Aici vedem Mielul lui Dumnezeu Cel răbdător, fără pată, în suferinţele Sale, trecând de la noaptea ultimului Paşte la suferinţa de moarte a celor trei ceasuri de întuneric.
Drumul Lui este în general acelaşi cu cel din Matei 26 şi 27. Totuşi există câteva caracteristici care îl disting.
Aici El pare mai părăsit. Descrierea este mai puţin întreruptă de către faptele sau sentimentele altora. Nu avem nici regretul lui Iuda, nici cumpărarea ogorului olarului, nici visul soţiei lui Pilat. Nu avem nici comunicarea dintre Pilat şi Irod, nici plângerile fiicelor Ierusalimului, amândouă menţionate de Luca. Aici nu găsim vindecarea urechii lui Malhus, nici vreo menţionare a dreptului Domnului, dacă El ar fi dorit, să cheme oştile cerului în ajutorul Său. Nici nu Îl auzim pe Domnul pe cruce strigând către Tatăl (Luca 23:34 ) sau făgăduindu-i Paradisul tâlharului care murea. Nici nu avem aceeaşi deplină şi glorioasă mărturie a pământului, şi a stâncilor, şi a mormintelor sfinţilor, despre valoarea morţii, atunci când ea a fost dusă la îndeplinire, aşa cum avem în Matei. Sunt mai puţin remarcate expresii de demnitate conştientă şi peceţi ale puterii şi autorităţii puse asupra Lui şi asupra lucrării Sale.
Există totuşi, prezentat de Marcu în această scenă solemnă, o întâmplare pe care nu o vedem în altă parte. Mă refer la tânărul care avea o învelitoare de in înfăşurată pe trupul gol şi care a fugit dezbrăcat, aşa cum era, lăsându-şi haina de in în urmă, când ostaşii Îl luau pe Isus. Însă această întâmplare mai degrabă adânceşte în duhul nostru simţul tristeţii şi al singurătăţii. Este în conformitate cu priveliştea care ni se oferă aici a Acelui binecuvântat pentru totdeauna, care în timpul acestui ceas, era părăsit şi uitat, abandonat şi umilit, ca Robul gloriei lui Dumnezeu în răscumpărarea păcătoşilor.
Iar aceasta, ceea ce găsim aici şi nu în altă parte, şi ce nu găsim aici ci găsim în altă parte, este caracteristic; toate vorbesc despre măiestria Acelui „scriitor iscusit” care a ghidat condeiul evanghelistului nostru. În Ioan, Isus, în timpul aceluiaşi ceas, este Cel singur, ştiu. Însă singurătatea Lui acolo este înălţarea şi depărtarea Fiului lui Dumnezeu. Aici El este Cel singur, aşa cum am văzut, însă este singurătatea Robului golit de sine, Cel care de bunăvoie a luat locul cel mai de jos.
Şi, în orice lumină sau caracter am putea privi la El, nu vedem altceva decât strălucirea variată a acelei glorii morale care nu era decât pură şi nepătată în felul ei aşa cum era gloria personală pe care o avea mai înainte de a fi lumea, din eternitate, şi aşa cum gloriile în care El va fi cunoscut în eternitatea ce va urma vor fi perfecte în felul lor.