Autorii reali ai morţii Domnului
Pilat dă frâu liber cruzimii sale obişnuite. Totuşi, în relatarea oferită în această Evanghelie, iudeii sunt înfăţişaţi cu precădere ca fiind autorii reali (atât cât ţine de om) ai morţii Domnului. Zeloşi pentru puritatea lor din punct de vedere ceremonial, însă indiferenţi cu privire la dreptate, ei nu se mulţumesc să-L judece potrivit cu legea lor*; ei au ales să-L omoare prin mâna romanilor, căci întregul plan al lui Dumnezeu trebuia împlinit.
* Se spune că tradiţia lor iudaică le interzicea să omoare pe cineva în timpul marilor sărbători. Este posibil ca acest lucru să-i fi influenţat pe iudei; însă oricum au stat lucrurile, planurile lui Dumnezeu au fost astfel împlinite. În alte ocazii n-au mai fost atât de prompţi în a se supune exigenţelor romanilor, care-i privau de dreptul de a cruţa sau a lua viaţa.
Neliniştea, mândria şi nedreptatea lui Pilat; încercarea de a-i face doar pe iudei vinovaţi de moartea Domnului
În urma cererilor repetate ale iudeilor, Pilat Îl dă pe Isus în mâinile lor, făcându-se astfel complet vinovat pentru acest lucru, căci mărturisise deschis nevinovăţia Domnului, şi fusese de bună seamă atins în conştiinţă de dovezile evidente cu privire la faptul că Persoana pe care o avea în faţă era una cu totul deosebită. El n-a vrut să arate că era marcat de acest lucru, însă se vede că era aşa (Ioan 19:8 ). Gloria divină care străpungea vălul umilinţei lui Hristos, acţionează asupra lui şi dă putere declaraţiei iudeilor că Isus Se numise pe Sine Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Pilat deja pusese să fie biciuit şi-L lăsase la bunul plac al batjocurii soldaţilor; şi aici ar fi vrut el să se sfârşească totul. Probabil că el nădăjduia de asemenea că iudeii se vor mulţumi cu atât, şi Îl aduce înaintea lor încununat cu spini. Sau poate că nutrea speranţa că gelozia lor cu privire la aceste insulte la adresa naţiunii iudaice, îi va determina să ceară eliberarea Lui. Însă, urmărindu-şi cu brutalitate scopul malefic, ei strigă: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!“. Pilat nu vrea să se încarce cu o asemenea vină şi le dă libertatea ca ei s-o facă spunând că nu găseşte nici o vină în El. În acest moment ei apelează la legea iudaică, potrivit căreia El trebuia să moară pentru că Se făcuse pe Sine Fiul lui Dumnezeu. Pilat, deja atins şi cercetat în mintea lui, se nelinişteşte şi mai mult; întorcându-se în sala de judecată, Îi pune din nou întrebări lui Isus. Acesta nu-i dă nici un răspuns. Orgoliul lui Pilat se trezeşte şi întreabă: „Nu ştii că am autoritate să Te eliberez şi am autoritate să Te răstignesc?“ (versetul 10). Domnul, prin răspunsul Său, Îşi menţine deplina demnitate a Persoanei Sale. Pilat nu avea nicio putere asupra Lui dacă voia lui Dumnezeu nu ar fi permis acest lucru – şi acestei voinţe i S-a supus Domnul. A presupune că omul ar fi putut face ceva împotriva Lui fără ca voia lui Dumnezeu să fie prin aceasta împlinită, nu făcea decât să mărească păcatul acelora care-L dădeau în mâna lui Pilat. Gravitatea păcatului comis împotriva Lui era direct proporţională cu gradul în care ei cunoşteau Persoana Sa. Neaprecierea corectă a Persoanei Sale făcea ca orice alt lucru să fie judecat în mod greşit, iar în cazul lui Iuda, să se arate cea mai completă orbire morală. El cunoştea puterea Stăpânului său. Ce însemna predarea Lui de către Iuda în mâinile oamenilor, dacă nu faptul că venise ceasul Său? Dar, aşa stând lucrurile, cât de vinovată era poziţia vânzătorului!
Isus însă vorbeşte întotdeauna potrivit cu gloria Persoanei Lui, şi fiind prin acesta cu totul deasupra împrejurărilor prin care trecea în har şi în ascultare faţă de voia Tatălui Său. Pilat este complet tulburat de răspunsul Domnului, însă simţămintele sale nu sunt suficient de puternice pentru a face faţă argumentelor cu care iudeii îl forţau; ele au însă destulă putere pentru a-l face să arunce asupra iudeilor toată vina condamnării Domnului, făcându-i astfel complet vinovaţi de faptul că s-au lepădat de El.
Iudeii se condamnă pe ei înşişi; Isus este dat la moarte
Pilat a căutat să-L scape pe Domnul de furia iudeilor, însă, în cele din urmă, temându-se că ar putea fi acuzat de infidelitate faţă de Cezar, se adresează cu dispreţ iudeilor spunând: „Iată Împăratul vostru!“, acţionând, deşi inconştient, sub mâna lui Dumnezeu, pentru a scoate din gura lor acele cuvinte memorabile, care constituie nenorocirea lor până în ziua de azi: „Nu avem împărat decât pe Cezarul“. Prin aceasta ei L-au lepădat pe Mesia al lor. Cuvântul fatal, care a atras judecata lui Dumnezeu, a fost rostit; şi Pilat L-a dat în mâinile lor (versetul 16).
Titlul Domnului înscris pe cruce
Isus, smerit şi purtându-Şi crucea, Îşi ia locul în rândul celor nelegiuiţi. Totuşi Dumnezeu, care a voit ca toate acestea să se întâmple, a avut de asemenea grijă ca să fie dată o mărturie despre demnitatea Lui; şi Pilat (poate pentru a-i necăji pe iudei, însă cu siguranţă pentru împlinirea planurilor lui Dumnezeu) înscrie pe cruce titlul Domnului: „Isus din Nazaret, Împăratul iudeilor“; Nazarineanul dispreţuit era adevăratul Mesia. Aici, ca peste tot în această Evanghelie, iudeii sunt priviţi ca lepădaţi de Dumnezeu.
Isus crucificat; profeţia împlinită
În acelaşi timp apostolul arată – ca şi în alte locuri din Evanghelia sa – că Isus era adevăratul Mesia, citând profeţiile care vorbesc despre ceea ce I s-a întâmplat, în privinţa lepădării şi suferinţelor Lui, aşa că El este dovedit a fi Mesia prin chiar împrejurările în care a fost lepădat de popor.
După relatarea crucificării Sale, privită ca faptă a omului, ni se prezintă caracterul ei prin prisma divină. Sângele şi apa au curs din coasta străpunsă a Domnului.
Devotamentul femeilor arătat la cruce
Devotamentul femeilor care L-au urmat, poate mai puţin important prin prisma activităţii în sine, străluceşte totuşi într-un fel propriu prin acea perseverenţă a dragostei care le-a adus lângă cruce. Poziţia mai responsabilă a apostolilor, ca bărbaţi, nu le-a permis acest lucru; însă oricare ar fi fost scuza apostolilor, aceasta nu scade nimic din privilegiul pe care harul îl acordă femeii atunci când ea este credincioasă lui Isus. Dar acest lucru Îi oferă lui Hristos ocazia să ne dea instrucţiuni noi prin prezentarea lui Însuşi aşa cum era; de a ne prezenta lucrarea Lui, deasupra tuturor circumstanţelor, ca efect şi expresie a unei energii spirituale care Îl consacra, ca Om, în întregime pentru Dumnezeu, oferindu-Se pe Sine Însuşi lui Dumnezeu prin Duhul cel Veşnic. Lucrarea Mântuitorului era împlinită. El Se dăduse pe Sine Însuşi, iar acum Se întoarce, ca să spunem aşa, către relaţiile Sale personale. Natura în simţămintele Lui omeneşti, este văzută în toată perfecţiunea ei, ca şi superioritatea Lui divină, personală, faţă de circumstanţele prin care a trecut în har ca Om ascultător. Expresia simţămintelor Lui de Fiu, arată că această consacrare a Lui pentru Dumnezeu, care-L făcuse să dea deoparte toate acele afecţiuni ce sunt deopotrivă necesitatea şi datoria omului potrivit naturii, nu însemna lipsa sentimentelor omeneşti, ci era puterea Duhului lui Dumnezeu. Văzându-le pe femei, El nu le mai vorbeşte din poziţia de Învăţător şi Mântuitor, nici ca Învierea şi Viaţa; ci Cel care le vorbeşte este Isus, un Om, în relaţiile Sale omeneşti (versetul 25).
