mânie care ne arată incompatibilitatea naturii lui Dumnezeu cu răul. Mânia lui Dumnezeu era descoperită împotriva a orice este incompatibil cu natura Sa, mânia cerului împotriva oricărei neevlavii; şi, acolo unde adevărul era cunoscut şi unde oamenii puteau părea mai aproape de Dumnezeu, ca iudeii, dacă aveau adevărul trăind în nedreptate, mânia era împotriva lor, care opreau astfel adevărul. Mânia împotriva oricărei nedreptăţi era descoperită din cer; barbarul, iudeul, oamenii în orice stare să găsesc ei, cădeau sub judecată. Nu era un Dumnezeu ascuns, intervenind într-o judecată pământească, ci Dumnezeu Însuşi, descoperit pe deplin potrivit propriei Lui naturi urând răul, potrivit unei mânii drepte şi necesare împotriva oricărui rău, acolo unde se găseşte. Natura lui Dumnezeu nu putea să admită niciun rău. Au fost căi dispensaţionale - căi guvernamentale, răbdarea lui Dumnezeu; dar acum mânia era descoperită din cer împotriva oricărei nedreptăţi, acolo unde se afla ea.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *