comori.org
comori.org

Capitolul 1

J. N. Darby

Locul special al acestei epistole şi scopul ei

Epistola către Romani este pe drept aşezată la începutul epistolelor, fiindcă ea pune, într-un mod sistematic, bazele relaţiilor omului cu Dumnezeu şi împacă, în acelaşi timp, adevărul universal despre poziţia omului – întâi în responsabilitate, apoi în har – cu făgăduinţele speciale făcute iudeilor. De asemenea, ea stabileşte marile principii ale practicii creştine şi totodată ale moralităţii, nu a omului, ci ale acelei moralităţi care este rodul luminii şi a revelaţiei oferite de creştinism. Este important să remarcăm că această epistolă vede întotdeauna pe creştin ca fiind în această lume. El este îndreptăţit şi are viaţă în Hristos, însă se află aici pe pământ, nu este văzut ca fiind înviat împreună cu El.

Subdiviziunile epistolei

Iată cum consider că se poate împărţi epistola. După câteva versete introductive cu care el îşi deschide subiectul, dintre care câteva sunt de cea mai mare importanţă şi furnizează cheia întregii învăţături a epistolei şi a stării reale a omului vizavi de Dumnezeu (Romani 1:1-17 ), apostolul (până la sfârşitul versetului 20* din capitolul 3) dovedeşte că omul este în întregime corupt şi pierdut, indiferent de împrejurările în care se află. Fără lege, păcatul s-a manifestat neînfrânat; filozofia a însemnat judecarea păcatului şi în acelaşi timp practicarea lui; în ce priveşte legea, ea a fost încălcată, în timp ce aceia care o încălcau se mândreau cu ea, dezonorând astfel numele Aceluia care o dăduse. De la Romani 3:21 până la sfârşitul capitolului 8 avem remediul înfăţişat cu claritate în două părţi. În capitolul 3, de la versetul 21 până la sfârşit, într-un mod general, prin credinţă sângele lui Hristos este răspunsul la tot păcatul pe care apostolul tocmai îl descrisese; apoi, în capitolul 4, găsim învierea, care este pecetea lucrării lui Hristos şi mărturia eficacităţii ei pentru îndreptăţirea noastră. Toate acestea rezolvă problema responsabilităţii copiilor lui Adam (problemă pe care legea nu făcuse altceva decât s-o agraveze), potrivit harului deplin înfăţişat în Romani 5:1-11 . Iar în capitolul 8 credincioşii sunt arătaţi a fi în Hristos, care este înălţat, aşezând astfel pe fiecare din ei într-o poziţie nouă înaintea lui Dumnezeu în Hristos, care astfel le-a oferit libertate şi viaţă – acea libertate pe care Hristos Însuşi a avut-o şi acea viaţă pe care El Însuşi a trăit-o. Această nouă poziţie, pe terenul vieţii de înviere, este cea care uneşte deplin şi inseparabil îndreptăţirea cu sfinţenia practică.


* După introducere şi până la sfârşitul capitolului 3 este prezentat răul şi remediul pe care Dumnezeu l-a pregătit prin sângele lui Isus Hristos; apoi, în capitolele 4 şi 5, învierea lui Hristos pentru îndreptăţirea noastră (fiind dat pentru greşelile noastre) şi pacea noastră cu Dumnezeu, poziţia noastră actuală beneficiind de favoarea lui Dumnezeu şi având speranţa gloriei cu toate consecinţele scumpe conţinute în dragostea lui Dumnezeu. Avraam şi David, cărora li s-au făcut promisiunile, au confirmat principiul îndreptăţirii fără fapte. Această parte se termină la versetul 11 din capitolul 5, de unde începe cea de-a doua mare diviziune a epistolei, unde nu mai este, ca în prima parte, doctrina esenţială a îndreptăţirii noastre, ci este prezentată poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu. Vom reveni asupra acestor lucruri.

Mai există însă un alt lucru, care ne face să remarcăm o împărţire încă şi mai importantă a subiectelor epistolei. De la Romani 3:21 până la sfârşitul versetului 11 al capitolului 5, apostolul tratează subiectul păcatelor noastre – problema vinei noastre este rezolvată de sângele lui Hristos, care (în capitolul 4) a fost dat pentru greşelile noastre şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră. Însă din Romani 5:12 se tratează subiectul păcatului – nu izbăvirea de judecata viitoare, ci eliberarea dintr-o stare prezentă*. Un subiect se sfârşeşte cu binecuvântarea din Romani 5:1-11 , celălalt, cu cea din capitolul 8.


* Această eliberare, având ca subiect păcatul în carne şi moartea faţă de el, aduce în discuţie chestiunea legii. Legea este mijlocul prin care păcatul în carne este descoperit, atunci când este recunoscut faptul că ea este spirituală.

În capitolele 9–11, apostolul reconciliază adevărurile acestei mântuiri, care este partea fiecărui om care crede, fără deosebire, cu făgăduinţele făcute iudeilor. Astfel Pavel pune în evidenţă înţelepciunea minunată a lui Dumnezeu, precum şi felul în care lucrurile au fost văzute mai dinainte şi descoperite în Cuvânt.

Apoi el înfăţişează (în capitolul 12 şi următoarele) spiritul practic creştin. În această ultimă secţiune apostolul face aluzie la adunare ca trup. Afară de această singură aluzie, este vorba în general despre om, în mod individual, înaintea unui Dumnezeu al dreptăţii, precum şi despre lucrarea lui Hristos care-l aşază acolo individual şi într-o pace perfectă. Din acelaşi motiv, cu excepţia unui pasaj în capitolul 8 unde face introducerea pentru subiectul mijlocirii, în epistolă nu se vorbeşte despre înălţarea lui Hristos. Epistola vorbeşte despre moarte şi despre învierea lui Hristos ca temei al unei noi poziţii a omului înaintea lui Dumnezeu1. Să examinăm acum succesiunea de gânduri oferite de Duhul Sfânt în această epistolă. Găsim în ea răspunsul la întrebarea solemnă a lui Iov, mâniat că se găsea fără putere în prezenţa judecăţii lui Dumnezeu: „Ştiu bine că este aşa. Şi cum ar fi omul drept înaintea lui Dumnezeu?“ (Iov 9:2 ). Totuşi, nu acesta este primul gând pe care apostolul îl are în vedere. Aceasta este necesitatea omului, însă evanghelia Îl aduce şi Îl revelează în primul rând pe Hristos. Ceea ce aduce ea este Isus şi harul; ea vorbeşte de dragostea lui Dumnezeu. Aceste lucruri provoacă sentimentul nevoii pe care omul o are2, iar evanghelia prezintă şi ceea ce împlineşte această nevoie, totul pe un fond al harului care ne înfăţişează toată plinătatea dragostei lui Dumnezeu în Hristos. În evanghelie Dumnezeu Se descoperă pe Sine în Persoana lui Hristos. Ea îl pune pe om în locul care i se cuvine înaintea lui Dumnezeu, în prezenţa Aceluia care este descoperit – fie în poziţia sa de om neconvertit, fie, prin har, în Hristos. De asemenea, toate făgăduinţele sunt împlinite în Persoana Aceluia care este descoperit. Însă era important să remarcăm că evanghelia începe cu Persoana lui Hristos, nu cu iertarea sau îndreptăţirea, deşi acestea sunt amănunţit tratate de la versetul 17 al primului capitol.


1 A se vedea ceea ce tocmai a fost spus despre diviziunea de la Romani 5:11 , precum şi expunerea mai detaliată a acestei diviziuni a epistolei aflată în cuprinsul scrierii.

2 Inima şi conştiinţa sunt amândouă aduse în scenă. Legea poate dovedi vina omului şi chiar starea lui ruinată, atunci când este cunoscută în mod spiritual. Acestea sunt arătate conştiinţei, însă sentimentul nevoii dovedeşte că şi inima este pusă în acţiune.

Capitolul 1

Apostolatul lui Pavel

Nu este altă epistolă în care apostolul să-şi definească apostolatul pe un temei mai pregnant şi mai oficial ca în aceasta, căci la Roma el nu avea nicio autoritate în virtutea lucrărilor sale. El nu-i văzuse niciodată pe romani. Totuşi era apostolul lor, fiindcă era cel al neamurilor şi astfel le era dator. Le scrie fiindcă primise o misiune de la Domnul Însuşi către toate neamurile. Ele făceau parte din sfera lucrării sale. Era sarcina lui de a le prezenta ca pe o jertfă sfinţită de Duhul Sfânt (Romani 15:16 ). Aceasta era însărcinarea lui Pavel. Dumnezeu lucra cu putere prin Petru printre iudei, însă misiunea lui Pavel era către neamuri. Lui îi fusese încredinţată şi, mai mult, cei doisprezece recunoşteau acest lucru. Deşi Dumnezeu orânduise ca Pavel să-şi împlinească misiunea în legătură directă cu cerul şi în afara influenţei seculare a acestei capitale a lumii, şi chiar dacă Roma avea să fie prigonitoarea evangheliei, totuşi ea rămânea o cetate dintre neamuri şi ţinea de sfera lucrării lui Pavel în evanghelie. Potrivit cu Duhul Sfânt, Petru se adresează iudeilor în exercitarea calităţii sale de apostol, iar Pavel, neamurilor.

Aceasta era ordinea administrativă stabilită de Dumnezeu. Să analizăm acum esenţa poziţiei lui Pavel. El era rob al lui Hristos – acesta era caracterul lui, viaţa lui. Însă şi alţii erau aşa, mai mult sau mai puţin. Pavel însă era mai mult decât atât. Era un apostol prin chemarea Domnului, un „apostol chemat“; şi nu numai atât, ci el nu era nimic altceva decât aceasta în viaţa de aici de jos. Era pus deoparte pentru evanghelia lui Dumnezeu.

Aceste două caractere din urmă sunt foarte bine scoase în evidenţă de descoperirea Domnului către Pavel pe drumul Damascului – chemarea sa şi misiunea către neamuri – precum şi de punerea sa deoparte de către Duhul Sfânt în Antiohia, atunci când el a pornit să-şi împlinească misiunea.

Sursa şi Autorul evangheliei

El numeşte evanghelia pentru care fusese pus deoparte: evanghelia „lui Dumnezeu“; Duhul Sfânt o prezintă din punctul de vedere al izvorului ei. Nu se vorbeşte de ceea ce ar trebui omul să fie pentru Dumnezeu şi nici, deocamdată, despre mijlocul prin care el se poate apropia de tronul Său. Această prezentare revelează gândurile lui Dumnezeu, acţiunile Lui cu privire la om – gândurile Sale de bunătate, descoperirea Sa în Hristos, Fiul Lui. El Se apropie de om potrivit cu ceea ce este El în Sine Însuşi şi potrivit cu voinţa Lui în har. Dumnezeu vine către om; este evanghelia lui Dumnezeu. Acesta este aspectul ei adevărat; evanghelia nu va fi niciodată corect înţeleasă până când ea nu va fi pentru noi evanghelia lui Dumnezeu, activitatea şi descoperirea naturii Lui, ca şi a voii şi a harului Său faţă de om.

Legătura dintre Vechiul Testament şi evanghelie

După ce a prezentat izvorul, pe Autorul evangheliei, pe Acela pe care ea Îl revelează în harul Lui, apostolul prezintă legătura dintre această evanghelie şi căile lui Dumnezeu care au precedat-o din punct de vedere istoric. Se disting astfel subiectul propriu-zis al evangheliei şi relaţia dintre ea şi revelaţiile care o precedaseră. Existase înainte de ea o ordine de lucruri pe care iudeii voiau s-o menţină ca sistem independent, respingând harul evangheliei. Dar apostolul introduce aici sistemul de lucruri care a precedat evanghelia nu ca pe un subiect de controversă, ci dezvăluind caracterul lui adevărat, pentru a impune mărturia evangheliei, dând astfel răspuns mai dinainte obiecţiilor care s-ar fi putut ridica.

Pentru neamuri, ea constituia descoperirea, în har, a adevărului şi a lui Dumnezeu. Pentru iudeu avea şi acest caracter şi, în plus, pe acela de a pune toate lucrurile care-l priveau la locul care li se cuvenea. Legătura dintre Vechiul Testament şi evanghelie este aceasta: evanghelia lui Dumnezeu fusese vestită mai dinainte de către prorocii Săi în scrierile sfinte (versetul 2). Observaţi aici că în aceste scrieri sfinte evanghelia lui Dumnezeu nu era sosită deja, nici nu era atunci adresată oamenilor, ci era făgăduită sau vestită mai dinainte, ca urmând să fie trimisă. Adunarea n-a fost nici măcar vestită; evanghelia a fost vestită, însă ca urmând să vină.