Însărcinarea lui Ioan; dragostea Învăţătorului pentru Ioan
„Femeie“, spune El, „iată fiul tău“ – şi astfel o încredinţează pe mama Lui grijii lui Ioan, ucenicul pe care Isus îl iubea. Apoi Se adresează acestuia: „Iată, mama ta!“; şi de atunci ucenicul a luat-o la el acasă. Dulce şi preţioasă însărcinare! Doar unul care avea parte de o astfel de iubire putea să aprecieze această încredere pe care Domnul i-o arăta. Aceasta ne arată de asemenea că iubirea Lui faţă de Ioan avea un caracter de afecţiune şi ataşament omenesc în totul potrivit gândului lui Dumnezeu, însă nu de esenţă divină, deşi plin de un har divin – un har care le dădea întreaga lor valoare, dar care se manifesta potrivit realităţii inimii omeneşti. În mod evident, de altă parte, acesta era lucrul care îi lega pe Petru şi pe Ioan împreună: Isus constituia singurul Obiect al inimii lor. Deşi aveau caractere diferite – fiind chiar din această pricină cu atât mai mult uniţi – ei aveau gândurile preocupate de un singur lucru. Consacrarea completă faţă de Isus este cea mai puternică legătură între inimile omeneşti. Ea înlătură eul, iar cei care o posedă devin una în gânduri, intenţii şi planuri, fiindcă au doar un singur obiect. În Isus însă această manifestare era perfectă şi cu totul o manifestare a harului. Nu se spune: „Ucenicul care-L iubea pe Isus“; această expresie ar fi fost cu totul nepotrivită. Ea ar fi însemnat ca Isus să fie scos complet din locul Lui şi lipsit de demnitatea şi de gloria Sa personală, distrugându-se astfel valoarea dragostei Sale faţă de Ioan. Totuşi Ioan Îl iubea pe Hristos şi în consecinţă preţuia astfel iubirea Învăţătorului său; iar inima lui, fiind ataşată de El prin har, îl face să împlinească cu devotament această dulce însărcinare, pe care şi-a găsit plăcerea s-o relateze aici. Într-adevăr, dragostea lui faţă de Mântuitorul îl face să vorbească despre faptul că era iubit de El, dar fără să menţioneze iubirea sa faţă de Domnul.
Cred că vedem din nou acest simţământ personal al apostolului la începutul primei sale epistole, simţământ folosit de Duhul lui Dumnezeu, în mod evident nu ca fundament, ci pentru a accentua expresia a ceea ce el văzuse şi cunoscuse.
Vedem aici de asemenea că această Evanghelie nu ni-L prezintă pe Hristos sub povara suferinţelor Lui, ci acţionând potrivit cu gloria Persoanei Sale, ca aflat deasupra tuturor lucrurilor şi împlinind totul în har. Cu un calm desăvârşit, El Se îngrijeşte de mama Lui; după ce a făcut aceasta, El ştie că totul s-a sfârşit. El avea, potrivit limbajului omenesc, o deplină stăpânire de sine.
Domnul Îşi dă viaţa ca un act voluntar
Isus are încă o profeţie de împlinit. El spune: „Mi-e sete“ şi, aşa cum Dumnezeu spusese mai dinainte, ei I-au dat oţet. Acum Domnul ştie că nu mai rămânea nici un lucru de împlinit. Îşi pleacă capul şi Îşi dă* El Însuşi duhul (versetul 30).
* Aceasta este forţa expresiei de aici care este foarte diferită de cuvântul exepneusen (a-şi da ultima suflare). Vedem din Luca 23:46 că a făcut acest din urmă lucru, atunci când a spus: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul“. Însă în Ioan, Duhul Sfânt ne prezintă moartea Lui ca rezultat al unui act voluntar, dându-Şi (lăsându-Şi) duhul, nespunând cui Şi-a încredinţat (ca Om cu o absolută şi perfectă credinţă) duhul omenesc şi sufletul Lui, atunci când a murit. Aici este scoasă în evidenţă autoritatea Sa divină, nu încrederea în Tatăl Său. Acest cuvânt nu este niciodată folosit, nici în Noul Testament, nici în Septuaginta, decât cu privire la Hristos şi doar în acest pasaj.