Principalul ei subiect: Fiul lui David şi Fiul lui Dumnezeu

Mai mult, subiectul acestei evanghelii este, mai înainte de toate, Fiul lui Dumnezeu. El a împlinit o lucrare, însă El Însuşi constituie adevăratul subiect al evangheliei. Acum El este prezentat într-un dublu aspect: 1. obiectul făgăduinţelor, Fiul lui David după carne; 2. Fiul lui Dumnezeu dovedit cu putere, care, în mijlocul păcatului, a umblat prin Duhul într-o sfinţenie divină şi absolută (învierea fiind mărturia strălucită şi biruitoare a ceea ce a fost El, umblând în acest caracter). Aceasta este forţa versetului 4. Cu alte cuvinte, învierea este manifestarea în mod public a acelei puteri prin care El a umblat într-o sfinţenie absolută în timpul vieţii Sale – o manifestare a faptului că El este Fiul lui Dumnezeu în putere. Acesta este mijlocul prin care El este arătat cu claritate a fi Fiul lui Dumnezeu în putere. Aici nu mai este vorba de făgăduinţe, ci de putere, putere a Aceluia care a fost capabil să intre în conflict cu moartea în care omul zăcea şi care a putut să o biruie pe deplin. Şi toate acestea fiind în legătură cu sfinţenia care a dat mărturie în timpul vieţii Lui despre puterea Duhului prin care El a umblat şi prin care S-a ferit de atingerea păcatului. El a fost înviat dintre morţi prin aceeaşi putere prin care a fost absolut sfânt în viaţă.

În ce priveşte căile lui Dumnezeu pe pământ, Domnul Isus era obiectul şi împlinirea făgăduinţelor. Cu privire la starea omului aflat în păcat şi în moarte, El a biruit pe deplin tot ceea ce I-a stat în cale, fie când trăia pe acest pământ, fie în înviere. Este vorba deci de Fiul lui Dumnezeu, făcut cunoscut prin înviere potrivit cu puterea care era în El, o putere care s-a arătat în conformitate cu Duhul, prin sfinţenia în care a trăit*.


* Acest lucru, de vreme ce este pentru noi, ne aşază în relaţie cu o sfinţenie (aşa cum face şi descoperirea dreptăţii un pic mai târziu, însă acolo ceva mai clar arătat) care implică legătura cu Dumnezeu aşa cum este El în Sine Însuşi revelat pe deplin – nu ca iudeii care nu aveau acces dincolo de perdeaua dinăuntru.

Ce har măreţ să poţi vedea cum întreaga putere a răului – acea uşă teribilă a morţii care se deschidea la capătul vieţii de păcat a omului, conducându-l astfel către judecata inevitabilă pe care o merita – a fost zdrobită, distrusă de Acela care a intrat de bunăvoie în încăperea întunecoasă de dincolo de această uşă şi a luat asupra Lui toată slăbiciunea omului în moarte, izbăvindu-i astfel complet şi absolut pe aceia a căror pedeapsă a purtat-o, supunându-Se morţii! Această biruinţă asupra morţii, această eliberare a omului de sub stăpânirea ei, prin puterea Fiului lui Dumnezeu devenit om, atunci când El a suferit-o, şi aceasta ca jertfă pentru păcat, această biruinţă deci reprezintă singurul temei al nădejdii pentru omul muritor şi păcătos. Ea înlătură tot ceea ce păcatul şi moartea au de spus. Ea distruge, pentru cel care are parte în Hristos, pecetea judecăţii asupra păcatului, care este moartea; şi un om nou, o nouă viaţă, ia fiinţă pentru cel care a fost ţinut sub această judecată a morţii, o viaţă întemeiată pe toată valoarea a ceea ce Fiul lui Dumnezeu a împlinit.

Sursa, obiectul şi întinderea misiunii apostolului

Rezumând, aceste versete ne prezintă, ca subiect al evangheliei, pe Fiul lui Dumnezeu venit din sămânţa lui David după carne şi, în sânul omenirii şi al morţii, pus în evidenţă ca fiind Fiul lui Dumnezeu în putere prin înviere*, Isus Hristos Domnul nostru. Evanghelia era evanghelia lui Dumnezeu Însuşi, însă prin Isus Hristos Domnul şi-a primit apostolul misiunea. El era conducătorul lucrării şi Îşi trimitea lucrători la seceriş în lume. Scopul misiunii lui Pavel, precum şi aria ei de întindere, era ascultarea credinţei (nu ascultarea legii) printre toate neamurile, instaurând astfel autoritatea şi valoarea numelui lui Hristos. Acest nume trebuia să învingă şi să fie recunoscut.


* Nu este spus „prin învierea Sa“, ci „prin înviere“, în mod abstract. Învierea Lui a fost marea dovadă, şi învierea oricărui om este de asemenea o dovadă a faptului că Isus este Fiul lui Dumnezeu.

Mesajul harului către toţi oamenii, purtat prin har

Misiunea apostolului nu reprezenta numai slujba lui; faptul că îi fusese încredinţată era în acelaşi timp un har personal şi o favoare din partea Aceluia a cărui mărturie o purta. Nu vorbesc de mântuire, deşi în cazul lui Pavel aceste două lucruri se contopeau – fapt care dădea misiunii sale un caracter şi o energie remarcabile; ci existau har şi favoare în misiunea în sine, lucru de care este important să ne amintim. Harul imprimă caracterul misiunii lui Pavel şi împlinirii ei. Un înger împlineşte o misiune providenţială; Moise explică legea în duhul legii; Iona sau Ioan Botezătorul propovăduiesc pocăinţa: unul se dă înapoi de la harul care părea să contrazică ameninţările lui la adresa unui neam nelegiuit, celălalt înfige securea la rădăcina pomilor neroditori din grădina lui Dumnezeu. Însă prin Isus, Pavel, purtătorul veştilor bune ale lui Dumnezeu, primeşte har şi apostolat. El poartă, prin har şi ca un har, mesajul harului către oameni oriunde s-ar afla ei, harul care vine în toată lărgimea drepturilor lui Dumnezeu asupra oamenilor, ca fiind suveran, şi în care El Îşi exercită aceste drepturi. Printre aceste neamuri, romanii care crezuseră erau şi ei chemaţi ai lui Isus Hristos.

Salutul către adunări: „Har şi pace“; salutul către persoane individuale: „Har, îndurare şi pace

Prin urmare, Pavel se adresează tuturor credincioşilor din această mare cetate. Ei erau preaiubiţi ai lui Dumnezeu şi sfinţi prin chemare1 (versetul 7). El le urează (ca în toate epistolele sale) har şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul Isus Hristos, din partea Căruia le aducea mesajul său. Harul desăvârşit al lui Dumnezeu prin Hristos, alături de pacea perfectă a omului, pacea cu Dumnezeu; acestea le aducea Pavel în evanghelia şi în inima sa. Acestea sunt adevăratele caracteristici ale relaţiei lui Dumnezeu cu omul şi ale omului cu Dumnezeu, prin evanghelie – temelia pe care creştinismul îl aşază pe om înaintea lui Dumnezeu. Când cel salutat este un individ, intervine o altă chestiune, anume aceea a slăbiciunii şi a neputinţei individului respectiv; prin urmare, la salutul scriitorilor Noului Testament către persoane individuale este adăugată „îndurarea“. (Vezi epistolele către Timotei şi Tit, precum şi a doua epistolă a lui Ioan)2.


1 Cititorul trebuie să remarce că, în versetele 1 şi 7, nu este vorba de „chemat să fie un apostol“, nici de „chemaţi să fiţi sfinţi“, ci de apostol prin chemare şi de sfinţi prin chemare. Ei erau astfel, şi erau aşa prin chemarea lui Dumnezeu. Un evreu nu era sfânt prin chemare; el era aşa prin naştere, relativ vorbind faţă de neamuri. Cei din Roma erau cei chemaţi ai lui Isus Hristos; însă nu erau chemaţi să fie sfinţi, ci erau aşa prin chemare.

2 Epistola către Filimon poate apărea ca o excepţie, însă ea nu face decât să confirme cele spuse mai sus, pentru că în salut este inclusă şi adunarea din casa lui. Lucrul acesta face ca salutul lui Iuda să fie cu atât mai remarcabil. În Tit 1:4 este o chestiune de diferenţă de manuscrise.

Dacă dragostea lui Dumnezeu se află în inimă, dacă El Îşi are locul acolo, atunci persoana respectivă se preocupă înaintea Lui cu aceia care constituie obiectele spre care se îndreaptă harul Său; şi atunci lucrarea lui Dumnezeu din ei şi harul arătat lor constituie primele lucruri care vin în minte, fie în ce priveşte dragostea, fie în ce priveşte recunoştinţa. Credinţa romanilor, care ajunsese la urechea apostolului, face ca din inima acestuia să se înalţe mulţumiri.

Apostolul ca slujitor al naţiunilor

Apoi el îşi exprimă dorinţa de a-i vedea, gând care adesea îl preocupa. Aici Pavel scoate în relief relaţia lui de apostol vizavi de ei, cu toată fineţea şi delicateţea care aparţin harului şi dragostei ce formaseră această relaţie şi care îi constituiau puterea. El este de drept apostolul tuturor neamurilor, chiar dacă nu le văzuse pe toate; însă în inimă el le este slujitor; şi cu cea mai reală şi aprinsă dragoste frăţească ce curgea din harul care-l făcuse apostol, el doreşte să-i vadă pe romani, ca să le facă parte de vreun dar spiritual (versetul 11) pe care calitatea lui de apostol îi oferea dreptul de a-l comunica. Dorinţa inimii lui era să se bucure de credinţa comună, a lui şi a lor – credinţă întărită prin aceste daruri – pentru mângâierea lor reciprocă. Adesea îşi propusese să-i viziteze, ca să culeagă ceva roade şi din acest câmp pe care Dumnezeu i-l încredinţase, însă fusese împiedicat până acum.