Astfel, când întreaga lucrare divină este împlinită, Omul divin Îşi dă duhul, şi astfel acel duh părăseşte trupul care îl purtase până atunci. Venise timpul pentru împlinirea acestui lucru; şi făcând aceasta, El a asigurat împlinirea unei alte profeţii: „Nici unul din oasele Sale nu va fi zdrobit“. Toate lucrurile au concurat la împlinirea cuvintelor şi scopurilor Celui care le vestise mai dinainte.
Sângele şi apa, mărturii despre o mântuire eternă şi perfectă
Un soldat Îi străpunge coasta cu o suliţă. Din coasta unui Mântuitor mort au curs apa şi sângele; mărturii cu privire la mântuirea veşnică şi perfectă; apa pentru curăţirea păcătosului, iar sângele pentru ispăşirea păcatelor lui. Evanghelistul a fost martor al acestui lucru. Dragostea pentru Domnul îl face să amintească această scenă, şi ne-o relatează pentru ca şi noi să credem. Vedem pe de-o parte că iubitul ucenic a fost un vas folosit pentru scrierea acestei Evanghelii (şi este minunat şi potrivit cu voia lui Dumnezeu să-l vedem aşa), iar de cealaltă parte vedem clar cine era Cel care-l folosea. Cât de multe sunt lucrurile la care Ioan a fost martor, dar pe care el nu le relatează. Strigătul Domnului părăsit de Dumnezeu, cutremurul de pământ, mărturia sutaşului, convertirea tâlharului, toate aceste lucruri, s-au petrecut înaintea ochilor lui, care erau fixaţi asupra Învăţătorului său; însă el nu le menţionează. El vorbeşte despre ceea ce Preaiubitul lui era în mijlocul tuturor acestor lucruri. Duhul Sfânt l-a făcut să relateze ceea ce ţinea de gloria personală a lui Isus. Afecţiunile lui pentru Domnul au făcut ca o astfel de sarcină să fie dulce şi uşoară, Duhul Sfânt l-a destinat pentru acea sarcină, care lui îi era atât de potrivit s-o împlinească. Prin har, instrumentul a fost făcut potrivit pentru lucrarea în vederea căreia Duhul Sfânt îl pusese deoparte. Memoria şi inima sa s-au aflat sub influenţa dominantă şi exclusivă a Duhului Sfânt. Pe de-o parte, simpatizăm cu instrumentul; de cealaltă, credem în ceea ce Duhul Sfânt relatează prin intermediul lui, căci cuvintele sunt acelea ale Duhului Sfânt.
Exprimarea harului divin; demnitatea personală a lui Hristos nu este niciodată minimalizată
Nimic nu poate fi mai mişcător şi mai interesant decât harul divin care se exprimă în tandreţea omenească şi ia forma ei. În timp ce posedă întreaga realitate a afecţiunilor omeneşti, el are totodată completa putere şi profunzime a harului divin. Era într-adevăr un har divin că Isus avea astfel de afecţiuni. De cealaltă parte, nimic nu poate fi mai departe de aprecierea acestei surse suverane a dragostei divine care curge prin canalul perfect croit prin propria-i putere, decât pretenţia că această iubire ne-ar pune pe acelaşi taler cu Cel ce ne iubeşte astfel. Unii credincioşi adevăraţi dintre moravieni L-au numit pe Domnul Isus „frate“, şi de atunci şi alţii au împrumutat această expresie. Cuvântul însă niciodată nu se exprimă astfel. „Lui nu-I este ruşine să ne numească fraţi“. Demnitatea personală a lui Hristos nu este niciodată şubrezită de intensitatea dragostei Lui.