El se declară dator tuturor neamurilor şi era gata, atât cât depindea de el, să propovăduiască evanghelia şi celor din Roma. Felul în care apostolul revendică întregul ogor al neamurilor ca fiind al lui şi de asemenea felul în care a fost împiedicat de Dumnezeu ca să ajungă la Roma până la sfârşitul carierei sale (şi atunci doar ca prizonier) sunt chestiuni vrednice de toată atenţia.

Valoarea şi caracterul evangheliei lui Dumnezeu

Oricum ar fi fost, el era gata să meargă la Roma, şi aceasta din pricina valorii evangheliei – un punct care-l conduce să facă afirmaţii despre caracterul şi valoarea ei. Căci, spune el, nu îi era ruşine de ea. Ea reprezenta puterea lui Dumnezeu de a mântui (versetul 16). Observaţi aici felul în care apostolul prezintă totul ca venind de la Dumnezeu. Este evanghelia lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu de a mântui, dreptatea lui Dumnezeu şi chiar mânia lui Dumnezeu, şi aceasta din cer – un lucru diferit de pedeapsa pământească. Acest lucru constituie cheia pentru toate celelalte. Apostolul pune accentul pe el, evidenţiindu-l de la începutul epistolei, fiindcă omul întotdeauna înclină să se încreadă în sine însuşi, să se mândrească cu el însuşi, să caute vreun merit – vreo pricină de dreptate – în el însuşi, să introducă iudaismul, să fie ocupat cu propria persoană, ca şi cum ar putea face ceva. Bucuria apostolului era să-L scoată în evidenţă pe Dumnezeu.

Mântuirea este lucrarea lui Dumnezeu în întregime

Astfel, în evanghelie, Dumnezeu intervenea în starea de păcat a omului, realizând o mântuire care era în întregime propria Sa lucrare – o mântuire al cărei izvor şi a cărei putere era El Însuşi şi pe care El Însuşi o lucrase. Omul intra în ea prin credinţă: cel ce credea avea parte de ea. Însă a avea parte de ea prin credinţă era exact modul de a beneficia de ea fără a-i adăuga absolut nimic, lăsând-o să fie în întregime mântuirea lui Dumnezeu. Slavă Lui că este aşa, fie în ce priveşte îndreptăţirea, fie puterea, fie întregul rezultat al ei; căci astfel ea este perfectă, divină. Dumnezeu a intervenit, în atotputernicia şi în dragostea Lui, pentru a-i elibera pe cei nenorociţi, potrivit cu propria Sa tărie. Evanghelia este expresia acestui lucru: cineva o crede şi are parte de ea.

Puterea lui Dumnezeu în mântuire; acum este revelată o dreptate a lui Dumnezeu, nu a omului

Însă există un motiv special pentru care ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire. Omul se despărţise de Dumnezeu prin păcat. Doar îndreptăţirea putea să-l aducă din nou în prezenţa Lui şi să-l facă de aşa natură, încât să poată sta acolo în pace deplină. Ca păcătos, el nu avea nicio dreptate, ci dimpotrivă; iar dacă un om ar trebui să se prezinte înaintea lui Dumnezeu ca un păcătos, judecata ar fi cea care l-ar aştepta în mod necesar, dreptatea fiind arătată în acest fel. Însă, în evanghelie, Dumnezeu descoperă o dreptate activă din partea Lui. Dacă omul nu are niciuna, Dumnezeu are o dreptate care Îi aparţine Lui, care este a Lui Însuşi, desăvârşită ca şi El, potrivită cu inima Sa. O asemenea dreptate este revelată în evanghelie. Dreptate a omului nu exista, prin urmare este descoperită o dreptate a lui Dumnezeu. Ea este cu totul desăvârşită în sine, divină şi completă. Nu ar putea fi revelată dacă ar fi altfel. Aceasta este dreptatea pe care ne-o proclamă evanghelia.

Dreptatea lui Dumnezeu – pe principiul credinţei şi oferită oricăruia care crede

Principiul pe care este vestită este credinţa, fiindcă ea (dreptatea) există şi este divină. Dacă omul ar lucra-o, sau ar împlini o parte din ea, sau dacă inima lui ar avea vreo parte în realizarea ei, ea nu ar mai fi dreptatea lui Dumnezeu; însă este în totalitate şi absolut a Lui. Noi credem în evanghelia care o descoperă. Dar dacă cel ce crede este acela care are parte de ea, atunci oricine care are credinţă se poate bucura de ea. Dreptatea este pe principiul credinţei. Ea este revelată credinţei, oriunde aceasta din urmă există.

Aceasta este deci forţa expresiei tradusă „din credinţă, spre credinţă“ (versetul 17) – pe principiul credinţei, spre credinţă. Importanţa acestui principiu este evidentă aici. El admite orice persoană dintre neamuri pe aceeaşi bază ca şi pe iudeu, care nu are alt drept de a intra. Amândoi au credinţă; evanghelia nu recunoaşte alt mijloc prin care cineva să poată avea parte de ea. Dreptatea este a lui Dumnezeu; vizavi de ea, iudeul nu are nimic în plus faţă de cel dintre neamuri. Aşa cum este scris: „Cel drept va trăi prin credinţă“. Scripturile iudeilor dau mărturie despre adevărul cuprins în principiul apostolului.

Aceasta este ceea ce evanghelia vesteşte din partea lui Dumnezeu către om. Subiectul principal este Persoana lui Hristos, Fiul lui David după carne (împlinirea făgăduinţei); şi Fiu al lui Dumnezeu cu putere după Duhul sfinţeniei. Însă dreptatea lui Dumnezeu (nu a omului) era revelată în evanghelie. Aceasta este tema principală a tot ceea ce urmează. Apostolul avea într-adevăr motive să nu-i fie ruşine de evanghelie, dispreţuită aşa cum era ea de către oameni.

Mânia lui Dumnezeu revelată din cer împotriva oricărei nedreptăţi a omului

Însă această învăţătură era confirmată de o altă consideraţie şi era bazată pe adevărul important conţinut în aceasta. Dumnezeu, prezentându-Se pe Sine Însuşi, nu putea privi lucrurile potrivit comunicărilor parţiale (incomplete) adaptate ignoranţei oamenilor şi dispensaţiilor temporare prin care El îi cârmuia. Mânia nu reprezenta doar intervenţia Sa în cârmuire, precum în cazul captivităţii asiriene sau babiloniene. Ea are aspectul de „mânie din ceruri“. Era revelată opoziţia esenţială dintre natura Lui şi rău, precum şi respingerea de ordin juridic a răului, oriunde el se găsea. Acum Dumnezeu Se manifesta în evanghelie. Astfel că mânia divină nu izbucneşte (căci harul proclamă dreptatea lui Dumnezeu în mântuirea păcătoşilor care cred), însă este revelată (nu exact în evanghelie – aceasta constituie revelaţia dreptăţii; însă este revelată) din cer împotriva lipsei de evlavie – tot ceea ce nu respectă prezenţa lui Dumnezeu – împotriva oricărei nedreptăţi şi fărădelegi în aceia care posedau adevărul, însă Îl necinsteau pe Dumnezeu; adică împotriva tuturor oamenilor, neamuri sau nu, şi în special împotriva iudeilor care aveau cunoştinţă de Dumnezeu potrivit legii; şi, din nou (fiindcă principiul este universal şi decurge din ceea ce este Dumnezeu, atunci când El Se revelează pe Sine), împotriva oricui mărturiseşte creştinismul şi totuşi umblă în răul pe care Dumnezeu îl urăşte.

Această mânie, mânia divină, potrivită cu natura lui Dumnezeu aflată în cer şi îndreptată împotriva omului păcătos, a făcut să fie necesară dreptatea lui Dumnezeu. Omul avea acum să-L întâlnească pe Dumnezeu aşa cum este El, deplin revelat. Acest lucru îi punea în evidenţă toată păcătoşenia, însă pregătea în har drumul către un loc şi o poziţie minunate, bazate pe dreptatea lui Dumnezeu. Evanghelia descoperă această dreptate; oportunitatea şi necesitatea ei sunt demonstrate de către starea de păcat în care se află toţi oamenii, stare care conducea la descoperirea mâniei din cer. Omul nu urma să fie doar cârmuit de Dumnezeu şi să sufere mânia cârmuitoare, ci el avea să apară înaintea Lui. Cum am putea noi să stăm acolo? Răspunsul este descoperirea dreptăţii lui Dumnezeu prin evanghelie. De aceea, chiar şi când este vorba de înviere, Hristos este declarat a fi Fiul lui Dumnezeu potrivit cu Duhul sfinţeniei. Pe Dumnezeu trebuie să-L întâlnim aşa cum este El. Descoperirea lui Dumnezeu Însuşi în natura Lui sfântă a mers în mod necesar mai departe de iudaism. Afirmarea fiinţei perfecte a lui Dumnezeu trebuie făcută în contradicţie totală cu lucrul numit păcat, oriunde se găsea el. Aceasta este un adevăr glorios; şi ce lucru binecuvântat că astfel trebuia descoperită dreptatea divină în harul suveran! Şi, fiindcă Dumnezeu este dragoste, lucrurile nu puteau sta decât aşa. Ce minunat că El ni S-a descoperit în acest fel!