Iosif din Arimateea şi Nicodim se îngrijesc de trupul Domnului
Însă Mântuitorul respins avea să fie cu cel bogat în moartea Sa, oricât de dispreţuit fusese în timpul vieţii Sale. Doi oameni, care nu îndrăzniseră să-L mărturisească în timpul vieţii Lui, sunt treziţi acum de gravitatea păcatului comis de poporul lor şi de evenimentul în sine al morţii Lui – harul lui Dumnezeu, care i-a pus de-o parte pentru această lucrare, făcându-i să simtă toate acestea. Ei se ocupă de trupul Său mort. Iosif, un sfătuitor dintre iudei, îl roagă pe Pilat să-i dea trupul lui Isus, iar Nicodim i se alătură pentru a aduce ultimele onoruri Celui pe care nu-L urmaseră niciodată în timpul vieţii Sale. Atitudinea lor este uşor de înţeles: una este să-L urmezi pe Isus totdeauna, purtând ocara şi trecând definitiv de partea Lui, şi cu totul altceva să iei poziţie într-o anumită ocazie importantă şi într-un moment în care oricum nu se mai putea pune problema de a-L urma în mod constant în respingerea Lui. Nu este greu să ne arătăm credincioşi atunci când întinderea răului ne forţează să ne separăm de el; când binele, respins, pentru că este perfect în mărturie, şi dovedit perfect tocmai prin respingerea lui, ne forţează să ne definim poziţia, dacă cel puţin există în noi, prin har, un simţământ moral. Prin toate acestea însă, Dumnezeu Şi-a împlinit cuvintele Sale adevărate. Iosif şi Nicodim au aşezat trupul Domnului într-un mormânt nou, aflat într-o grădină în apropierea crucii; căci, din pricină că era ziua pregătirii iudeilor, n-au putut face mai mult în acest moment.
Rezumatul capitolelor 20 şi 21
Capitolul 20 ne oferă, într-un rezumat al câtorva împrejurări principale dintre cele care au avut loc după învierea lui Isus, un tablou al tuturor consecinţelor acestui evenimentimportant, într-o legătură imediată cu harul care a produs aceste consecinţe şi cu afecţiunile care ar trebui să fie văzute în cel credincios atunci când este adus din nou în relaţie cu Domnul. În acelaşi timp vedem un tablou al tuturor căilor lui Dumnezeu până la descoperirea lui Hristos faţă de rămăşiţă în mileniu. În capitolul 21 ne este zugrăvit mileniul.
Isus înviat; căutat de Maria Magdalena; Petru şi Ioan găsesc dovezile învierii Sale
Maria Magdalena, din care Domnul scosese şapte demoni, apare prima în scenă – expresie mişcătoare a căilor lui Dumnezeu! Ea reprezintă, nu mă îndoiesc, rămăşiţa iudaică din vremea aceea, personal ataşată de Domnul, dar necunoscând puterea învierii Sale. Ea este singură în manifestarea dragostei ei, şi chiar puterea afecţiunilor ei o izolau de ceilalţi. Ea nu era singura persoană mântuită, însă vine singură ca să-L caute pe Isus – Îl căuta într-un mod greşit este adevărat, însă Îl căuta, şi aceasta înainte ca mărturia gloriei Sale să strălucească într-o lume de întuneric. Îl căuta pentru că-L iubea. Maria vine înaintea celorlalte femei, în timp ce era încă întuneric. Vedem o inimă plină de iubire (pe care am observat-o deja în femeile care credeau) care se preocupa cu Isus, atunci când mărturia publică a bărbaţilor lipsea încă cu desăvârşire. Unei astfel de inimi preocupată cu El, S-a descoperit Domnul mai întâi după ce a înviat. Totuşi inima ei ştia la cine ar fi putut găsi un ecou: văzând că trupul Domnului lipseşte, ea merge la Petru şi la celălalt ucenic pe care Îl iubea Isus. Ei vin şi găsesc dovezile unei învieri deja petrecute, cu toată ordinea care se cuvenea puterii lui Dumnezeu, oricâtă nelinişte era de natură să producă aceasta în mintea omului. Nu se vedea nici un semn al grabei; totul era în ordine, iar Isus nu Se afla acolo.
Afecţiunea Mariei; Bunul Păstor şi oile Sale
Totuşi, cei doi ucenici nu sunt însufleţiţi de acelaşi ataşament care umplea inima Mariei, care fusese obiectul unei eliberări1 atât de măreţe din partea Domnului. Ei văd şi, pe temeiul acestor dovezi vizibile, cred (versetul 8). Aceasta nu era o înţelegere spirituală a gândurilor lui Dumnezeu prin intermediul Cuvântului Său; ei au văzut şi au crezut. În aceasta nu este nimic care să-i strângă laolaltă pe ucenici. Isus nu mai era acolo; El înviase. Cei doi ucenici s-au mulţumit să vadă că mormântul era gol, după care au plecat la ei acasă. Maria însă, condusă mai degrabă de afecţiunea ei decât de înţelegerea împrejurărilor, nu se mulţumeşte să recunoască cu răceală că Isus este înviat2. Ea credea că El este încă mort, pentru că El nu mai era prezent ca înainte. Moartea Lui, faptul că nu-L mai regăsea, măreşte intensitatea afecţiunilor ei, pentru că El Însuşi era obiectul acestor afecţiuni. Toate dovezile acestei afecţiuni sunt reproduse aici în cea mai mişcătoare manieră. Ea presupune că grădinarul trebuia să fi ştiut despre cine era vorba, fără ca ea să-i spună (versetul 15), căci ea nu se gândea decât la Unul singur (aşa cum am întreba într-o familie despre un membru al ei iubit, care preocupă inimile tuturor, adresându-mă cu cuvintele: „Ce mai face?“, fără să-i mai menţionez numele). Fiind aplecată deasupra mormântului, şi-a întors capul când El s-a apropiat; iar atunci Bunul Păstor, înviat dintre cei morţi, Îşi cheamă oaia pe nume. Şi vocea Sa cunoscută şi iubită – măreaţă potrivit cu harul care se adresa ei – Îl descoperă instantaneu pe Acela pe care ea Îl auzea. Ea se întoarce către El şi Îi răspunde: „Rabuni“ – adică „Învăţătorule“ (versetul 16).
1 „Şapte demoni“. Aceasta reprezintă posedarea completă a acestei sărmane femei de către duhurile necurate cărora le căzuse pradă. Aceasta era de fapt adevărata stare a poporului iudeu.
2 Îmi este imposibil, prezentând principiile importante pentru ajutorul celor care caută să înţeleagă Cuvântul, să dezvolt tot ceea ce este atât de mişcător şi interesant în acest capitol 20, capitol asupra căruia am meditat adesea cu interes crescând. Această descoperire a Domnului faţă de sărmana femeie, care nu poate trăi fără Mântuitorul ei, este plină de o frumuseţe mişcătoare pusă în evidenţă de fiecare detaliu. Există însă un punct de vedere asupra căruia, aş vrea să atrag atenţia cititorului. Sunt prezentate aici patru stări de suflet care, luate împreună sunt foarte instructive şi au aplicaţie la cel credincios: 1. Ioan şi Petru, care văd şi cred, cred cu adevărat; însă ei nu văd în Hristos singurul centru al tuturor gândurilor lui Dumnezeu, în ce priveşte gloria Sa, lumea sau sufletele. El nu este nici centrul afecţiunilor lor, deşi ei sunt cu adevărat credincioşi. Aflând că a înviat, ei pot trăi şi fără El. Maria, care nu ştia acest lucru şi care chiar dădea dovadă de ignoranţă, nu putea totuşi trăi fără Isus. Ea trebuia să-L aibă pentru sine. Petru şi Ioan pleacă la ei acasă; acesta este centrul intereselor lor. Ei au crezut cu adevărat, însă eul şi casele lor le sunt suficiente. 2. Toma crede şi recunoaşte cu credinţă adevărată, pe baza dovezilor incontestabile, că Isus este Domnul şi Dumnezeul său. El crede cu adevărat în ce priveşte relaţia sa personală cu Dumnezeu, însă nu cunoaşte eficacitatea lucrării Domnului şi nici relaţia cu Tatăl Său, în care Domnul Isus îi aduce pe ai Săi – adunarea. El probabil că are pace, însă a pierdut întreaga revelaţie cu privire la poziţia adunării. Cât de multe suflete – chiar mântuite – se află în aceste două stări! 3. Maria Magdalena dă dovadă de o ignoranţă extremă. Ea nu ştie că Isus a înviat şi are un simţământ atât de redus al faptului că El era Domn şi Dumnezeu, încât crede că cineva I-ar fi putut lua trupul. Însă Isus era totul pentru ea, era nevoia sufletului ei, singura dorinţă a inimii ei. Fără El ea nu avea casă, nici Domn, nici nimic altceva. Acestei nevoi îi răspunde Isus acum, nevoia care indica lucrarea Duhului Sfânt în inima ei. El Îşi cheamă oaia pe nume, ei i Se descoperă prima dată şi o învaţă că prezenţa Lui nu mai era una trupească pe pământ, cu un caracter iudaic, ci că trebuia să Se suie la Tatăl Său, că ucenicii erau acum fraţii Săi, şi că erau aşezaţi în aceeaşi poziţie cu a Lui – Om înviat şi înălţat – înaintea Dumnezeului şi Tatălui Său. Înaintea Mariei se deschide toată gloria acestei noi poziţii individuale. 4. Această revelaţie îi strânge pe ucenici împreună. Apoi Isus le aduce pacea pe care El a făcut-o, şi au deplina bucurie a unui Mântuitor prezent care le aduce această pace. El face ca această pace (posedată de ei în virtutea lucrării şi biruinţei Sale) să fie punctul lor de plecare, îi trimite aşa cum Tatăl Îl trimisese pe El şi le împarte Duh Sfânt, ca suflare şi putere de viaţă, pentru ca ei să poată împărtăşi acea pace şi altora. Acestea sunt comunicările cu privire la eficacitatea lucrării Sale, aşa cum El transmisese Mariei pe cele cu privire la relaţia Sa cu Tatăl, care rezulta din această lucrare. Toate acestea reprezintă răspunsul la ataşamentul Mariei faţă de Hristos, sau rezultatul acestui ataşament. Dacă prin har există afecţiune, cu siguranţă va fi şi un răspuns din partea lui Dumnezeu faţă de nevoia pe care afecţiunea a produs-o în acea inimă. Ceea ce Domnul comunică aici este adevărul care decurge din lucrarea Sa. Nici o altă stare, în afară de aceea pe care Hristos o prezintă acum, nu poate fi potrivită cu lucrarea pe care El a împlinit-o şi cu dragostea Tatălui. Este singura stare în care Hristos ne poate aşeza, prin lucrarea Lui.
Noua poziţie şi relaţie a Domnului cu rămăşiţa
Însă, în timp ce El Se descoperă astfel rămăşiţei preaiubite pe care o izbăvise, totul se schimbă în poziţia şi în relaţia Lui cu ea. El nu urma să locuiască trupeşte în mijlocul poporului Său pe pământ; nu Se întorsese să restabilească împărăţia în Israel. „Nu mă atinge“, spune El Mariei. Însă prin răscumpărare El împlinise un lucru cu mult mai important: îi aşezase pe ucenici în aceeaşi poziţie cu a Sa înaintea Tatălui şi Dumnezeului Său; şi îi numeşte – lucru pe care niciodată nu-L făcuse şi care n-ar fi putut fi făcut înainte – fraţi ai Săi. Până la moartea Sa bobul de grâu a rămas singur. Fiul lui Dumnezeu, pur şi perfect, nu putea sta în aceeaşi relaţie cu Dumnezeu ca păcătosul; însă, în poziţia glorioasă pe care El avea să o ia ca Om, putea prin răscumpărare să-i asocieze cu Sine pe cei răscumpăraţi, curăţiţi, înnoiţi şi înfiaţi în El.
Noua poziţie a rămăşiţei împreună cu Hristos
Domnul transmite ucenicilor detalii cu privire la noua poziţie pe care ei o aveau acum împreună cu El. El spune Mariei: „Nu mă atinge, ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru“ (versetul 17). Voia Tatălui – împlinită prin intermediul lucrării glorioase a Fiului, care, ca Om, Îşi lua acum locul afară din sfera păcatului, împreună cu Dumnezeul şi Tatăl Său – şi lucrarea Fiului, izvorul vieţii eterne pentru ei, i-a adus pe ucenici în aceeaşi poziţie cu a Lui Însuşi înaintea Tatălui.
Domnul înviat aduce pacea în mijlocul ucenicilor
Mărturia dată pentru adevăr, îi strânge pe ucenici laolaltă. Ei se întâlnesc, cu uşile încuiate, rămaşi acum fără ocrotirea şi purtarea de grijă a lui Isus, Mesia, Yahve pe pământ. Însă dacă ei nu mai beneficiau de protecţia venită prin prezenţa lui Mesia, Îl aveau în schimb pe Isus în mijlocul lor. El le aduce ceea ce ei nu puteau avea înainte de moartea Sa: pacea.
El le aduce această pace perfectă, nu doar având în vedere nevoia sufletului lor, ci şi ca punct de plecare pentru misiunea lor; face aceasta după ce le dă dovezile învierii Sale, văzute în chiar trupul Său, demonstrându-le că era acelaşi Isus. Tatăl, izvorul etern şi infinit al dragostei, Îl trimisese pe Fiul, care rămânea în această dragoste, care era martorul ei şi al păcii pe care El, Tatăl, o răspândea în jurul Său, acolo unde păcatul nu putea intra. Respins fiind în misiunea Sa, Isus făcuse pace pentru toţi cei care aveau să primească mărturia harului ce realizase această pace; iar acum El Îşi trimite ucenicii din sânul acelei păci în care îi adusese – înlăturând păcatul prin moartea Sa – pentru a da mărturie în lume despre această pace.
Duhul Sfânt dăruit în vederea păcii şi puterii
Domnul spune din nou: „Pace vouă“ (versetul 21), pentru a-i trimite în lume înveşmântaţi şi încălţaţi cu această pace, aşa cum Tatăl Îl trimisese pe El. Domnul le dă Duhul Sfânt pentru ca, potrivit cu puterea Acestuia, ei să poată da mărturie despre iertarea păcatelor către o lume care era îngenuncheată sub jugul păcatului.
Deosebirea dintre acordarea Duhului Sfânt în această împrejurare şi la Cincizecime
Nu mă îndoiesc că, vorbind din punct de vedere istoric, scena de aici se deosebeşte de cea din Fapte 2 , întrucât aici Duhul Sfânt este prezentat ca o suflare de viaţă, aşa cum Dumnezeu a suflat în nările lui Adam. Duhul Sfânt nu este prezentat aici ca trimis din cer. Hristos, care este un Duh dătător de viaţă, împarte viaţă spirituală ucenicilor potrivit cu puterea învierii*.
* Comparaţi capitolele 4-8 din Romani cu 2 şi 3 din Coloseni. Învierea este puterea de viaţă care ne-a scos de sub stăpânirea păcatului, păcat ce şi-a găsit sfârşitul în moarte şi a fost condamnat în moartea lui Isus, iar noi suntem morţi faţă de păcat, nu condamnaţi din pricina lui, ci păcatul este condamnat în moartea Sa. Aceasta nu este o chestiune care priveşte vina noastră, ci starea noastră. Vina noastră, binecuvântat să fie Dumnezeu, a fost şi ea înlăturată. Însă noi am murit împreună cu Hristos, iar învierea (epistola către Romani ne prezintă aspectul morţii, iar cea către Coloseni adaugă învierea; în Romani se arată moartea faţă de păcat, iar în Coloseni moartea faţă de lume) ne prezintă ca vii înaintea lui Dumnezeu, având o viaţă în care Isus – şi noi prin El – stă în prezenţa lui Dumnezeu potrivit cu perfecţiunea dreptăţii divine. Acest lucru însă presupune şi lucrarea Lui.
În ce priveşte imaginea prezentată în mod figurativ în acest pasaj, vedem Duhul dat sfinţilor, adunaţi laolaltă de către mărturia cu privire la învierea Domnului şi la faptul că El Se va sui la Tatăl; întreaga scenă ne prezintă Adunarea şi privilegiile ei prezente. Astfel, găsim rămăşiţa ataşată de Hristos prin dragoste; apoi pe cei credincioşi recunoscuţi în mod individual ca fiind copii ai lui Dumnezeu şi având aceeaşi poziţie înaintea Lui ca şi Hristos; apoi găsim Adunarea întemeiată pe această mărturie, strânsă laolaltă avându-L pe Isus în mijloc şi bucurându-se de pace; şi, în cele din urmă, mădularele ei, în legătură cu pacea pe care Hristos a făcut-o, ele fiind martori către lume cu privire la iertarea păcatelor – fiindu-le încredinţată administrarea acestei iertări.
Absenţa lui Toma de la prima întâlnire
Toma reprezintă pe iudeii din zilele din urmă, care vor crede atunci când vor vedea. Însă ferice de cei care au crezut fără să vadă (versetul 29). Credinţa lui Toma nu are în vedere poziţia celor credincioşi ca fii. El recunoaşte, aşa cum va face rămăşiţa, că Isus este Domnul şi Dumnezeul Său. El nu s-a aflat împreună cu ucenicii la prima lor strângere laolaltă.
Domnul, prin ceea ce face aici, consacră prima zi a săptămânii pentru întâlnirea cu ai Săi.
Evanghelistul este departe de a fi relatat tot ceea ce Isus a făcut. Scopul lucrărilor consemnate de el are în vedere comunicarea vieţii eterne în Hristos. Aici pot fi deosebite două aspecte. Mai întâi, că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; apoi, că cei care cred aceasta au viaţa veşnică în numele Său. Evanghelia este consacrată acestui scop.