Teza epistolei

Prin urmare, teza epistolei este în versetul 17, iar lucrul care-i dovedea necesitatea se află în versetul 18. De la versetul 19 până la sfârşitul versetului 20 din capitolul 3, starea oamenilor, iudei şi neamuri, căreia i se aplică acest adevăr, este descrisă în amănunt, cu scopul de a arăta în ce fel această mânie era meritată şi că toţi erau închişi sub păcat (versetele 19 şi 21 ale capitolului 1 oferă principiile majore ale răului în ce priveşte neamurile). De la versetul 21 la 31 din capitolul 3 este prezentat pe scurt, însă cu putere, răspunsul în har prin dreptatea lui Dumnezeu, prin sângele lui Hristos. Avem întâi răspunsul la starea cea veche prin sângele lui Hristos şi apoi introducerea în starea cea nouă, prin moarte şi viaţă prin Hristos.

Apostolul începe cu neamurile – „oricare nedreptate“ a oamenilor. Este evident că, dacă un iudeu practica aceleaşi lucruri, se făcea şi el vinovat, însă starea descrisă până la capitolul 2:17 este cea a neamurilor. Apoi urmează cea a iudeilor, până la capitolul 3:20.

Romani 1:18 constituie teza întregului argument de la versetul 19 până la capitolul 3:20, această porţiune a epistolei înfăţişând temeiul mâniei respective.

Temeiul mâniei lui Dumnezeu; neamurile sunt fără scuză datorită mărturiei creaţiei şi a conştiinţei

Neamurile sunt lipsite de scuză din două pricini. Prima, fiindcă ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu a fost manifestat prin creaţie – puterea şi dumnezeirea Lui. Această dovadă a existat de la facerea lumii. A doua, fiindcă, având cunoştinţă de Dumnezeu, aşa cum a avut Noe, ei nu L-au slăvit ca Dumnezeu, ci în deşertăciunea închipuirilor lor, raţionând după propriile gânduri şi idei produse în minţile lor, ei au devenit nebuni, în timp ce mărturisesc că sunt înţelepţi, şi au căzut în idolatrie, o idolatrie de cea mai joasă speţă. Dumnezeu a judecat acest lucru. Dacă nu au vrut să păstreze un gând corect despre slava lui Dumnezeu, ei nu aveau să păstreze o idee corectă nici măcar cu privire la cinstea naturală a omului. Ei s-au dezonorat pe ei înşişi, aşa cum Îl dezonoraseră pe Dumnezeu. Avem o descriere exactă, în câteva cuvinte tari şi energice, a întregii mitologii păgâne. Ei nu au avut discernământ, nici înclinaţie morală, pentru a-L păstra pe Dumnezeu în cunoştinţa lor. Ca urmare, El i-a lăsat pradă unui duh lipsit de discernământ, pentru a se mândri cu lucruri depravate, în fapte care sunt împotriva firii. Conştiinţa naturală ştia că Dumnezeu consideră astfel de lucruri a fi vrednice de moarte, potrivit cu exigenţele naturii Sale. Totuşi, ei nu numai că le practicau, dar îşi găseau chiar plăcerea în cei care le practicau la rândul lor. Iar acest lucru nu lăsa nicio scuză pentru cei care judecau răul (şi existau unii ca aceştia), căci ei îl comiteau în timp ce-l judecau. Prin urmare, judecându-l, omul se osândea pe sine de două ori: căci, prin faptul că-l judeca, el arăta că ştie ce este răul şi totuşi îl practica. Însă judecata lui Dumnezeu este potrivită cu adevărul împotriva celor ce comit astfel de lucruri. Cei care căutau să se evidenţieze osândindu-i pe alţii nu puteau scăpa de ea.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *